Ultima ora
Publicat: miercuri, 26 februarie 2014

De ce au românii încredere în Biserică

După cum aflăm periodic din statistici și din sondajele de opinie majoritatea românilor își declară apartenența la religia ortodoxă, iar instituția Bisericii Ortodoxe Române se bucură de o încredere ridicată în rândul populației. Deși nu se știe exact la ce anume se referă întrebarea din sondaje referitoare la încrederea în instituția Bisericii, rezultatele lor sunt frecvent invocate pentru a justifica prezența activă a Bisericii în spațiul public. De asemenea, românii sunt considerați mult mai religioși față de concetățenii lor vestici, fapt ce justifică discursul unor prelați ai Bisericii referitor la secularizarea modernă care i-a afectat pe vestici, dar mai puțin pe români. Și, este adevărat, cu excepția perioadei comuniste, Biserica Ortodoxă a fost de-a lungul perioadei moderne o prezență activă în spațiul public.

Pe de altă parte, o știm tot din discursul zilnic din mass-media, România este una din țările Europene cu un nivel al corupției destul de ridicat, atât mica cât și marea corupție fiind fenomene larg răspândite în societate. Iar corupția este desigur o formă de furtișag care contravine moralei creștine. De asemenea, numărul mare de avorturi făcute în România după 1989 plasează țara noastră pe un loc fruntaș în Europa la acest capitol. Un premiu pe care sperăm nimeni nu și l-ar dori. Și un fapt în mod flagrant anti-creștin.

Putem așadar constata din aceste simple observații la îndemâna oricui că încrederea pe care majoritatea românilor o au în Biserică nu se reflectă și la nivelul comportamentului lor zilnic. Și nici activismul public al Bisericii nu pare să producă roade la nivelul concretului individual. Atunci, trebuie să ne întrebăm: este Biserica, cu învățăturile ei, o instituție atât de importantă pentru majoritatea românilor, după cum aceștia o declară? Sunt românii mai religioși decât majoritatea europenilor și mult mai religioși decât concetățenii lor vestici?

Pentru a răspunde la aceste întrebări care ne împing într-un aparent paradox aș dori să discut despre un fenomen semnificativ pentru istoria României moderne, dar neexplicitat pe măsura importanței sale: naționalismul religios. Naționalismul religios reprezintă o formă de legătură între religie și identitatea națională în care cele două dimensiuni se contopesc, până la identitatea totală. În cazul naționalismului religios . Cazul cel mai cunoscut din acest punct de vedere este cel al iudaismului. În acest caz identitatea religioasă se suprapune cu identitatea națională. Mai există și identitățile „slabe” între religie și națiune, când granițele naționale sunt marcate de religiile locale sau religia este un criteriu important pentru identitatea etnică, precum în cazul irlandezilor catolici față de englezii protestanți, sau al croaților care se deosebesc prin catolicism de vecinii lor sârbi ortodocși.

În spațiul românesc naționalismul religios este reprezentat de teoria simbiozei dintre națiunea română și credința ortodoxă. Această teorie ne spune că unul dintre elementele definitorii ale identității românești este creștinismul ortodox. Desigur, identificarea poate fi parțială – căci nu numai românii sunt ortodocși – sau totală și exclusivistă – precum la naționaliștii din interbelic, pentru care doar ortodocșii erau români. În perioada modernă Biserica Ortodoxă a aderat la discursul naționalist și a contribuit, prin intermediul acestei teorii, la edificarea lui. Azi, unitatea dintre neam și credință este unul dintre punctele forte pe care se sprijină prezența Bisericii în spațiul public. Putem identifica cu ușurință cel puțin două acțiuni publice ale BOR semnificative din acest punct de vedere: construirea Catedralei Mântuirii Neamului (conceptul acesteia decurge firesc din identificarea românilor cu ortodoxia) și semnificația deosebită pe care o acordă Apostolului Andrei. Astfel, din 2012, sărbătoarea Sfântului Andrei a devenit sărbătoare oficială, recunoscută ca atare de către stat. De asemenea, Catedrala Mântuirii Neamului va purta hramul Apostolului Andrei. Importanța acordată Apostolului Andrei nu este deloc întâmplătoare, ci are o miză ideologică precisă: faptul că Apostolul a creștinat populațiile Dobrogei încă înainte de apariția poporului român reprezintă un indiciu important pentru perspectiva istoriografică a Bisericii Ortodoxe, conform căreia poporul român s-a născut creștin. Prin aceasta se urmărește teza excepționalismului românesc față de alte popoare din zonă: singurul popor care care nu a fost creștinat, ci „s-a născut” creștin. Miza identitrar-națională a discursului BOR este evidentă.

