Alianţa orgoliilor
Uniunea Social Liberală s-a constituit ca o alianţă politică electorală, al cărei scop era preluarea puterii şi guvernarea în etapa 2012 – 2016. Cele două partide principale şi-au împărţit, din start, cele mai importante funcţii, social-democraţii urmând să preia şefia guvernului, iar liberalii preşedinţia. Fiecare partid a avut, la ora constituirii, câte un partener, cu care liberalii au format o mez-alianţă (Alianţă de Centru-Dreapta: ACD), iar social-democraţii integrând partidul lui Oprea (UNPR) în propria sa structură.
În continuarea acestui edificiu politic, părţile au făcut concesii reciproce, cea mai importantă dintre acestea fiind acceptarea de către PSD a unei parităţi de „unu la unu”, în ciuda calculelor hârtiei care indicau un avantaj consistent al social-democraţilor. S-a pornit de la premisa că în acest fel se vor nivela disputele şi se va asigura o eficienţă sporită demersului electoral prin listele comune care compensau diferenţele.
Faptul că doar unul dintre obiectivele alianţei a fost atins – acela al preluării puterii executive, suspendarea preşedintelui eşuând – a produs primele dezechilibre în interiorul alianţei. Slăbiciunile manifestate în zona resurselor umane de către liberali – schimbările dese de miniştrii, propunerile ratate, demisiile – au accentuat un dezechilibru evident, pe care rolul tot mai important pe care îl juca premierul, în comparaţie cu atribuţiile şi competenţele preşedintelui Senatului l-au accentuat. Fisurile apărute în edificiul alianţei au fost speculate şi amplificate abil de către preşedintele Băsescu care a dus, practic, un război de gherilă, atacând orice decizie şi acuzând o teoretică „nedemocraţie” a Executivului.
Nepotrivirile de caracter şi de viziune dintre cei doi co-lideri s-au făcut simţite tot mai des, dialogul lor devenind unul strict oficial şi nelipsit de unele contondenţe. Pe acest fond, aliatul de serviciu, conservatorii, au fentat din nou, profitând de denunţarea alianţei lor de către liberali şi făcând pasul înapoi spre social-democraţi. Dezechilibrul iniţial a fost amplificat de mişcarea perfidă făcută de Ponta prin crearea unei noi alianţe – USD: Uniunea Social Democrată – cu Oprea şi Daniel Constantin – îndreptată spre o eventuală luare a lucrurilor pe cont propriu. Prin racolări abile din rândul PPDD şi prin negocieri discrete cu UDMR, Ponta şi ai săi au ajuns în faza în care pot să arate „pisica” sciziunii aliatului liberal care s-a poticnit în faza jocului de orgolii: propunerea lor de remaniere a venit cu suplimentul plasării lui Iohannis în funcţia de vicepremier (ca să nu fie condus de Oprea, în calitate de ministru de Interne), pe care Ponta l-a contracarat plusând prin promovarea lui Daniel Constantin într-o poziţie similară, care-i oferă însă avantajul de 2 la 1 în „meciul vicepremierilor”.
Teoretic, criza s-ar putea dezamorsa foarte simplu, fiecare parte renunţând la pretenţiile suplimentare. Liberalii sunt însă greu de convins, Iohannis fiind arma lor secretă, prin faptul că l-ar dori ca o viitoare contrapondere la Ponta.
Negocierile dintre părţi s-au blocat în faza orgoliilor: nimeni nu vrea să confere un avantaj celuilalt, renunţând la pretenţii. Logic, sunt două soluţii, ambele în mâna liberalilor: renunţă la vicepremieratul lui Iohannis şi continuă guvernarea USL, sau denunţă alianţa şi ies de la guvernare.
Octavian ANDRONIC