Ultima ora
Publicat: miercuri, 12 aprilie 2017

CRISTIAN ȚOPESCU: „CINE SPUNE CĂ NU ARE EMOȚII CÂND APARE ȘI VORBEȘTE ÎN DIRECT LA TV, NU E SINCER”

Cristian Ţopescu a fost vocea televizorului alb-negru pe care mi-l amintesc din copilăria mică, petrecută în camera bunicii. Curând, imaginile tv aveau să prindă culoare pentru că am avut norocul să mă nasc în anul de graţie ’89 şi să am copilăria destul de asemănătoare cu a prichindeilor de azi – fără lipsuri, fără griji… şi cu multă culoare! Am crescut, şi prin casă mi s-au perindat multe televizoare. Întotdeauna în pas cu performanţele vremurilor. Însă Cristian Ţopescu a rămas constanţa tuturor brandurilor de electronice din casa mea. Faţă de Cristian Ţopescu ai impresia că vorbeşti cu televizorul, în sensul cel mai bun al cuvântului. Ne întâlnim adeseori la evenimente şi ne sunăm în zilele importante. Îmi spune „Sărut-mâna, Eveline” şi, de fiecare dată, mi se pare atât de mult!…

EVELINE PĂUNA: Cu mult timp în urmă, un copil îşi făcuse microfon din cupa tatălui său, campion naţional la hipism. Copilul acela eraţi dumneavoastră… Spuneaţi cândva „de mic am fost atras de microfon”. Ce povestea copilul de atunci la microfonul improvizat?
CRISTIAN ȚOPESCU: Povesteam ceea ce vedeam pe stradă: trecători, maşini, tramvaie… Astfel, fără să îmi dau seama, mi-am dezvoltat imaginaţia şi capacitatea de a vorbi liber.
E.P.: Prima amintire lângă un cal o aveţi de la trei ani, atunci când calul Luntraş vă devenea primul prieten necuvântător. De la acel moment şi până în 1962, când câştigaţi cel de-al doilea titlu de campion naţional, spuneaţi că nu vă amintiţi nici prima victorie, nici primul eşec… Despre caii pursânge se spune că aleargă nu pentru victorie, ci pentru a se întreţine. Cât de mult vă identificaţi, în plan simbolic, bineînţeles, cu acest animal – calul?
C.Ţ.: Primul cal a fost unul de lemn, la vârsta de 3 ani. Cu Luntraş – cal profesor – am făcut cunoştinţă la 7 ani. La 13 ani am intrat în concursurile de juniori, iar la 23 şi 25 am câştigat două titluri naţionale la seniori cu Gelu şi cu Răsunet. Astfel m-am identificat, în plan sportiv, cu aceste animale care, am constatat, sunt mai bune şi mai generoase decât unii oameni. Înţelepţii spun că dacă Dumnezeu ar mai fi dat o poruncă, aceasta ar fi fost „să iubiţi caii!”.
E.P.: Tatăl a fost şi primul antrenor. Şi cel care a sperat că îl veţi urma în carieră. Cum vă amintiţi de proba de ştachetă pentru care aţi concurat, atât simbolic cât şi în plan sportiv, tatăl pe calul Avrig, iar fiul pe Răsunet? Aţi simţit vreun moment că v-aţi dezamăgit părintele din pricina faptului că nu aţi urmat acea cale?
C.Ţ.: I-am urmat calea până când a apărut o nouă pasiune: televiziunea. Cum „două săbii nu încap în aceeaşi teacă”, am ales microfonul, renunţând la săriturile peste obstacole. Au urmat apoi alte „obstacole”… în viaţă…
E.P.: Am găsit multe cuvinte frumoase pe care le-aţi rostit, în timp, despre tata. Nu am găsit însă nicio amintire cu mama… V-aş ruga să-mi povestiţi cum este mama în amintirea dumneavoastră?
C.Ţ.: Tata mi-a dat o educaţie sportivă. Mama m-a învăţat să fiu blând, înţelegător, tolerant, cinstit, corect, demn. Astăzi acest tip de comportament este considerat de unii ca fiind demodat, anacronic…
E.P.: Ştiu că apropierea de radio a fost în 1964, când, la un concurs hipic, dumneavoastră eraţi crainic. Aţi fost remarcat de Corneliu Armaşu care v-a deschis drumul spre radio. Aveaţi 27 de ani şi… nicio experienţă jurnalistică. De unde curajul spre acest nou univers?
C.Ţ.: Curajul vârstei, probabil! Atracţia microfonului… Dorinţa de a învăţa şi de a mă exprima. Radioul a fost pentru mine o şcoală la care am deprins spontaneitatea bazată pe documentare, am exersat dicţia, impostaţia, timbrul vocal, exprimarea corectă în limba română…
E.P.: În perioada de început aţi făcut exerciţii de pronunţie pentru cuvintele „jioc” şi „şiut”. Ce alte stângăcii vă mai amintiţi din acea perioadă?
C.Ţ.: Respiram zgomotos din cauza debitului verbal. Când vorbeşti mult şi repede trebuie să-ţi dozezi respiraţia… Puneam uneori accente greşite pe unele silabe, nu terminam frazele începute fiindcă atenţia îmi era distrasă de ceea ce se întâmpla în jurul meu… aşa mi-am format, cu timpul, atenţia distributivă!
