Ultima ora
Publicat: vineri, 04 august 2017

BRAD – GURA BARZA ŞI „MENHIRII”

 

 

 

 

Istoria exploatărilor miniere din zona Brad din Munţii Metaliferi, o mocăniţă uitată în gara de la Gura Barza din apropiere şi… o poveste mai veche, neelucidată încă legată de “menhirii”  de la Baia de Criş, asemănători cu enigmaticele statui cioplite în piatră datând din epoca bronzului descoperite în aria Mediteraneană şi estul Europei

 

“Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” aşa îşi intitula studiul istoric şi politic, publicat la Bucureşti, în editura Cartea Românească, prin anul 1928, Ion Rusu Abrudeanu, deputat de Alba în parlamentul de atunci al României întregite…Undeva în capitolul dedicat căilor de transport şi comunicaţii din acest străvechi teritoriu locuit de români el scria că: “Înfăptuirea idealului naţional a găsit Munţii Apuseni închişi de restul ţării, unde în mod firesc s-au desvoltat toate liniile de comunicaţie, aşa după cum evoluţia istorică a Ardealului a impus aceasta desvoltare”. La acea vreme, Brad, localitate atestată documentar pentru prima dată în 1445, prin poziţia geografică şi importanţa sa economică, se număra printre puţinele aşezări, din această parte a Apusenilor, la care se putea ajunge cu trenul, de la Arad, prin Sântana, la capătul celei mai lungi linii secundare de cale ferată, care însumează 167 de kilometri…

Construită în stil vienez în anul 1896 şi declarată clădire de patrimoniu, Gara din Brad, care se număra cândva printre cele mai frumoase edificii din Ardeal, lăsată acum în paragină tinde să devină o ruină. Din păcate, reamenajarea şi renovarea unor spaţii interioare, dar mai ales introducerea unor noi utilităţi, în condiţiile în care, nici structura de rezistenţă, dar nici faţada, nu au fost vreodată reabilitate, mai mult au şubrezit construcţia…

Locuitorii Bradului sunt mândri de trecutul localităţii lor, declarată oraş prin anul 1941 şi ridicată la rang de municipiu pe 17 decembrie 1995. Ei spun, pe bună dreptate, că există soluţii, nu doar pentru salvarea acestei frumoase clădiri a gării… dar şi pentru recuperarea altor edificii emblematice pentru istoria mai veche sau recentă a aşezării de pe malul Crişului Alb…S-au închis şi ultimele exploatări aurifere dar oraşul, cîndva cel mai important centru minier din Apuseni, mai visează încă la preţiosul metal care s-a scurs prin vinele vulcanilor din Munţii Metaliferi, după care… au scormonit secole de-a rândul generaţiile de mineri la Criscior, Băiţa, Stănija, Ruda, Musariu sau Barza…

Pe linia cu ecartament îngust, acţionat de locomotive cu aburi miniaturale, construite la Combinatul Metalurgic din Reşiţa, între Criscior şi minele de aur de la Gura Barza, circula odinioară, cu ameţitoarea viteză de 30 de km la oră… legendarul tren al moţilor crişeni… celebra “mocăniţă”…

Construită prin anul 1907 în scopul aprovizionării cu cărbuni a Uzinei Electrice de la Gura Barza, calea ferată dintre Brad şi Crişcior a fost cu timpul abandonată…Şi a rămas aşa până când, un cetăţen austriac, pe nume Georg Hocevar, îndrăgostit de căile ferate, dar mai ales de minunatele maşinării cu abur, a repornit “mocăniţa moţilor”, spre imensa satisfacţie a celor mai în vârstă şi marea bucurie a celor mai tineri locuitori de pe aceste meleaguri…  Iar asta se întâmpla pe… 17 decembrie 2007, la data cînd se împlineau 100 de ani de la inaugurarea liniei cu ecartament îngust dintre Brad şi Crişcior… şi când această locomotivă punea din nou în mişcare simbolul de altădată al moţilor… trenuleţul emblemă, care în secolul trecut transporta zilnic, spre exploatarea auriferă de la Gura Barza şi Uzinele de acolo, odată cu cărbunele, şi pe minerii adunaţi de pe întreg cuprinsul Ţării Zarandului…

