Ultima ora
Publicat: luni, 17 iulie 2017

ADELA BENGESCU: „SĂ ȘTII CĂ POT MAI MULT DECÂT ARĂT!”

Prima dată am văzut-o acum câțiva ani, într-un spectacol neconvențional. N-am știut cine e, pentru că nu i-am văzut numele pe afiș. I-am căutat chipul printre numele actorilor tineri, chiar și pe Facebook. Multă vreme n-am găsit-o. Am revăzut-o la ani distanță, tot într-un spectacol al Asociației RAMPA. Acum joacă mai des și lumea i-a învățat și numele. Am invitat-o în fața aparatului foto, în cel mai aglomerat loc din București, tocmai pentru că știu că se face remarcată. „Să știi că pot mai mult decât arăt!” este declarația pe care aș pune-o să o repete și în fața regizorilor și în fața producătorilor de film. Adela Bengescu n-a arătat încă ce poate cu adevărat! Și n-a dat încă primul autograf! Căutați-o în spectacole și rugați-o să vă semneze pe agendă. Într-o zi vă veți lăuda cu autograful ei!   

– Cine ești tu, Adela?
Cine sunt eu?! Primesc întrebarea aceasta foarte des – „Cine ești tu, Adela?”. Eu spun așa: am 24 de ani, sunt o fată din București, am terminat Actorie… sunt actriță – trebuie să mă obișnuiesc să spun asta. Am senzația că mă definesc mai multe lucruri. Față de public mă definește ceea ce fac – asta este ceea ce ar trebui să știe publicul despre mine -, în rest… nu știu ce spun oamenii care mă cunosc.

– Aparent ești plăpândă, firavă, dar în tine se ascunde un vulcan. Te potrivești și pentru roluri de femeie-copil, și pentru cele de femeie-femeie și am văzut că nu ai o problemă în a aborda nuditatea pe scenă. Din acest punct de vedere, știu că înainte, în școala veche de teatru, se spunea că actorii care sunt admiși poartă o etichetă”, încă de la început, cu tipologia pe care o vor juca. Ce etichetă ți-or fi pus ție profesorii?
Și noi avem cumva astfel de „etichete”. Dar acest lucru este normal și ni s-a și explicat. Noi avem un timp foarte scurt de lucru în școală, iar ca să lucrezi un personaj care nu se înscrie în tipologia ta, ar trebui – tu ca actor – să lucrezi mai mult. Neavând acest timp, trebuie să începi să cunoști actoria măcar în rolurile în care te potrivești. E un fel de a-l proteja pe actorul care se află la început de drum. Măcar să înțeleagă ce-i cu el! În facultate, eu am jucat roluri care cer foarte multă energie. Mi s-a părut destul de divers ce mi-au dat. Am lucrat comedie. Eu credeam că asta o să fie: că o să lucrez foarte multă comedie! De fapt, și repertoriul meu a fost cumva axat foarte mult pe comedie. Abia în anul al doilea de facultate, spre final, am jucat Shakespeare, am făcut „Visul unei nopți de vară” și eram Hermia. Am spus: „Wow, comedie!”. Prima, că în rest… Bine, lucraserăm Cehov… ceva dramatizări dar nu… Comedie – abia la Master am lucrat Caragiale – Mița Baston, un rol la care nu mă așteptam. Profu’ mi-a spus să fac Zița, că e un rol mai apropiat de mine, dar eu i-am spus că vreau să lucrez Mița. A fost de acord și a ieșit bine!

– Cum ai ajuns la Teatru? Fiecare actor are o poveste, care este povestea ta? A fost odată o fată din București…
…Care nu e din București. Eu sunt din Slobozia. Apoi am stat trei ani în Constanța. Mama s-a mutat în Constanța și am locuit acolo, acolo am terminat liceul. Deși am stat doar trei ani la Constanța, anii aceia m-au cam construit. Am fost la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, la matematică-informatică – engleză intensiv.

– Mate-info?! Ești bună la matematică?
Da, am dat și admitere la Facultatea de Matematică. Am intrat cu 9.80. Apoi le-am spus că plec. Mă rugau să rămân, dar am spus că nu, că am hotărât să nu rămân la matematică. Dar mama a făcut foarte multă matematică, sora mea este foarte bună la matematică. Toată familia e cu matematică, fizică. Am și eu talent la asta, dar nu sunt genială ca sora mea. E foarte ciudat: eu nu m-am gândit foarte serios la Teatru. Adică nu am avut acest vis de mică. Cel puțin nu serios…

