Ultima ora
Publicat: duminică, 05 ianuarie 2014

Alte vremuri, aceleași năravuri! – Eugen BLAGA

”Ne temem să intrăm în labirinturile politice, ne înfioară umbra de după culisele partidelor, ne temem de atîtea uși deschise și de atîția cari ne trag de mînă în casa lor, ne pun pe gînduri unele capete vechi și ruginite ivindu-se de după gardurile și zidurile partidelor politice și declamă despre democrație. Și mai ales neîncrederea sporește în suflet aluatul cel vechiu de a face politică”.

Au trecut 93 de ani de cînd aceste rînduri au fost scrise. Nu vi se pare că sînt extrem de actuale? Mai ales acum, la început de an nou, an al alegerilor europarlamentare și prezidențiale, alegeri cu o încărcătură politică imensă, poate mai mare decît oricînd, dar mai ales din ultimii zece ani.

Cum spuneam, fragmentul este preluat dintr-un articol publicat acum 93 de ani într-un ziar ardelean cu viață destul de scurtă. Mai exact, articolul a apărut la data de 14 mai 1920, în numărul 63 al ziarului ”Dacia Traiană”, sub semnătura preotului din Vidra de Sus, Ioan Trifa. Articolul a apărut sub titlul ”Partidul credinței”, partid evident simbolic, unică alternativă, după autor, la partidele care, pînă atunci, funcționau la noi.

Întorcîndu-ne în istorie, lucru facilitat de presa acelor ani, nu am putut să nu remarcăm, cu surprindere sinceră, extraordinara similitudine a vieții politice de atunci cu cea de astăzi. Dacă am adapta grafia, dacă am înlocui unele din cuvintele de atunci, acum devenite arhaisme, dacă am înlocui numele autorilor, atunci, cu siguranță, orice cititor, cît ar fi de avizat, ar crede că cele relatate sînt din acești ani. Ce trebuie să înțelegem din această remarcă? Oare că în România problemele politice, sociale, economice nu s-au schimbat? Că sînt, timp de aproape 100 de ani, aceleași? Sau să credem că oamenii politici de atunci și de acum sînt la fel de nesimțitori la suferințele reale ale acestui nefericit popor, că niciodată oamenii politici nu și-au urmărit decît interesele personale?

Autorul materialului din care am citat merge mai departe cu temerea sa: ”…se minte în dreapta, se minte în stînga. Intenționat se aruncă noroiul, se caută intriga, se scrie minciuna”. Exact ca astăzi, cînd minciunile sînt ca respirația, cînd calomnia este metoda cea mai perversă de a face politică, cînd aruncarea cu mizerii reale sau contrafăcute în capul opozantului politic a devenit strategie politică, strategie de campanie electorală. Și încă ceva, ceva ce, atunci, în acele vremuri, nu exista, anume pervertirea aproape totală a presei și apoi adăugarea și a celorlalte mijloace de comunicare în masă, care au susținut pervertirea mesajului, pervetirea realiății, inducerea în popor a celor dorite și nu a celor reale, mistificarea realității, în ultimă instanță, păcălirea.
Autorul caută însă și soluții pentru a scăpa de cei care s-au introdus pervers în viața politică. Și pentru aceasta preotul, autorul materialului, propune reîntoarcea la cele sfinte. ”Nimeni din cei chemați să nu intre (în politică, n.n.), iar nechemații strecurați înlăuntru să poată fi dați afară prin vot secret. Armele de luptă nu ar fi calomnia, intriga, minciuna politicei ”moderne”, ci acelea recomandate de apostolul Pavel: ”coiful adevărului, sabia duhului sfînt”… s-ar respecta valorile oriunde ar fie le și oamenii nu ar mai fi judecați după culoarea lor politică, ci după valoarea lor morală. După unul și același om nu s-ar arunca azi cu tămîie și mîine cu noroiu, cu atributul de cinstit sau șarlatan, așa după cum ese sau intră în partid”.
Iată cîteva învățăminte, e drept, naive, dar extrem de morale, care, atunci, ca și acum, ar fi fost nevoie să fie însușite de lumea politică. Dar și atunci și acum, aceste așa-zise învățături au rămas doar ca forme frumoase ale discursurilor politice și ale articolelor din ziarele de partid.

Citind număr după număr din aceste vechi ziare, m-am întrebat cine erau atunci cei care realizau materialele, cine erau ziariștii vremii, cine a conceput și realizat presa acelor vremuri.

Scotocind prin arhive am aflat că Ziarul național independent ”Dacia Traiana” îl avea ca director tocmai pe Ion Gorun, de fapt pseudonim literar pentru Alexandru Hodoș, fiul lui Iosif Hodoș și al Anei Balint, familie de intelectuali ardeleni cu opțiuni profund progresiste. Această familie a dat țării o mulțime de intelectuali, ale căror contribuții se întind pînă la jumătatea secolului al XX-lea. De altfel, numele de Hodoș a fost inițial o poreclă pentru Popoviciu Ioan, poreclit hodoș, care în limba maghiară a vremii însemna castor. În timp, numele de Popovici a fost înlocuit cu Hodoș, iar, în cele din urmă, s-a apelat la pseudonimul mult mai sonor și mai percutant în presă, acela de Gorun. Era moda timpului, atunci cînd numele sau uneori poreclele se alegeau și în funcție de sonoritate, dar mai ales în funcție de semnificație. Gorunul este, cum se știe, specie de stejar puternic, cu trunchiul drept, cu frunze la fel de puternice, ovale și cu un fruct tare, lucios, din nou, puternic, care este ghinda. Iată că nu se putea găsi un pseudonim mai bun pentru un ziarist care se dorea temut, care se dorea a fi remarcat, decît Gorun.

Prim-redactor era Ion Băilă, poet și ziarist din satul Vale, ce aparținea de cunoscuta comună Săliște din preajma Sibiului. Este foarte important de știut că el este autorul poeziei ”Imnul Unirii României Mari”, de la 1 Decembrie 1918, imn tipărit în 100.000 de exemplare și împărțit gratuit celor prezenți. Poezia a fost apoi cuprinsă în volumul ”Zbuciumul Ardealului”, București, 1918, carte ce se păstrează și astăzi la Biblioteca Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Sibiu.

Iată cine erau, la acea vreme, ziariștii care, fără pretenția de a fi formatori de opinie, ca toți cei de azi, chiar formau opinii. Erau patrioți, erau intelectuali autentici, învățați la cele mai bune școli ale vremii, erau, mulți dintre ei, prelați ortodocși, erau oameni de cultură, poeți, prozatori, pictori, slujitori ai bisericii. Cine sînt, astăzi, cei care formează opinii? Vă lăsăm pe dumneavoastră, cititorii, să-i indentificați.

În finalul articolului din ”Dacia Traiană” autorul își strigă deznădejdea, așa cum o facem și noi astăzi. Își strigă speranța, ca, în final, să apeleze tot la ajutorul divin, singurul care, atunci, ca și acum, mai poate salva ceva: după atîtea frunze și flori frumoase de făgăduieli politice el (poporul, n.n.) așteaptă, pretinde acum să vadă și roade. Să fim sinceri: încrederea politică a poporului s-a cam tulburat. El parcă strigă ”ce-mi ziceți mie, Doamne, Doamne…(ca Isus fariseilor), ce mă strîngeți în brațe, faceți, în sfîrșit, ceva pentru mine”.

(Textele preluate păstrează, în mare parte, grafia vremii, n.a.)

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>