În cartea sa referitoare la Naționalismul religios în Europa modernă1politologul american Philip Barker pune sub semnul întrebării teoriile secularizării conform cărora modernizarea este similară cu scăderea influenței religiei în societate. Există și cazuri moderne în care discursul religios capătă o relevanță publică: de exemplu atunci când identitatea unor comunități este amenințată din afară sau din interior. Asta se poate întâmpla în cazul existenței unor frontiere religioase, combinată cu potențialul unor amenințări la adresa națiunii respective. Amenințarea poate fi de ordin religios, militar sau economic și se poate manifesta din exterior sau prin prezența în interior a unei clase dominante străine. Fenomenul poate apărea și atunci când nu există o amenințare concretă, ci doar posibilitatea unei amenințări. În aceste situații religia ajunge să garanteze identitatea grupului contribuind la dezvoltarea naționalismului religios. Ph. Barker își dezvoltă teoria urmărind evoluția istorică a trei țări europene aflate în această situație: Irlanda care este în conflict cu englezii, Polonia prinsă între Germania și Rusia și Grecia care se eliberează în secolul XIX de sub turci.

Cazul României este unul similar. Aici, o populație aparținând aceleiași etnii și aceleiași religii a trăit până în secolul XIX în trei provincii separate, dintre care două se aflau sub suzeranitate otomană și una sub administrație habsburgică. Avem deci, pe de-o parte dominația otomană, iar pe de cealaltă parte presiunea Contrareformei catolice și apoi, după 1868, a politicii de maghiarizare. În aceste condiții de conflict cultural și religios, exploatare economică și uneori chiar conflict militar religia devine un vector purtător al identității naționale. Chiar și după ce România își cucerește independența, în 1877, amenințarea nu dispare, deoarece tânărul stat se învecinează cu trei mari imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist. În perioada interbelică naționalismul religios se păstrează, dar formele de amenințare externă împotriva cărora va lupta se metamorfozează. Astfel, avem pe de-o parte delimitarea de democrația occidentală, văzută ca o formă exterioară de civilizație, nepotrivită cu tradițiile locale și care prin imitare a condus la coruperea vieții publice autohtone și, pe de altă parte, delimitarea de pericolul bolșevic, care amenința dinspre est cu distrugerea civilizației creștine și instaurarea „păgânismului sovietic” și a „satanocrației bolșevice”.

După 1989 naționalismul religios nu mai ocupă un prim loc în mod explicit pe scena publică. Mai mult, după cura de naționalism administrată în perioada comunistă, tentativele de demitizare a naționalismului s-au bucurat de succes. Însă Biserica, acum liberă să se exprime și oarecum „nevoită” să ocupe un rol public, a recurs repede la naționalismul religios din cel puțin două motive: 1) privind înspre trecutul ei apropiat, era un discurs foarte la îndemână; și 2) pentru că este o ideologie pe care Biserica a susținut-o și afirmat-o de-a lungul întregii perioade moderne. Evident, evoluția post-revoluționară a societății românești, care a creat vulnerabilități pentru un procent larg din populație (la ultima cercetare 42% din populația țării este sub pragul de sărăcie și excludere socială), a creat premizele pentru succesul unui astfel de discurs2. De aceea, atunci când sunt întrebați de încrederea în Biserică majoritatea românilor răspund afirmativ, deoarece este vorba de instituția care are un rol important în definirea simbolică a identității colective. Numai că în acest fel Biserica devine un vector al identității politice, iar românii care se declară ortodocși și au încredere în Biserică își declară, fie și fără să o știe, apartenența la propria comunitate, și nu la un set de valori morale și religioase. Fapt indicat de altfel de divorțul dintre comportamentul majorității și valorile afirmate de Biserică.

Ce nu spun ASUR și BOR

La împlinirea a 150 de ani de la emiterea decretului lui Cuza de secularizare a averilor mănăstirești, Asociația Secular Umanistă din România (ASUR) a organizat, sub lozinca „Vrem spitale, nu catedrale!”, un miting împotriva finanțării cultelor religioase de la bugetul de stat. Subiectul a reușit să încingă spiritele, cum o face de fiecare dată când atunci este adus în discuție. Pozițiile prezentate sunt, ca de obicei, radicale și fără putință de conciliere. ASUR aduce în discuție numărul mare de Biserici existente în România (18.400), comparativ cu numărul de școli (4000) sau de spitale (380). De cealaltă parte, Patriarhia ne oferă răspunsul cunoscut: bugetul pentru culte este infim, reprezentând doar 0,08% din PIB și fiind de 20 de ori mai mic decât bugetul pentru sănătate. De asemenea aflăm și că BOR are 44 de unități sanitare sau farmacii proprii.