Munţii care mărginesc spre est, sud şi sud-vest depresiunea Bradului reprezintă, după cum spun specialiştii, structuri vulcanice străvechi, la nivelul cărora, au fost puse în loc, cu milioane de ani în urmă importante acumulări de minereuri de metale neferoase. Încă nu se ştie cu exactitate când şi de către cine au fost exploatate pentru prima dată bogatele zăcăminte de aur şi de argint din acest sector sudic al Apusenilor cunoscut şi sub numele de Munţii Metaliferi…

Un singur lucru este cert!… Multe din lucrările miniere recente, forajele de explorare dar mai ales galeriile de mină, astăzi închise sau “intrate în conservare au intersectat mine mai vechi medievale, medievale timpurii sau chiar romane, care după cum vom vedea în cele ce urmează sunt şi cele mai spectaculoase…

Ne aflăm la 6 km de Brad,  la Ruda Musariu, localitate situată pe malul râului cu acelaşi nume, pe locul în care se ridicau, în perioada comunistă, barăcile deţinuţilor condamnaţi la muncă silnică… Printre ei şi geologul minei Barza, Petre Ghiţulescu, acuzat că ar fi distrus planurile zăcământului de aur, pentru a nu cădea în mâna ruşilor … De furia şi graba cu care s-a explorat dar mai ales exploatat până în 1989, fiecare filon aurifer din acest perimetru, intrat deja în istorie, mai amintesc doar poveştile  şi urmele haldelor de steril care împânzesc versanţii…

Prin anul 1978, săpăturile arheologice, făcute sub îndrumarea Adrianei Pescaru de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, scoteau la lumina zilei, nu departe de aici, în punctul numit “La Petreneşti”, una din cele mai importante necropole de incineraţie, de epocă romană de la acea dată, pentru zona minieră a Apusenilor.

Aşezarea propriu-zisă nu a putut fi identificată, dar cele 126 de morminte, confirmă nu doar importanţa zăcământului de aur, din perimetrul Ruda-Muncelu, dar mai ales, bogăţia filonului umărit de galeria „Treptele Romane”, lucrare minieră săpată manual, cu dalta, în stânca dură, în urmă cu aproape două mii de ani, la un kilometru distanţă de necropolă …

Printr-un tunel de acces, amenajat special pentru a-i proteja pe vizitatori, se coboară la treptele cioplite în piatra roşietică a muntelui, care au dat şi numele galeriei…

Sectorul vizitabil nu depăşeşte 180 de metri lungime, dar tunelul, cu profil trapezoidal, tipic pentru galeriile romane, se ramifică… pătrunzând adânc în inima muntelui… şi comunică într-un final cu reţeaua subterană de glerii ale minei Barza…

Alături de galeriile de epocă romană, care se mai păstrează la Roşia Montană, din cealaltă extremitate a celebrului „Patrulater Aurifer” al Apusenilor, „Treptele Romane” se numără printre cele mai vechi vestigii miniere de pe teritoriul actual al României…S-a dovedit faptul că această galerie a fost reactivată în nenumărate rânduri şi folosită drept intrare spre zonele bogate ale zăcământului, mult după Epoca Romană, din Evul Mediu, şi până prin secolul al XIX-lea  fiind închisă, odată cu modernizarea transporturilor şi săparea altor căi de acces spre inima muntelui.

În amonte de „Treptele Romane”, singulară în peisajul de pe acestă vale, bântuită de umbrele trecutului şi năpădită de trupul vegetal al pădurii, se ridică silueta stranie a unei biserici…

Biserica, ce datează din secolul trecut, a fost refăcută de curând, din blocuri de andezite gri, fasonate rudimentar de către urmaşii minerilor fostei colonii de dincolo de munte…

Aidoma zilelor noastre… şi în acele vremuri, nu prea îndepărtate, minerii, înainte de intrarea în subteran, se adunau în faţa altarului sfântului lăcaş şi se rugau la ccrotitoarea lor, Sfânta Varvara, să mijlocească către Tatăl Ceresc şi să le ocrotească drumul înapoi spre lumină…

