Deliciul puşcăriabililor

Nu sunt a priori fan DNA! Nu am fost şi nu voi fi. Imi repugnă orice formă de înregimentare. Voi fi un susţinător declarat al DNA şi al oricărei alte forme de instituţionalizare a luptei anticorupţie, în măsura în care aceasta asanează moral societatea românească, în limitele legii! Atât. Orice altă varianta de lucru îmi este complet străină şi e lipsită de sens. Dar, între pandemia corupţiei generalizate – care a masacrat România postdecembristă, devalizând economia, transformând promisa piaţă liberă, dinamica socială cotidiană, relaţiile interumane, statul de drept, în nişte jalnice accesorii tributare atotputernicei şi omniprezentei logici de clan mafiot – şi activitatea DNA, alegerea devine evidentă, naturală, normală.

În ceea ce mă priveşte, activitatea DNA din ultimii ani reprezintă – oricat de deranjati vor fi unii… – singura (!) perioadă din istoria postdecembristă în care corupţi de toate culorile şi de la toate nivelurile au fost trimişi, consistent, legal şi coerent, după gratii. Singura perioadă din aceşti ultimi 27 de ani de democraţie strâmbată de corupţia transpartinică, în care cineva – DNA, Justiţia – a făcut ceva palpabil în speţă.

Pentru cei care au uitat, reamintesc bilanţul pe 2016 al DNA:

• 1.270 de inculpaţi pentru fapte de corupţie la nivel înalt şi mediu,
• 3 miniştri, 6 senatori şi 11 deputaţi, 47 de primari, 16 magistraţi (!!!), 21 de directori de companii naţionale,
• 426 persoane trimise în judecată au ocupat funcţii de conducere, control, demnităţi publice ori alte funcţii importante în stat,
• 341 de inculpaţi trimişi în judecată pentru infracţiuni de abuz în serviciu şi peste 260 milioane de euro prejudiciul identificat pentru fapte de abuz în serviciu,
• Măsuri asigurătorii de peste 667 milioane euro,
• 879 inculpaţi condamnaţi definitiv în dosarele instrumentate de DNA (restul, în diverse faze procesuale)
• 10,5% dintre cei inculpaţi au fost achitaţi de instanţe!
Acestea sunt cifrele.

Dincolo de ele, desigur, putem discuta despre posibile şi, în ceea ce mă priveşte, de neacceptat abuzuri – ca să folosesc limbajul puscariabililor – ale DNA şi, mai mult, cred că suntem obligaţi să le devoalăm şi să le criticăm vehement. Punctual, însă, şi cu bună credinţă. Căci, din perspectiva ofensivei declanşate împotriva luptei anticorupţie, exact aceasta este zona de interes maxim a celor care vor ca România să rămână în continuare propriul lor teritoriu de pradă. Aici – în arealul derapajelor – este locul în care se încearcă distrugerea întregii lupte anticorupţie. Tactica celor care critică tendenţios DNA pare să fie cantonată pe două direcţii.

Prima este cea a generalizărilor infamante. Se discută generic, acid, per ansamblu, folosind sintagma „DNA”, când ar trebui să se discute despre procurorul „X „sau „Y” de la DNA, care a instrumentat defectuos sau abuziv dosarul „Z”. În acest mod se culpabilizează întreaga instituţie şi se distruge încrederea în procesul de luptă anticorupţie în sine.

A doua este aceea care ţine de media aservită. „Abuzurile” DNA împotriva celor mai vizibili, mai celebri şi mai puternici puşcăriabili sunt şi cele care au parte de o flagelare diabolică, transformând instituţia condusa de Laura Kovesi în inamicul public nr. 1, prin contrapondere (culmea ipocriziei!) cu mafioţii politico-economici ai zilei. Adevărul este, însă, cel exprimat de cifrele reci şi de elogiile instituţiilor europene şi internaţionale la adresa activităţii Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Şi, DA, repet, acolo unde există abuzuri, ele trebuie combătute. Punct.

În ceea ce priveşte procentul de achitări, despre care aceiaşi detractori afirma că este foarte mare (10%), ceea ce ar demonstra modul complet defectuos (!?) în care se instrumentează dosarele, iată ce spunea Dana Garbovan, preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România , o voce echilibrată din domeniu, care poate fi acuzată de orice, numai de simpatii faţă de DNA nu, într-un relativ recent interviu, după ce cu aceeaşi ocazie critica acele derapaje pe care toată lumea le critică, inclusiv eu: „(…)Pe de altă parte, nu cred că procentul de achitări în dosarele DNA este unul îngrijorător . Dimpotrivă, un procent de condamnare apropiat de 100% ar fi unul de natură să îmi provoace temeri. Am discutat cu mai mulţi colegi din diverse state europene, unde procentele de achitare sunt chiar mai mari, iar acest lucru este privit ca fiind perfect normal. Dacă admitem că acuzarea nu înseamnă condamnare, atunci înţelegem şi de ce (…)”. Mai mult, într-un studiu extrem de amplu al Băncii Mondiale (România Judicial Function Review), se arată că în România, rata achitărilor pronunţate de Justiţie, în dosarele instrumentate de procurori este … mult prea mică (!) în comparaţie cu alte ţări. Deci, altfel spus, cele 10% achitări reprezintă o cifră excepţională! Nu, invers!

Ca să nu uit! Se vorbeşte deşănţat despre o veritabilă “poliţie politică” pusă în operă de către DNA. O altă manipulare lipsită de scrupule. Pentru cei neavizaţi, „poliţia politică” presupune existenţa a cel puţin două forţe politice antagonice, dintre care una – care este la putere (!) – foloseşte forţa poliţienească pentru a o anihila pe cealaltă, care de obicei este în opoziţie. Din câte ştiu, PSD şi ALDE sunt la putere, ceea ce face ca ideea că ele ar fi victimele unei campanii de tip “poliţie politică” este de un absurd perfect. Cât despre alte partide, care acum se află în opoziţie, ideea că unii reprezentanţi ai acestora ar fi şi ei victime ale aceleiaşi aberant invocate poliţii politice este o altă gogomănie. Asta ar însemna că PSD şi ALDE – aflate la guvernare, trimit DNA-ul si pe dna Kovesi peste PMP, PNL, etc., după ce in prealabil o eviscerează in Parlament si in media. Tragicomedie perfectă!

În final, o ultimă constatare.

În tumultul perdelelor de fum aruncate în spaţiul public, în spatele cărora se atacă la baionetă încercarea supraomenească de instaurare în România a unui stat de drept, inamicii DNA folosesc tehnica “omului de paie”. O tehnică de manipulare a opiniei publice de mare efect pentru cei săraci cu atenţia… Se introduce în discuţie o idee susceptibilă a fi adevărată, pe care se axează apoi o fuminanta retorică vădit găunoasă, menţinută la cote mari de audienţă, până când ideea pare că este adevărată de când lumea. Ceea ce nu are are legătură nici cu adevărul şi nici cu realitatea.

Spre revolta unora şi deliciul puşcăriabililor.

Dan Uncu

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.