Viziunea mea asupra Bucureştilor a fost aceea a unui străin uimit de deosebirea moravurilor locale vis-à-vis de ale lui; de felul oamenilor de a se îmbrăca, de fizionomiile lor, de obişnuinţa de a cumpăra alimente de la tarabele de pe stradă şi de cozile formate pentru a le obţine, de străzile pietruite şi, mai ales, de tramvai: acest mijloc de transport practic necunoscut în ţara mea, cu excepţia oamenilor care au trăit în secolul al XIX-lea.

Am sosit din Venezuela în toamna lui 1977, ca să urmez cursuri de cinematografie la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti după câteva luni de pregătire la Cluj.

În toamna anului 1978, profesorul de specialitate, care era şi decanul Institutului, ne-a însărcinat cu realizarea unui reportaj fotografic cu titlul “Strada mea, dimineaţa”, ca să se vadă capacitatea fiecăruia de a prezenta o poveste în imagini.

Fotografiile pe care vi le prezint aici nu sunt aceleaşi cu cele care au alcătuit reportajul, pentru că rigiditatea Academiei nu permitea poze cu oameni “întorşi cu spatele” la aparatul foto şi nici figuri umane tăiate “stângaci” la marginea cadrului ceea ce, după părerea mea, dădea o atmosferă de clipă prinsă la întâmplare, nu lipsită de farmec. Aşadar, ca o mică răzbunare în timp, folosesc acum imaginile care mi-au plăcut pe vremea aceea şi a căror folosire mi-a fost  interzisă atunci.

Am realizat, deci, sarcina cu un aparat foto Praktica, cu nişte obiective prea uzate de mâinile zecilor de studenţi care au lucrat cu ele înaintea mea şi, mai ales, cu marele risc de a folosi filmul ORWO pentru prima dată în viaţa mea, fără să-l stăpânesc.

Viziunea mea asupra Bucureştilor a fost aceea a unui străin uimit de deosebirea moravurilor locale vis-à-vis de ale lui; de felul oamenilor de a se îmbrăca, de fizionomiile lor, de obişnuinţa de a cumpăra alimente de la tarabele de pe stradă şi de cozile formate pentru a le obţine, de străzile pietruite şi, mai ales, de tramvai: acest mijloc de transport practic neconoscut în ţara mea, cu excepţia oamenilor care au trăit în secolul al XIX-lea.

Trebuie spus că memoria nu îmi mai este atât de fidelă pe cât aş dori pentru a descrie cu precizie locul exact al fiecărei fotografii, dar pot să precizez că au fost făcute în perimetrul cuprins între strada Maria Rosetti, Calea Moşilor, bulevardul Unirii şi bulevardul Brătianu, în împrejurimile Teatrului Naţional, acolo unde se afla Institutul şi nu prea departe, în spatele lui, unde se afla căminul Arhitecturii (vis-à-vis de ambasada Ungariei) unde erau cazaţi studenţii de la Cinematografie care rămăseseră fără cămin, din pricina cutremurului din martie ’77.

Aş mai vrea să menţionez faptul că nu mi-a fost deloc uşor ca străin într-o ţară comunistă, să umblu pe străzi cu aparatul foto în mână fără ca să nu fiu oprit de fiecare dată de câte un miliţian sau securist pentru a fi luat la întrebări câte 10-15 minute despre ce intenţionez să fotografiez.

Acest din urmă fapt, pe care atunci l-am găsit şocant, a devenit astăzi o practică în multe ţări din lume, ca de pildă în Anglia unde, practic, este interzis să fotografiezi orice.

Este, prin urmare, o mare plăcere pentru mine să vă pot oferi aceste amintiri din Bucureşti, amintiri ale unui străin care a învăţat să iubească şi el această ţară minunată.

Toate fotografiile aici: https://bucurestiulmeudrag.ro/profil/AlfredoPadron/ 

Alfredo Padron