Ultima ora
Publicat: sâmbătă, 21 decembrie 2013

Cui îi este frică de învățământ? Deznaționalizarea (II) – C.F. POPESCU

De o vreme, istoricul Dinu C. Giurescu, devenit între timp parlamentar, susține, deocamdată fără nici un succes, reevaluarea, adică reașezarea acolo unde i se cuvine, a istoriei românilor în programele de învățământ. Ba chiar, se pare că vocea academicianului Dinu C. Giurescu este politicos – ironic ignorată. Ne amintim cum acum câțiva ani, a apărut o dezbatere destul de aprinsă în spațiul public, pe marginea unui manual de istorie alternativ (conceput de un profesor de la Cluj-Napoca), în care Vlad Țepeș era redus la Dracula în câteva rânduri scurte. Atunci, dezbaterea a alunecat spre un registru patriotard. Ce era de evidențiat, era inconsistența științifică a fenomenului” Dracula” în abordarea autorului manualului. În paranteză fie spus,” Dracula” apare pe două trasee culturale fără nici o legătură între ele. Întâiul. Pentru că Țepeș introdusese un fel de taxe vamale cum am spune azi, negustorii leși și mai ales germani, nemulțumiți, au început să pună în circulație pamflete anonime, în care domnitorul era numit Dracula (cf. Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi). Al doilea. În spațiul anglofon, apare fenomenul literar cunoscut sub numele roman gotic. Ceea ce noi am numi azi horror. În romanul gotic, toposurile erau castelele bântuite de fantome, de duhuri rele, vampirii etc. Aici apare” Dracula II”. Despre această din urmă variantă este vorba în cultura de masă occidentală contemporană. Or, pe noi, în manual, ne interesa prima variantă a lui Dracula.