Fiecare mânuie deci cifrele care-i convin. Există și apologeți pătimași, atât de-o parte, cât și de cealaltă. Susținătorii Bisericii îi văd pe adepții laicismului ca pe niște oameni hotărâți să lupte împotriva Bisericii și distrugători înverșunați ai credinței. Apărătorii laicismului îi văd pe reprezentanții Bisericii ca pe niște farisei care transformă naivitatea oamenilor într-un bussines profitabil. Patosul poziției fiecăruia, lipsa de înțelegere față de poziția adversă și chiar lipsa argumentelor transformă acest schimb polemic într-un prelung monolog în care fiecare îl înfierează pe celălalt (cu „mânie proletară” sau „tendențios propagandistic”!). De aceea aș vrea să fac câteva observații care, cred eu, ar putea înlesni dialogul:

1) În România modernă nu a existat niciodată un curent laic în sensul francez al cuvântului. Nici măcar comuniștii, cu ambiguitatea lor în materie de politică religioasă, nu au avut o astfel de politică. Deși oficial promovau ateismul, comuniștii au anihilat sau au marginalizat cultele religioase care reprezentau o influență Occidentală (greco-catolicii, neoprotestanții) și au sprijinit Biserica Ortodoxă în măsura în care aceasta se subordona directivelor oficiale. De aceea religia nu a fost nici măcar în comunism o problemă de conștiință privată, în sensul occidental al termenului, ci s-a supus aceluiași regim de samizdat căruia i s-a supus orice conștiință care încerca să fie independentă.

2) Este adevărat că susținerea Bisericii de către stat este o consecință a secularizării lui Cuza (care a fost de fapt un act de naționalizare), în urma căreia Biserica devine mai dependentă față de stat decât înainte. Însă pretenția returnării averilor secularizate în cazul retragerii sprijinului financiar al statului și a găsirii unei alte formule de finanțare este un exercițiu pur retoric al BOR. Restituirea averilor la 150 de ani de la naționalizarea lor este practic imposibilă, mărturie stând dificultățile ridicate de încercarea de retrocedare a averilor confiscate de comuniști.

3) Discuția spitale versus catedrale este un non-sens. Sintagma poate fi folosită cel mult ca lozincă și nu ca argument într-o discuție serioasă. Biserica, școala sau sistemul sanitar au fiecare rolul lor în societate, iar prezentarea unor simple statistici nu ține loc de argument. Numărul școlilor este în mod fatal legat de numărul de copii, iar principala problemă a sistemului sanitar sau a celui de învățământ nu e numărul de spitale sau școli, ci subfinanțarea lor cronică. Iar aici cauzele principale nu sunt legate de bugetul cultelor. Câteva precizări binevenite se găsesc aici.

4) Problema cea mai importantă nu mi se pare cea a finanțării cultelor religioase de către stat, ci mai degrabă cea a împletirii nebuloase dintre politică și religie. De altfel acesta este și semnul de alarmă pe care cei de la ASUR încearcă să îl tragă. Având în vedere evoluția relațiilor dintre biserică și stat în ultimii 150 de ani bazată pe o simbioză neprincipială, și determinată de circumstanțe de moment, cred că șansele renunțării statului la finanțarea cultelor tind spre zero. De altfel, și în alte state europene cultele sunt susținute de stat (Germania spre exemplu). De aceea nu cred că exemplul francez constituie un argument imbatabil (poate dimpotrivă). Problema nu este așadar aceea a finanțării cultelor de către stat, ci a felului în care se face această finanțare. Mai precis, cultele sunt finanțate în România în trei feluri: salariile preoților de la bugetul de stat, întreținerea lăcașelor de cult de la guvern și prin finanțări oferite de autoritățile locale. Câteva observații: finanțările oferite de autoritățile locale nu sunt reglementate în nici un fel. Sumele depind de primari și de consiliile locale. Apoi, guvernul are oricând posibilitatea de a apela la fonduri suplimentare, cum a făcut și guvernul Ponta la acest sfârșit de an. Și, în fine, există și posibilitatea ca parlamentarii să depună amendamente la buget prin care sumele alocate bisericilor pot varia în mod aleator de la un an la altul. Toate aceste lucruri fac ca în ani electorali sumele alocate cultelor să crească semnificativ, fără nevoia unei justificări a necesității finanțării. Așadar, problema principală nu constă în faptul că religia e finanțată de stat, cât în faptul că modalitatea de finanțare nu este reglementată. Dar acest lucru nu este spus nici de ASUR nici de BOR.

O discuție, pe care mulți o resimt ca necesară, ar trebui deci să clarifice raportul dinte religie și stat și să prevadă și modalități de reglementare a finanțării cultelor. Discuția ar putea conduce la un parteneriat care să clarifice separarea bisericii de stat, rolul religiei în societate și criteriile după care se poate face finanțarea cultelor religioase. Dar pentru asta ar trebui ca politicienii să aibă, dacă nu principii, măcar opinii. Deocamdată voturile țin loc și pentru unele și pentru altele…

 

Gelu SABĂU

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>