Ultima ora
Publicat: duminică, 26 februarie 2017

CETATEA NEAMŢULUI

     Cetatea Neamţului… De la glezna muntelui, o potecă şerpuitoare, umbrită de verdele tânăr al pădurii, duce până sus, pe umărul de stâncă în care stă înfiptă temelia cetăţii înălţată de Petru I Muşat, probabil între 1382-1387. În acest sens, mărturie stau descoperirile arheologice, dar şi un document emis la 1395 de regele Ungariei, Sigismund, care o asediase în acel an, însă fără succes.

     Aşezată aproape de vârful cel mai înalt al Culmii Pleşului, cetatea străjuia Valea Moldovei şi a Siretului, ca şi drumul care trecea peste munte în Transilvania, de la Târgu Neamţ spre Pipirig.

     Remarcabil la această cetate este calea de acces, reprezentată de un pod, sprijinit pe 11 piloni de piatră de formă prismatică. Forma arcuită a podului cât şi lungimea sa, îi obliga pe duşmanii care atacau să se expună mai mult timp loviturilor apărătorilor cetăţii. Porţiunea de pod dintre ultimul pilon şi zidul bastionului era mobilă. Astfel putea fi ridicată printr-un sistem de scripeţi.

     Specific cetăţii Neamţ este faptul că turnurile de apărare, din cele patru colţuri n-au fost plasate în exteriorul zidurilor, ele fiind încadrate direct în scheletul de ziduri. Fortul muşatin avea, iniţial, înălţimea de aproximativ 12-15 metri, cu o grosime de aproape 3 metri. Zidurile sunt susţinute şi consolidate în exterior de contraforţi puternici de formă prismatică.

     Cetatea Neamţ a devenit una dintre cele mai puternice cetăţi din Ţara Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare, fiind întărită cu noi ziduri, turnuri şi bastioane, concepută astfel pentru a rezista atacurilor şi noilor tehnici de luptă.

     Numele cetăţii provine, s-ar părea, de la cuvântul „Neamţ”, de origine slavă sau romano-slavă – nemet – însemnând „tăcut”, „liniştit”.

     Construcţia s-a desfăşurat în două etape. Nucleul central, alcătuit dintr-o cetate de plan pătrat, întărită la colţuri cu turnuri, de asemenea, pătrate, prinse în interiorul incintei, datează din epoca lui Petru I Muşat. A doua etapă de construcţie a avut loc în vremea lui Ştefan cel Mare, atunci când zidurile nucleului central au fost înălţate, înglobând crenelurile vechi şi fiind prevăzute la partea superioară cu metereze. Datorită întăriturilor, în timpul campaniei lui Mahomed al II-lea din vara anului 1476, apărătorii cetăţii au rezistat cu eroism în faţa asediului îndelungat. Angiello, secretarul sultanului, consemna: „cei din cetate nu voiau să stea de vorbă şi toţi se apărau cu artileria şi nu le păsau de noi”.

     Prin desenele care ne-au rămas de la pictorii Bouquet şi Hauffmann reînviem pentru câteva momente starea cetăţii văzută prin ochii lor. O adevărată incursiune în timp !

     Dar să continuăm cu istoria plină de dramatism … Epoca de strălucire se încheie odată cu prima domnie a lui Petru Rareş, când Soliman Magnificul ocupă, prin trădarea marii boierimi, cetăţile Moldovei.

     În vremea celei de a doua domnii, Alexandru Lăpuşneanu distruge, la cererea turcilor, care urmăreau să slăbească posibilităţile de rezistenţă ale Moldovei, o parte din construcţiile interioare.

     În anul 1600, porţile cetăţii s-au deschis, dar fără luptă, primindu-l pe primul domn al tuturor românilor, Mihai Viteazul.

     Din păcate, după această dată, cetatea este abandonată şi nu va mai fi amintită până în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653) care îi dă o altă destinaţie, cea de adăpost al familiei şi operelor sale. El înfiinţează în cetate şi o mănăstire. Despre ea misionarul papal Marco Bandini, care a vizitat-o pe la 1646m, scria că aşa cum este ea: „…zidită pe un vârf de munte seamănă mai degrabă cu o cetate decât cu o mănăstire…”

     Monetăria din cetate a funcţionat, se pare, clandestin, în timpul domniei lui Dabija Vodă, între anii 1662 şi 1672, săpăturile arheologice scoţând la iveală bucăţi de metal ştanţat şi monede de aramă.

     Sala de sfat şi de judecată era folosită de pârcălabii cetăţii, în calitatea lor de şefi administrativi şi judecătoreşti ai ţinutului Neamţ, la pricinile minore. În curtea interioară şi în cea exterioară, au existat unele construcţii ale căror urme au dispărut, din păcate. De exemplu, săpăturile arheologice au scos la iveală, că lângă zidul din partea dreaptă a porţii muşatine, a existat un cuptor, care după materialul ceramic databil se pare că a funcţionat spre sfârşitul veacului al XVII-lea.

     Despre fântâna din curtea interioară se spune că ar fi un adevărat depozit arheologic, dar nevalorificat din punct de vedere ştiinţific. Are o adâncime apreciabilă şi a fost săpată parţial cu prilejul lucrărilor de restaurare. Sunt interesante informaţiile din aşa-zisul Jurnal, întocmit de unul din secretarii lui Sobietski, care scria că: „fântâna din cetate era foarte bună, din piatră, adâncă şi cu apă sănătoasă şi frumoasă”.

     O nouă pagină de eroism va fi scrisă de cetatea Neamţ în anul 1691 când, apărată de un mic grup de plăieşi, va rezista atacului armatei poloneze conduse de Ioan Sobietski.

     Mihail Racoviţă încearcă să consolideze cetatea în anul 1716, când desfundă fântâna din curtea interioară, dar ea nu a mai avut rol de fortăreaţă, deoarece în anul 1718 turcii i-au ordonat să o dărâme.

     Cetatea rămâne în paragină, vremea, vântul şi ploaia desăvârşindu-i distrugerea.

     Zidurile bătrâne ne impresionează şi astăzi prin trecutul istoric, plin de glorie, dar şi prin măreţia lor.

     Poziţia sa dominantă, pe Culmea Pleşului, deasupra Luncii Ozanei, în partea de vest a oraşului Târgu Neamţ a fost des comparată cu un „cuib de vulturi”. Construcţia, supravieţuitoare a nenumărate asedii, dăinuie aici de peste şase veacuri, simbol al eternităţii vocaţiei de războinic al neamului nostru…

     Cetatea a fost declarată monument istoric încă din anul 1866. Peste ani şi ani au fost efectuate numeroase săpături şi cercetări arheologice…

     Inclusă în programul UNESCO de restaurare şi renovare a monumentelor istorice e a fost parţial consolidată şi refăcută pentru a fi redată circuitului turistic.

     Au dispărut de mult cei care au scris istoria acestei cetăţi… Acolo de sus, continuă să stea de veghe peste ruine doar sufletele lor, metamorfozate în trunchiurile brazilor din preajmă. Doar aşa vom putea înţelege tâlcul celor scrise de marele Alexandru Vlahuţă: „Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea? Când te gândeşti c-a fost atâta viaţă aici… inimi care s-au iubit, ochi care-au plâns, viteji care  şi-au vărsat sângele pe zidurile acestea…”

Teodora Marin / Mihai Răducă

 

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>