Bătălia pentru Polul Nord
Resursele de hidrocarburi estimate a exista în zona Polului Nord, precum şi avantajele economice şi strategice atrag ca un magnet interesele mai multor state, care duc o adevărată bătălie pentru supremaţie în regiune.
Cursă a înarmărilor inclusă
De peste două decenii, Oceanul Arctic a devenit zonă de competiţie geopolitică. Zona Arctică, mai exact frontiera nordică a Rusiei, Norvegiei, Danemarcei, Statelor Unite şi Canadei ascunde, potrivit studiilor, circa 22% din resursele nedescoperite de petrol şi gaze naturale ale lumii. Este vorba, spun experţii americani (susţinuţi în estimări de specialiştii ruşi), despre aproximativ 90 de miliarde de barili de petrol, două trilioane de metri cubi de gaz natural şi circa 44 miliarde de metri cubi gaze lichefiate, majoritatea în largul mării. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că statele care se învecinează cu aceste comori sunt în plină competiţie şi fac tot felul de demersuri – locale şi internaţionale – pentru a-şi extinde dominaţia în zonă.
Situaţia actuală arată că niciun stat nu deţine în întregime Zona Arctică. Amintitele ţări, care au hotarele în vecinătate, ţintesc, pe de o parte, exploatarea celor 200 de mile marine la care le dă dreptul legea internaţională, iar pe de altă parte extinderea suveranităţii cât mai adânc în jurul Polului Nord. Cu excepţia (notabilă!) a SUA, toate celelalte state şi-au cerut dreptul de a-şi prelungi zona atribuită prin Legea Mărilor. În „bătălia” pentru resursele acestui spaţiu în care trăiesc circa patru milioane de oameni „aparţinând unui număr de 30 de grupuri etnice, guvernaţi de opt naţiuni”, după cum arată „RT News”, sunt folosite toate mijloacele menite să asigure unui stat sau altul atingerea scopului vizat. De pildă, Danemarca a prezentat Organizaţiei Naţiunilor Unite, la sfârşitul anului 2014, o cerere de revendicare, susţinând că zona care înconjoară Polul Nord este legată de platforma continentală a Groenlandei, teritoriu autonom danez. Şi Norvegia a făcut o prioritate din „strategia nordică”, construind o nouă generaţie de fregate şi spărgătoare de gheaţă. La rândul lor, Statele Unite par mult mai interesate de subiect în ultima perioadă, elaborând un „Arctic Action Plan” considerat ambiţios şi menit să-i ajungă din urmă pe ceilalţi competitori implicaţi în cursa pentru dominaţia regională. Nu în ultimul rând, Rusia, aşa cum a obişnuit comunitatea internaţională, sare peste etapele de negocieri şi trece direct la fapte, inclusiv etalând „avertismente” militare: revendică la ONU extinderea propriilor hotare arctice cu 1,2 milioane de km pătraţi, simultan deschizând noi porturi militare şi propunându-şi ca până în 2025 să aibă în regiune 13 aeroporturi şi 10 staţii antiradar. De altfel, Flota Nordică a Rusiei a participat repetat la exerciţii în Zona Arctică, „pentru a se pregăti în vederea unor activităţi militare în regiune”. Mai mult, Moscova a anunţat că va stabili o structură de comandă militară în regiunea arctică până în anul 2017, urmărindu-se „redeschiderea tuturor fostelor structuri sovietice de apărare din regiune”. Ca urmare a acţiunilor Rusiei, celelalte state (cum ar fi Canada, care are o nouă bază la Resolute Bay) au introdus şi ele componenta militară în activităţile lor din Zona Arctică, sporindu-şi efectivele şi modernizând infrastructura de acest tip. „Nevoia de a domina Zona Arctică include şi o cursă a înarmărilor”, atrage atenţia expertul internaţional Patrick L Young. În paralel, etalările de „spărgătoare de gheaţă” de ultimă generaţie nu mai contenesc…
Mize energetice, comerciale, strategice
Ca întotdeauna atunci când vine vorba despre lupta pentru resurse şi putere, interesele se pot ciocni. Un exemplu este pretenţia Canadei, care revendică lanţul muntos Lomonosov, parte a platformei submarine din Oceanul Îngheţat de Nord. Doar că Institutul rusesc de Oceanologie a desfăşurat cercetări în zonă încă din 2007, concluzionând că aceasta este parte componentă a platformei continentale ruseşti! Aceeaşi zonă este disputată concomitent şi de Canada…
Care sunt resorturile care „mână” statele în această întrecere pentru supremaţie? Alături de menţionatele comori energetice din adâncuri, este vorba despre faptul că accesul în Zona Arctică înseamnă şi controlul asupra rutelor nordice, dezvoltare economică, lărgirea perspectivelor strategice. Un argument economic ar fi acela că, odată cu topirea accelerată a gheţii, transportul naval prin nordul pământului ar putea deveni cea mai rapidă cale de a face comerţ în jurul lumii, mai exact de la durate ale transportului de 48 de zile în prezent s-ar ajunge la 35 de zile, ceea ce nu este deloc puţin când vorbim despre comerţ intercontinental. Iar din punct de vedere strategic, Polul Nord nu poate fi de neglijat din perspectiva amplasării de baze şi sisteme militare care să întărească dominaţia.