Timpul şi-a aşternut vălul uitării peste galeriile de mină mai vechi, reactivate în timpul evului mediu sau în epoca modernă, dar şi peste cele săpate în timpurile recente către inima zăcământului de aur de aici de Ruda Brad Musariu…Mai amintesc de ele fragmentele de roci gălbui albicioase, alterate şi slab minertalizate, risipite în lungul văii, sau grămezile de steril, adunate în haldele înierbate din versanţi…

Din înfloritoarea colonie minerească care a început să se dezvolte în perioada interbelică, dincolo de munte la Gura Barza, nu a mai rămas practic nimic… Odată cu utilajele uzinei de preparare a minereurilor, multe dintre ele unice în lume, s-au neantizat şi clădirile moştenite de regimul comunist de la cea mai mare şi mai importantă Societate Minieră cu capital românesc care a fiinţat pe acceste meleaguri, în secolul trecut… „Societatea Mica”.

Nu putem părăsi perimetrul minier străjuit de vârfurile Musariu, Barza şi Muncelu care învăluie localitatea Gura Barza fără să ne oprim pentru o clipă şi la imensa carieră de pe Valea Arsului…

Şi nu întâmplător… căci spre deosebire de lucrările miniere din adâncul munţilor, din care s-a extras aurul nativ şi argintul, din această carieră s-a exploatat la suprafaţă doar partea superficială a unui zăcământ de cupru disemniat de tip Porphiry Copper, cum numesc specialiştii acumulările de acest tip, în care calcopirita, minereul primar de cupru, este practic dispersată, sub forma unor particule de dimensiuni extrem de mici, în toată masa rocii de tip andezitic…

Încă nu se ştie exact ce mecanism controlează punerea în loc a unor asemenea mineralizaţii „pereche”, într-un loc cele auro argentifere şi în altul, din imediata lor vecinătate, cuprifere…

Interesant este că fenomenul nu este singular în perimetrul vestitului patrulater aurifer din Apuseni… Aidoma modelului de aici, dar la o cu totul altă scară este Roşia Montană, zăcământ de aur însoţit de Roşia Poieni, zăcământ de cupru… iar exemplele pot continua…

Nu departe de Brad pe drumul Devei, dincolo de calcarele de la Crăciuneşti din care se aprovizionau odinioară combinatele de lianţi şi azbociment din apropiere, se ascunde un alt fost perimetru minier din Munţii Metaliferi… Băiţa…Cele 11 sate care intră în componenţa comunei actuale îşi deapănă secolele de istorie care au trecut de la prima lor atestare documentară…

Băiţa care a dat şi numele actual al comunei… împreună cu Bobâlna şi Rapoltu Mare au fost primele pe la 1364, după care au urmat, în ordine Câinelu de Sus, Crăciuneşti, Hărţăgani, Ormindea, Sălişte, Lunca, Fizeş, Peştera şi ultimul, satul Barbura…

Băiţa, încă din perioada Evului Mediu şi până în epoca modernă a fost un important târg de munte dar şi centru minier. Fiecare colţ din acest ţinut fabulos, fragmentat de piramidele complicatelor structuri de roci sedimentare mezozoice, străpunse de conurile rotunjite ale unor munţi cu nume stranii precum Setraşul şi Duba îşi are propria sa poveste…

De minele de odinioară, închise în prezent ca pretutindeni în Metaliferi îşi mai aduc aminte doar bătrânii… atâţia câţi au mai rămas…Încă mai sunt şi pot să povestească urmaşilor despre aurul pe care l-au scos de-a lungul timpului, dar şi despre cel care mai aşteaptă încă să fie scos la lumină, din întunericul de la rădăcina munţilor…

În această „săracă ţară bogată” cum s-au obişnuit să spună oamenii locului despre ţinutul lor, este nevoie de un nou punct de sprijin…Dacă până acum au fost minele de aur nimeni nu ştie să le răspundă la întrebarea: ce va fi de acum încolo?…