În ce ne privește, abordăm aici, fără să ne temem nici o secundă că am putea fi acuzați de o poziție pro domo, chestiunile legate de limba și literatura română în învățământul preuniversitar. Locul lor, rolul lor.
În legătură cu literatura română.
Au fost mai întâi, anii proletcultismului, când Eminescu, Arghezi și toți ceilalți nu mai existau în programele școlare. Ba chiar, Arghezi era vituperat în Scânteia, drept poetul putregaiului. Iar cine era prins sau denunțat că deține acele volume sau le citește sau vorbește despre ele, risca ani grei de temniță. Cine lua locul tuturor scriitorilor importanți în manuale, este simplu de bănuit. Scriitorii proletcultişti. Era un fenomen masiv, nu de spălare a creierelor, ci de însămânțare a lor, a tinerelor creiere, libere încă, cu alte grăunțe. De exemplu, cu povestiri scrise de unii, în care pionierii își denunțau părinții pentru că erau chiaburi și complotau împotriva luminii colhozurilor. Frumoasă tentativă educațională, trebuie să fim de acord.
În perioada anilor ’60-1989, lucrurile s-au schimbat în chip semnificativ. Problema acum nu mai era că lipsesc unii autori importanți. Problema era că nu erau toți care trebuiau să fie (din rațiuni ideologice). Eminescu era mai tot. Dar nu și publicistica. Poeții, prozatorii de dreapta cam lipseau sau erau lacunar sau deformat abordați. La fel, cea mai mare parte a literaturii exilului.
Acum, însă, oricine citește programa de bacalaureat, constată că nu mai este nimeni și aproape nimic din ce trebuie să fie. Bizară și criminală asemănare cu anii proletcultismului.
Și aici apare faimoasa noastră întrebare de legătură: cum s-a ajuns aici?
În primul rând, prin boicotarea istoriei și a adevărului științific de către elite. La cine ne gândim aici când spunem elite, este simplu de înțeles. Marii profesori, autori ai unor opere cu adevărat importante, din facultățile de litere. Membrii Academiei, membrii institutelor de cercetare ale Academiei. Marii scriitori. Nu în ultimul rând, sindicatele profesorilor. Ce distanță cosmică între civismul, patriotismul, abnegația, spiritul de sacrificiu ale unor André Malraux sau Albert Camus sau Jean Daniel și încă a numeroase altor personalități și staza în turnul de fildeș a elitelor noastre!
În al doilea rând, clișeele, ideile primite. Iată un asemenea clișeu de tip american-neoliberal, care are efectele unei arme de distrugere în masă. Învățământul trebuie să pregătească pentru viața practică. Adică tot ce se învață să folosească la ceva imediat, palpabil, așa cum linia dreaptă este drumul cel mai scurt de la punctul A la punctul B.
Catastrofală eroare!
Pentru că. Toată lumea europeană știe (știm și unii dintre noi, cei cu vizibilitate și cu putere de decizie, dar ne facem că nu știm) că menirea cu bătaie lungă a disciplinelor umaniste este formarea deprinderilor etice, a spiritului critic, a discernământului analitic, nu în ultimul rând a sentimentelor clare de apartenență la o cultură și la o națiune. Toate acestea fiind, totodată, trăsăturile intelectuale de bază ale cetățeanului demn de acest nume într-un stat de drept.
Argument. Președintele Franței, Nicolas Sarkozy, ales în anul 2007, a lansat în anul 2009 o dezbatere națională cu privire la identitatea franceză. A fost o dezbatere la care au participat timp de mai multe luni de zile, probabil, toate vocile academice, culturale, politice importante, pro și contra. Toată presa de prestigiu franceză (Le Monde, Le Figaro, L’Express, Le Point etc. A găzduit amplu toată această dezbatere, exprimându-şi, la rândul ei, prin directorii ei de opinie – editorialiştii – poziția). Ce înseamnă identitate națională? Care sunt relațiile dintre aceasta și imigrare/multiculturalism? Acestea au fost întrebările cheie simplu exprimate ale unei dezbateri cvasinaţionale exemplare.
La sfârșitul dezbaterii, pentru a măsura răspunsul societății, ziarul cu orientare catolică, La Croix, a comandat un sondaj de opinie institutului TNS Sofres – Les Français et l’Identité Nationale – realizat în 17-18 noiembrie 2009.
Rezultatele pentru noi, sunt grăitoare, nu și uluitoare.
În conformitate cu această cercetare, francezii se simt în primul rând cetățeni francezi (68%), apoi, locuitori ai orașului lor (50%) și, în al treilea rând, locuitori ai cartierului (31%). (Una peste alta, sentimentul apartenenței la o națiune/la un stat se ridică peste 100%). Urmează sentimentul apartenenței europene (24%), acela de cetățean al regiunii (23%) și al lumii (20%).
În capitolul Fundamentele identităţii franceze, pentru 68% dintre francezi limba franceză este foarte importantă și pentru 27%, destul de importantă (vot pozitiv = 95%).
Cultura, patrimoniul [cultural] sunt foarte importante pentru 48% și destul de importante pentru 44% (vot pozitiv = 92%).
Laicitatea (egalitatea tuturor aderenților la toate religiile laolaltă între ei și cu aceia care nu au nici o religie și cu masonii) este foarte importantă pentru 44% și destul de importantă pentru 36% (vot pozitiv = 80%).
Așadar, pentru francezii de acum, limba franceză pe de o parte și cultura/patrimoniul cultural sunt ancorele principale ale apartenenței lor.
Fără a intra în detalii tehnice, trebuie spus că regulile constituirii eșantionului reprezentativ se bazează pe un sistem de cote foarte diversificat (vârstă, sex, habitat rural sau urban, poziție socială, adică manager vs. Lucrător, orientare politică etc.). Aceste reguli ne conduc către ideea că 90% din eșantion este format din persoane care nu sunt absolvente ale facultăților de litere sau umaniste. De unde nu rezultă că restul de 10% ar fi. Altfel spus, 90% din respondenţii care pun pe primele locuri limba și cultura și patrimoniul cultural sunt absolvenți ai învățământului obligatoriu (de la grădiniță la bacalaureat).
Considerăm că în această privință, ceea ce era de demonstrat, a fost demonstrat.
Căile prin care se poate începe redresarea, teoretic vorbind, pentru noi, sunt clare. Aruncarea la coș a așa-zisei legi Funeriu. Reaşezarea urgentă a literaturii române în tot ce are ea semnificativ și valoros în programele de liceu, pentru toate tipurile de licee. Introducerea obiectului limba română în liceu, la toate tipurile de licee. O oră pe săptămână, timp de patru ani, probabil că ar fi suficientă. Limba română ar trebui să devină disciplină obligatorie la bacalaureat. La fel, desigur, literatura română.
Există pentru toate acestea clarviziunea, buna intenție și bunul simț politic, managerial și național, precum și pentru reașezarea în societate a corpului didactic de la grădiniță până la studii postdoctorale acolo unde îi este locul?
Estimarea răspunsurilor la aceste probleme, altă dată.

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>