– Dar ce vis aveai?
Voiam să mă fac avocat. Când eram mică, mama se uita la serialul „Ally McBeal” și mie mi se părea supertare. Pe mine nu mă lăsa să mă uit pentru că nu înțelegeam glumele, mă dădea afară din cameră dar eu ascultam serialul. Nu înțelegeam nimic, dar râdeam pentru că râdeau vocile de pe fundal. Mi se părea supertare și mă gândeam să mă fac avocat. Am avut o obsesie că o să devin avocat, că o să țin pledoarii și că o să scot oamenii din închisori. Voiam doar cazuri grele, nu divorțuri. Visam cazuri de FBI. Mă uitam la toate emisiunile cu FBI și-mi spuneam că o să fac și eu ce fac oamenii aceia. Apoi am vrut să devin chimist, să fac experimente în laboratoare de parfumuri. Eram convinsă că o să descopăr un nou miros de parfum. Numai că nu am fost foarte bună la chimie – adică eram cam varză! Nu înțelegeam deloc chimia, dar eu voiam să fiu chimist. Apoi a apărut ideea cu Arhitectura. Mama mi-a spus să încerc. Eu nu desenam, ceea ce a fost o problemă – abia trag două linii la geometrie. Și „chestia” s-a produs în liceu, când am avut o colegă care mi-a spus că am „ceva” și m-a întrebat de ce nu mă fac actriță. Imitam foarte multe lucruri, cu prietenii de liceu. Era distractiv, nu mă gândeam serios la asta. La un moment dat s-a făcut o piesă, un spectacol după Shakespeare – „Pericles, Prince of Tyre”, pentru un festival în engleză. Festivalul se organiza în București, la Teatrul Nottara. Îmi amintesc că în juriu era Maia Morgenstern alături de alți oameni despre care nu știam cine sunt. Am jucat rolul prințesei din această piesă și am luat premiu. Neașteptat! La Festival am luat „Premiul pentru cea mai bună actriță”. Cred că eram în clasa a XI-a. Atunci mă gândeam să dau la Teatru, începuse să-mi placă… dar nu știam cum mă simt pe scenă, dacă am emoții… Nu mai fusesem pe scenă vreodată! Mama mi-a spus că nu contează ce fac la festival, că e important să-mi dau seama cum mă simt pe scenă și apoi o să vedem dacă dau sau nu la Teatru. Apoi am sunat-o și i-am spus că am luat premiu. M-a întrebat ce mi-au dat. I-am spus că am luat și bani și că am luat și un trofeu. Ne dădeau câte o statuetă, ca la Oscaruri. O am și acum, scrie pe ea „Shakespeare Heritage – Best Actress”. Deși am terminat facultatea și joc destul de mult, mama arată și acum tot statueta aceea: „Ia uitați ce a luat fata mea în clasa a XI-a!”.

– A fost prima recunoaștere oficială care ți-a schimbat traiectoria profesională.
Cam așa ceva. Țin minte că aveam emoții și n-am vorbit deloc cu Maia Morgenstern. Diriginta mea a vorbit cu ea și ei i-a spus doamna Morgenstern că ar vrea foarte mult să-mi dea premiul acesta și că trebuie să dau neapărat la Actorie. Apoi s-au întâlnit peste un an de la concurs, întâmplător, și Maia Morgenstern a întrebat-o pe doamna dirigintă ce mai fac. Ce mai fac eu. „Bine, ce să facă, e la școală”…

– „Cu matematica…”
„Cu matematica”, exact. I-a spus că urmează să dau Bac-ul și a fost întrebată dacă dau la Actorie. „Nu știu dacă dă, doamna Maia Morgenstern, deocamdată face matematică!”. „Spuneți-i să dea că mie mi se pare că ar putea să intre!”, a fost răspunsul. Doamna dirigintă mi-a povestit de această întâlnire. În clasa a XII-a m-am hotărât să dau la Actorie și am venit la niște cursuri. La UNATC se făceau cursurile care se fac în fiecare an…

– Ai făcut meditații?
Nu, nu am făcut meditații. La aceste cursuri veneau profesorii din facultate, vorbeai cu ei, dar nimic mai mult. La cursurile acestea am fost un an. Dar am picat primul examen de admitere. După ce am picat, am mers un an la Facultatea de Litere. Am făcut română-engleză, după care am maid at o dată la Actorie și am intrat.

– Dar când ai picat la examenul de admitere la Actorie nu te-ai gândit că poate nu teatrul e drumul?
M-am gândit, sigur. Am fost cam deprimată.

– Dar știi de ce ai picat?
Da, eu îmi dau seama de ce. Prima probă a fost foarte bună. M-am și mirat că mi-au dat „admis” după prima zi și eram convinsă că dacă am luat proba aceea intru la facultate. M-am trezit la ultima probă, când atmosfera era mult mai tensionată. Eram zece fete într-o sală, așteptând să ne prezentăm în fața comisiei. Era protocol și asta punea presiune pe noi. Pe lângă emoțiile acestea m-am trezit cu reflectoare și s-a rupt totul. Nu mai știam sigur nici ce-am pregătit, nici dacă mai știu textele. La un moment dat le ziceam încremenită, fără să mă ridic de pe scaun. Țin minte că mi-a spus atunci domnul Florin Zamfirescu să mă ridic în picioare. De fapt, m-a întrebat dacă vreau să mă ridic și am spus „Nu! Nu vreau, aici stau”.

Eveline PĂUNA

interviul integral pe evelinepauna.ro

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>