Poveştile despre aurul Apusenilor, de la Băiţa şi Brad trec dincolo în Ţara Zarandului spre Ţebea şi Baia de Criş…

Baia de Criş este atestată pe surse arheologice încă de la sfârşitul secolului al X-lea dar există unele documente care afirmă că pe teritoriuil ei ar fi existat o „baie” de spălat aurul încă de pe vremea romanilor… Se ştiu suficient de multe, în acest ţinut de suflet al moţilor lui Avram Iancu  şi despre „băieşii” care exploatau minele de aur de pe văile Ţebei şi Caraciului…

Poveştile încărnate în trupul legendelor care mai circulă încă şi astăzi printre oamenii locului, coboară mult în timp atestând o stranie şi încăpăţânată continuitate a comuităţilor umane care au locuit în această regiune…Şi poate nu întâmplător pentru istorici şi arheologi,  spaţiul dintre localităţile Baia de Criş şi Ţebea are o importanţă şi o conotaţie deosebită…

Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au descoperit aici trei statui menhir…

În primăvara anului 2000, la cariera de cărbune a exploatării miniere Ţebea, în cursul lucrărilor de descopertă a zăcământului au ieşit la iveală mai multe piese litice, o statuie… un bloc mare, fasonat, o piatră sculptată sub forma unui cap uman, precum şi o lespede care avea, după cum povestesc descoperitorii, mai multe „semne” asemănătoare unei „scrieri”. Din nefericire, echipa de arheologi care s-a deplasat la faţa locului de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, coordonată de Cătălin Rişcuţa, nu a mai putut recupera decât primele două piese…

Stelele antropomorfe sau statuile menhir, aşa cum le vedem expuse la muzeul din Deva, prezintă o serie de atribute anatomice şi de echipament ieşite din comun…

Elementele cele mai enigmatice care au generat şi cele mai multe discuţii între specialişti au fost coşul alungit prins sub centură, sugerat pe spatele acestor reprezentări antropomorfe, dar şi ciocanul… purtat la brâu şi asimilat de către unii cercetători cu un ciocan de minerit…

Iată de ce ele au fost legate de cele mai multe ori de activitatea minieră din această regiune a munţilor Apuseni… care este, cu siguranţă, atestată atât pentru perioada romană cât şi pentru perioadele mai recente… în masivele Caraci şi Măgura Ţebei… Din păcate, pentru epocile mai vechi lipsesc deocamdată certitudinile… Dar totuşi… Să nu uităm că în această zonă este cunoscută galeria de la Adamu Vechi, unde a fost descoperit un topor din piatră cu şanţ de înmănuşare transversal, despre care se presupune că datează chiar din preistorie…

Multe din întrebările pe care le ridică o abordare serioasă a problematicii exploatării aurului în Carpaţii Româneşti, dar mai ales în munţii Apuseni îşi mai aşteaptă încă un răspuns…

Cele mai evidente urme antice de exploatare subterană prin galerii miniere a filoanelor de aur sunt cele din epoca romană… Ele apar pretutindeni în zonele în care au existat filoane bogate în aur… În opinia unor cercetători, dacii, deşi ştiau foarte bine unde se găsesc filonienele bogate în aur primar, preferau să-l culeagă din concentraţiile aluvionare de pe văile râurilor care coborau din munţi…

Undeva, nu foarte departe de aceste meleaguri, dincolo de Mureş, la poalele masivului Sebeş în zona Pianu se pare că există certitudinea unor astfel de exploatări…În acest context, ce semnificaţie pot avea structurile aluvionare de origine antropică aidoma unor şanţuri uriaşe descoperite „la Ptincuri”, între Ţebea şi Baia de Criş… Deocamdată, nu ne putem imagina în totalitate dimensiunea istorică a exploatării aurului din Apuseni în antichitate, mai ales că ne lipseşte aproape cu desăvârşire perioada dacică…Iar asta în condiţiile în care ştim că romanii au plecat cu un impresionant tezaur din piese de aur şi de argint după cucerirea Daciei…Am putea afla vreodată de unde provenea oare aurul dacilor?…

 

 

Teodora Marin&Mihai Răducă

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>