Europa, „pierdută” în comisii
Pentru Uniunea Europeană în ansamblu, ca mare putere mondială, este tot mai important să aibă un cuvânt de spus în „jocul” geopolitic ce vizează Zona Arctică. O poate face prin doi „pivoţi”: Danemarca, stat membru, şi Norvegia, care, deşi nu are această calitate, îşi declară tot concursul. UE are şi motive să-şi susţină poziţia, dat fiind faptul că a alocat 1,14 miliarde euro pentru proiecte sociale şi de de dezvoltare economică ale regiunii (în special nordul Finlandei şi Groenlanda) în perioada 2007 – 2013. Din aceste considerente, încă din 2008 liderii europeni atrăgeau atenţia, într-un raport al Comisiei Europene, asupra evoluţiilor, perspectivelor şi atitudinii Uniunii faţă de regiune, menţionând că „există riscul unui conflict cu Rusia pe motiv de exploatare a resurselor” şi că „încălzirea globală creşte ameninţările la securitatea internaţională”. Documentul avertiza, totodată, că „Uniunea Europeană trebuie să se dovedească capabilă să facă faţă noilor provocări şi să-şi apere interesele”.
De altfel, în toamna anului 2014, europenii ţineau un seminar – „EU in the Arctic, Arctic in the EU” – care prezenta rezultatele unei… strategii („Strategic Assessment of Development of the Arctic”). S-a vorbit atunci despre „politici, tendinţe, implicaţii, perspective”, dar… acţiunile concrete prin care Uniunea Europeană să-şi urmărească interesele în Zona Arctică se lasă şi azi aşteptate. Încă nu este foarte clar ce atitudine va avea Comisia Europeană faţă de tema Nordului, cum vor evolua structurile deja existente, dacă se va putea separa tema arctică de contextul nefavorabil al relaţiilor UE-Rusia, dacă Uniunea va reuşi să acţioneze ca un tot unitar în materie. Iar auspiciile nu sunt dintre cele mai bune: UE prezintă un tablou fragmentat când vine vorba despre Zona Arctică, lăsată până acum în seama Serviciului de Acţiune Externă (din perspectivă diplomatică) şi a multor comisii şi directori (din pescuit, politică regională, mediu, transport etc) din punct de vedere economic. Aşadar, nici vorbă de o voce unitară a Uniunii Europene în faţa evoluţiilor de anvergură din zona Polului Nord.
Totuşi, posibilităţi de intervenţie există. Politicile comunitare pentru Zona Arctică se aplică deja în Finlanda, Suedia, Danemarca, precum şi în Islanda şi Norvegia. De pildă, Norvegia a susţinut masiv intrarea Uniunii Europene în poziţia de observator în cadrul Consiliului Arctic (Canada, Danemarca, Finlanda, Islanda, Rusia, Suedia şi SUA). Pe lângă această intrare, prin nenumăratele programe şi acorduri de parteneriat care se derulează, Uniunea Europeană poate fi tot mai mult percepută ca un actor major al Zonei Arctice, arată o rezoluţie a Parlamentului European din 2014. De altfel, şi „bătălia” expusă mai sus cere acţiune concretă şi urgentă.
Roxana Istudor