E.P.: La televiziune aţi fost cooptat pentru că vă făcuseţi remarcat în Radio. Tot în ’64 deveneaţi colaborator permanent al TVR, la studioul din Molière. Ce ştiaţi atunci despre televiziune?
C.Ţ.: Puţine lucruri. Dar am avut un profesor excepţional… Tudor Vornicu. Mulţi oameni de televiziune i-au fost şi îi sunt recunoscători.
E.P.: În perioada în care aţi fost angajat, director era Octavian Paler. Dumneavoastră însă lucraţi şi în Armată. Ştiu că tatăl v-a dat atunci un sfat care s-a adeverit peste timp: „Fiule, la televiziune conducătorul se schimbă; s-ar putea ca într-o zi cineva să îi ia locul dlui. Paler şi acel cineva să nu te placă. Sfatul meu e să nu pleci din armată”. Şi nu aţi plecat… Totuşi, colaborarea dumneavoastră cu TVR-ul este una absolut remarcabilă. Cui nu i-aţi plăcut, de-a lungul timpului? Cui i-aţi fost incomod?
C.Ţ.: Unor telespectatori – probabil, unor colegi – posibil, unei familii de tristă amintire.
E.P.: Prima transmisiune importantă pe care aţi comentat-o, cea a Jocurilor Olimpice de vară din 1968, a fost… comentată din studio. TVR-ul nu avea fonduri să vă trimită în Mexic. Ştiu că acest proiect v-a făcut să pierdeţi câteva kilograme bune. Tudor Vornicu chiar vă spunea să vă luaţi o vacanţă, oriunde, plătită de TVR. Aţi plecat la Predeal, la o mătuşă, pe banii dumneavoastră În meseria dumneavoastră, cât de des aţi venit cu… bani de acasă?
C.Ţ.: Ce însemnau în acele vremuri „bani de acasă”?! Chiar credeţi că aveam salariile pe care le au astăzi unii realizatori de emisiuni? M-aţi făcut să zâmbesc! Vă mulţumesc!
E.P.: Eu mai ştiu cel puţin un moment când aţi venit cu bani de acasă… Se întâmpla în 1970, când aţi invitat în studio echipa lui Mircea Lucescu, echipa care jucase pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal. Dumneavoastră aţi adus şampania care, la rândul ei, v-a adus câteva luni de suspendare. Ce aţi făcut cât timp aţi stat departe de microfon?
C.Ţ.: Am lucrat în redacţie fără să mai apar pe micul ecran sau să mai comentez competiţii sportive.
E.P.: De fapt, aţi fost suspendat de patru ori. Cum se face că niciodată definitiv?
C.Ţ.: A cincea oară a fost definitiv, pe 9 iunie 1983. Suspendarea a durat până în 1989 când am revenit la microfon la finala CCE la fotbal, Milan-Steaua – 4-0. Atunci au fost puţini cei care m-au recunoscut fiindcă primisem un set de interdicţii pe care am fost nevoit să le respect. Nu puteam risca situaţia mea, eram ofiţer în armată. Dar, mai ales, nu puteam risca situaţia familiei mele. Eram deja părintele a doi copii.
E.P.: Spuneaţi că tatăl vă imprima absolut toate comentariile sportive. V-a spus vreodată cât de
mândru e de fiul lui?
C.Ţ.: Acolo sus unde se află acum cred că e mândru de mine, iar eu îi sunt recunoscător şi după dispariţia sa pentru tot ce m-a învăţat, pentru educaţia primită.
E.P.: Vă plac emisiunile live. Ce sentiment trăiţi înainte de intrarea în direct? Când aţi avut cele mai mari emoţii?
C.Ţ.: Întotdeauna! Emoţii pozitive. Cine spune că nu are emoţii când apare şi vorbeşte în direct la TV, nu e sincer.
E.P.: După pensionarea lui Dumitru Tănăsescu, aţi devenit şeful secţiei de sport a redacţiei de Actualităţi. Deci, jurnalist recunoscut. Un jurnalist fără „şcoala de ziaristică”, un jurnalist format din experienţă. Care este principiul profesional de la care nu aţi abdicat niciodată?
C.Ţ.: „Să crezi ceea ce spui, să spui ceea ce crezi!”
E.P.: Montreal 1976. Au fost „Jocurile Nadiei”, atunci când Cristian Ţopescu anunţa legendara notă 10. Ştiu că în finalul acelei competiţii o doamnă în vârstă v-a rugat să îi dăruiţi poza Nadiei, cu autograf, ca o ultimă dorinţă de la viaţă. Ce alte momente emoţionante aţi trăit alături de oamenii obişnuiţi?
C.Ţ.: După finala mondială la handbal masculin din 1970… meci dramatic, cu două reprize de prelungiri, România – RDG -14-13… finală pe care am comentat-o simultan pentru Radio şi TV, o doamnă în vârstă mi-a spus „soţul meu a murit din cauza dumneavoastră!”. Văzându-mi figura uluită, a adăugat: „soţul meu suferea de inimă şi a trăit intens acea finală şi comentariul dumneavoastră entuziast. După câteva minute, în fotoliul în care stătea în faţa televizorului, s-a stins. I-a cedat inima, dar nu din cauza dumneavoastră… Suferea de mai mult timp de probleme cardiace”.

INTEGRAL PE evelinepauna.ro

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>