Ultima ora
Publicat: duminică, 12 martie 2017

CIPRIAN STRUGARIU: „FOTOGRAFIA ESTE O OGLINDĂ, DAR MIE NU ÎMI PLACE SĂ SURPRIND REALITATEA!”

I-am remarcat fotografiile cu mult timp înainte de a-i cunoaște povestea. Printre sutele de gigabiți care aleagă zilnic în online, lucrările sale se luptă cu timpul, iar fiecare fotografie e o poveste la care oamenii rezonează diferit. Se spune că frumusețea e în ochii privitorului! În fotografiile lui Ciprian Strugariu, frumusețea aproape că nu mai are nevoie de confirmări. Fotografiază zilnic femei superbe, are arhive de nuduri și sute de editoriale de modă. Are o realitate a lui, în care oamenii apar în cea mai frumoasă versiune pe care realitatea și-o poate imagina. La un deceniu de când are fotografia ca profesie, Ciprian Strugariu este, cu adevarat, unul dintre cei mai apreciați fotografi din România.

Mă bucur să stau de vorbă acum cu un fotograf – un om care se poate recomanda ca fiind „doar” fotograf. Înseamnă că România a ajuns, în sfârșit, la momentul în care îi permite unui om pasionat de arta aceasta să-și asume fotografia ca fiind și o profesie, nu doar o pasiune. Din punctul acesta de vedere, cum vezi tu lucrurile? Cât ai așteptat până când ai putut să spui „sunt fotograf și-atât”?

Nu simt că a trebuit să aștept… A fost o alegere pe care am făcut-o imediat după ce am terminat facultatea. Am studiat la ASE – Academia de Studii Economice, facultate care nu are nicio legătură cu fotografia. Mă bucur că am ales astfel, pentru că am avut destul de multă libertate și destul de mult timp să-mi urmăresc pasiunea. De fapt, am început să-mi construiesc portofoliul imediat după ce am terminat liceul. Așa am progresat – am învățat practicând lucrurile despre care mi-am dorit să aflu. Așa mi-am ales eu calea. N-am vrut să fiu asistentul cuiva sau să merg pe o variantă foarte formală în ceea ce privește fotografia. Mi-a plăcut să încerc să-mi creez o cultură vizuală, în primul rând – cred că acesta este lucrul cel mai important: să ai niște repere bune și să îți dezvolți cât mai mult universul vizual, iar în funcție de asta să știi unde vrei să ajungi. Ca în orice situație din viață, după ce știi unde vrei să ajungi, drumul îți devine mult mai simplu și vezi mult mai clar mijloacele potrivite pentru a-l străbate.

Tu știai, încă de la început, unde vrei să ajungi? Sau doar încercai să-ți trasezi niște repere? Îmi este destul de greu să cred că un om pasionat de fotografie se gândește, la început, că va veni momentul în care va avea studioul lui, că va fotografia ce vrea, cum vrea și, mai ales, când vrea…

Cumva, calea aceasta s-a definitivat în cei patru ani de facultate, când mi-am urmat pasiunea pentru fotografie. N-am încercat să-mi monetizez munca, am vrut doar să fiu mai bun. Atunci m-am îndrăgostit de fotografie, în fiecare zi mai mult. La început, fotografia a fost o pasiune din copilărie, o chemare pe care nu o explorasem prea mult. Nu știam exact unde mă situez, ce-mi place să fac… și-atunci am început să sondez terenul, am cunoscut oameni care aveau aceeași pasiune. Atunci am abordat diverse subiecte, pe care nu le mai abordez acum – gen peisaje sau oameni în context mai de fotojurnalism.

Realitatea – tehnică, cel puțin – era alta. Cred că ai început fotografiind pe film…

Da, am început fotografiind pe film.

Îți calculai fiecare cadru, fiecare poziție? Atunci nu aveam luxul butonului delete… iar pozițiile de pe rolfilm erau finite… Aveai 36 de „poziții”. Acum faci 36 de selfie-uri până îți place unul…

Nu neapărat. Chiar circulă niște imagini amuzante pe internet, pe principiul acesta: când era film lat și aveai șase fotografii – aveai patru fotografii bune, din șase. Când era filmul de 35 mm – aveai treizeci și șase de poziții și patru fotografii bune. De când cu digitalul, faci patru mii de fotografii și ai patru bune. E o exagerare, dar e interesantă perspectiva. Dar nu, în general nu am ținut cont de asta pentru că eu am un stil în care încerc să am o progresie care să ducă la o anumită energie, într-un cadru. Iar acest lucru se construiește gradual – la mine, cel puțin. Îmi trebuie ceva exercițiu, ca să ajung acolo. Și nu mă refer neapărat la latura tehnică, ci mai mult la cea care ține de energia pe care vreau să o obțin de la model. Cel puțin în ceea ce privește fotografia de studio, contează enorm lucrul cu modelele. Iar eu asta fac, în majoritatea timpului. După ce ai un setup de lumină, lucrurile curg, din punct de vedere tehnic. Adică nu trebuie să modifici parametrii la fiecare expunere, ci trebuie să te concentrezi la a obține ce vrei de la model. Iată, contează perspectiva psihologică.

Eveline PĂUNA

integral pe evelinepauna.ro

Comments

comments

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>