Ultima ora
Publicat: sâmbătă, 28 decembrie 2013

Cui îi este frică de invățământ? Dezintegarea (III) – C.F. POPESCU

Din anul 1990 încoace, auzim pe toate vocile (parlamentari, miniștri, președinți, părinți, jurnaliști și pompieri, ca să îl parafrazăm pe Eugen Ionescu), această aserțiune care s-a golit de orice conținut (de aceea este pompieristică, adică artificială, găunoasă). Viitorul națiunii depinde de educație.
În epoca Partidului Comunist Român, cadrele didactice (și cadrele sanitare) reprezentau o pătură sau o clasă, nici nu mai are importanță ce reprezentau ele, care nu produceau nimic. Așadar, un profesor universitar nu putea avea un salariu mai mare decât un mecanic de locomotivă. Profesorul universitar stătea la căldurică, avea 2-4 ore pe săptămână, era deci un fel de parazit care nu putea fi totuși eliminat, în vreme ce mecanicul de locomotivă, nu-i așa, pe ger și vânt, noaptea, duminica, nu avea odihnă pentru propășirea patriei comuniste. Ce scotea din discuție logica argumentării comuniste, era cunoașterea profesională pe care o are un profesor/un medic, față de aceea a mecanicului de locomotivă. Mai simplu spus. În câteva luni, un medic, un profesor poate învăța tot ce îi trebuie ca să fie un mecanic de locomotivă. Unui mecanic de locomotivă îi trebuie însă ani peste ani de achiziții cognitive, pentru a putea fi un profesor/un medic.
Chestiunea legată de cunoaștere în evaluarea importanței sociale a unor profesiuni prin comparație cu altele, a rămas la fel de neluată în seamă, până azi. În definitiv, care este cunoașterea unui judecător plătit cu peste 200 de milioane de lei vechi, prin raport cu cunoașterea și expertiza unui medic primar, plătit cu de 10 ori mai puțin și a unui profesor plătit cu de și mai multe ori mai puțin?
Cât mâl rezidual, nici măcar comunist, nici măcar proletcultist. Ci doar lipsit de responsabilitate politică, socială și managerială!
Pe de altă parte. Chiar și așa. În epoca comunistă, un profesor calificat la începutul carierei avea un salariu de cca. 3200 de lei. În banii de atunci, un profesor își putea cumpăra cu 100 de lei, 5-6 cărți. Dar acum? Întreținerea în lunile de iarnă era pe la 100 de lei. Dar acum? La fel alimentele, îmbrăcămintea. Singurele probleme erau că, de prin 1985, nu se prea mai găseau nici alimente, nici medicamente și, dintotdeauna, nici toate cărțile pe care un profesor serios și le-ar fi dorit.

Nu suntem nostalgici. Suntem doar indignați că de peste 20 de ani încoace, nenumărați profesori pe post de prim-miniștri, miniștri, parlamentari, un președinte, tot invocă incapacitatea financiară a țării. Care incapacitate??? Aceea care provine din plata tuturor falimentelor tip Bancorex și a tuturor celorlalte? Aceea care provine din de 5 ori mai scump un kilometru de autostradă decât media europeană? Aceea care de peste 20 de ani provine din translarea banului public în buzunarele soțiilor primarilor care construiesc săli de sport și alte chestii fără de care murim toți? Aceea care provine din sutele de procese pierdute la CEDO de România pe bună dreptate? Aceea care provine din, de 20 încoace, conform cifrelor oficiale din 40-50% evaziune fiscală din PIB? Aceea care provine din mișcarea uluitoare conform căreia suntem în criză profundă și înființăm două ministere de care nu avem nevoie urgent, adică Ministerul Turismului și Ministerul Tineretului? Aceea care provine din mișcarea uluitoare conform căreia suntem în criză profundă și numim ministru de finanţe un contabil de firmă și nu un finanțist? Aceea care provine din mișcarea uluitoare conform căreia următorul ministru al finanțelor își numește doi consilieri recrutați din showbiz? A se scuti!
Așadar. Dezintegrarea sistemului de învățământ românesc cu consecințe fatale asupra unității în spirit a acestui stat (nu rostim cuvinte mari; de altfel, detestăm registrul bombastic sforăitor, dar în aceşti termeni evaluăm situația, pur și simplu), se concretizează ca o consecință a două procese complexe interrelaționate. Dezintegrarea programelor de învățământ în sfera disciplinelor umaniste și dezintegrarea corpului profesional, prin marginalizarea lui, adică prin disprețuirea lui. Au mai rămas câțiva visători pasionați, considerați de toți ceilalți cu un superior dispreţ ratați, deși lasă câte ceva în urma lor (de exemplu, olimpici internaționali). Și, vai, nu mai apare nici un Miguel de Unamuno care să exclame în finalul argumentării sale: Don Quijote devine sublim prin ridicolul său!
Părăsind registrul patetic, vom spune următoarele. În definitiv, între un profesor stagiar sau între un asistent universitar debutant sau între un medic rezident (acela care a absolvit 6 ani de facultate și mai învață încă vreo trei, după care dă examene grele, ca să devină medic specialist) și un homeless, din perspectiva puterii de cumpărare, diferența este scandalos, revoltător de mică.
Așadar, toate acestea fiind spuse, în prag de An Nou, sincere felicitări tuturor profesorilor deveniți de-a lungul tuturor acestor ani miniștri, prim miniștri, parlamentari și, odinioară, președinte. De la ceilalți nu suntem îndreptățiți, în mod logic, să emitem pretenții. Sincere felicitări, de asemenea, tuturor elitelor cu adevărat rafinate ale acestei culturi, care s-au lăsat hipnotizate de adierile brizelor libertății, uitând că libertatea asumată nu înseamnă nici plezirism, nici egoism, ci impune asumarea responsabilității. Altminteri, este o falsă libertate.

 

Comments

comments

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>