Ultima ora
Publicat: duminică, 05 ianuarie 2014

Despre câinele de pază al democrației – C.F. POPESCU

Teoria presei americane a ales de mai multe ori exprimări din comunicarea zilnică transformându-le, prin metaforizare, în termeni de specialitate cunoscuți și folosiți nu numai de profesioniști, ci și de publicurile lor. Un asemenea termen este unanim cunoscutul CÂINE DE PAZĂ AL DEMOCRAȚIEI.

Să parcurgem însă răbdător, pașii analizei, urmând modelul specialiștilor americani. De obicei, aceștia explică fenomenele complexe, complicate, subtile, în cele mai simple și banale cuvinte. Așadar. Ce face în viața reală un câine dresat/învățat să păzească? El este la post. Posedă în memoria sa olfactivă, auditivă și vizuală, o serie de persoane care au acces. În momentul când apare un necunoscut, câinele de pază intră în alertă, adică latră, adică dă alarma, eventual, îl descurajează pe intrus pentru că, pe măsură ce acesta se apropie, câinele de pază dă toate semnele gestuale și vocale că a devenit agresiv. Din toate acestea, rezultă că un câine de pază este proactiv. El intră în acțiune ÎNAINTE, nu DUPĂ ce intrusul și-a realizat scopul. Un câine de pază care este reactiv, adică intră în acțiune prea târziu, este un așa-zis câine de pază. Altfel spus, toate semnele vor să ne spună că el păzește. În realitate, nu a păzit nimic.
În urma metaforizării, ce semnificații apar pentru sintagma/realitatea, media – câine de pază al democrației? Pentru a-și îndeplini această funcție, media trebuie să fie, pe cât posibil, proactive. Să anticipeze orice posibil derapaj de la regulile bunei funcționări a mecanismului democratic și să declanșeze alarma, realizând astfel mobilizarea societății, anunțată în acest fel că se află în pericol. Mecanismul democratic fiind foarte complex, el cuprinzând principii constituționale care trebuie puse în aplicare de pe hârtie în realitate, legi, care trebuie să fie drepte și puse în aplicare corect, elemente care aparțin domeniului dreptății sociale, comportamente (pozitive sau deviante), informații pe care, cum spun tot teoreticienii și practicienii americani, unii (fie ei entități statale sau private) doresc să le țină ascunse.
Pentru ca media să realizeze acest deziderat sau măcar să se apropie, este necesară îndeplinirea a două condiții fundamentale.
Presa (media) să fie liberă (e), adică să aibă acces liber la informații și să fie liberă să le spună tuturor, fără a se teme de eventuale represalii. Nu întâmplător, profesiunile de credință americane afirmă net. Libertatea presei este libertatea poporului. Nu întâmplător, organizația Reporters sans Frontières subliniază. Libertatea de informare nu este un privilegiu al jurnalistului, este un drept al cetățeanului.
A doua condiție fundamentală. Corpul profesional al jurnaliștilor să facă din aceste principii elementele călăuzitoare principale în activitatea lor.
Se ridică media din România la înălțimea acestor standarde ale funcționării democratice? Răspunsul este aproape descurajator.
Ca să ne explicităm descurajarea, vom da o serie de exemple, mărturisind că ne este dificil să alegem. Aproape orice exemplu am invoca, descurajarea noastră sporește, admițând că acest lucru interesează pe cineva.
Un prim exemplu. În vremuri de demult, când domnul Nicolae Văcăroiu îndeplinea funcţia de președinte al Senatului, ziarul România liberă a declanșat o campanie îndelungată și severă. Domnul Văcăroiu fusese solicitat în calitate de finanțist-economist redutabil de către omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu să realizeze proiectul înființării unei bănci. Două au fost căile de atac ale ziarului și indignările sale. Prima. Relația de afaceri dintre a doua funcție în stat și un om de afaceri, fie el și controversat. A doua. Pentru expertiza sa, domnul Văcăroiu a fost plătit, ceea ce D-sa a și recunoscut.
Ziarul a ratat îndeplinirea funcției de pază, pentru că în discuție trebuia să fie o a treia cale de atac, care nu a existat.
Întrebarea principală era (și este și acum) aceasta: este firesc ca o persoană aleasă sau numită într-o funcție publică să îndeplinească în timpul mandatului și alte activități remunerate? Teoria și practica democratică afirmă apăsat. Cea mai mare onoare pentru cei aleși este că societatea i-a desemnat să îndeplinească un mandat în folosul societății. Să o slujească. Așadar, problema principală a campaniei ziarului trebuia să fie alta. În timpul mandatului lor, persoanele alese și numite în funcții publice nu trebuie să facă nimic altceva decât să-și îndeplinească mandatul. (Firește, această disfuncție majoră a funcționării mecanismului democratic persistă cu succes și cu îmbogățiri scandaloase ale bugetarilor numiți deștepți și acum).
Și atunci, în fiecare zi, vedem cum așa-zisul câine de pază aduce la lumină tot felul de contracte, pune tot felul de întrebări legate de tot felul de sume, mai toate scurgeri din banul public etc. Toate acestea sunt doar un zgomot inutil. Pentru că nu este arătat intrusul niciodată. Primul intrus a fost ratat, după cum am spus. Dacă există o lege a incompatibilităților, atunci de ce prima incompatibilitate stipulată în lege nu este aceasta pe care am subliniat-o? Al doilea intrus înseamnă că este legea achizițiilor publice care, respectată fiind în litera ei, permite achiziții cu suprapreț. (Pe de altă parte. De ani de zile, nu înțelegem ce îi împiedică pe șefii instituțiilor românești centrale și locale să ia exemplul omologilor lor francezi și italieni, care înțeleg să circule numai cu automobile autohtone. Nu înțelegem de ce primarul Sectorului 6 nu poate circula prin sector cu un Logan de 7-8000 de euro și îi trebuie o marcă de peste 20.000 de euro).
Când D-sa, Domnul Ministru al Finanțelor Publice, domnul Sebastian Vlădescu, în al nu mai știm al câtelea mandat Boc, a găsit de cuviință (cinic și batjocoritor față de cetățeni în percepția noastră) să-și numească doi consilieri aleși din zona” jurnalism” de divertisment-showbiz, toată lumea jurnalistică, atât cât am putut-o urmări, a ocolit pudibond subiectul. Din spirit de colegialitate, va argumenta această lume. O colegialitate greșit înțeleasă, vom răspunde. Căci, este evident, decizia domnului ministru reprezintă un comportament politic/administrativ/profesional deviant.
Câinele de pază care tace mâlc, nu este câine de pază. Este un animăluț de companie simpatic.
Un exemplu mai recent. Jurnaliști din Marea Britanie, deghizați în ONG-iști care fac donații unor cămine din apropierea Bucureștiului destinate copiilor cu handicap sever, fac filmări horror cu camere ascunse. Lăsăm la o parte că nu au făcut aceste dezvăluiri jurnaliștii din București. Dar, odată ce Antena 3 preia aceste imagini și le comentează patetic, avea obligația să continue până în momentul când presiunea devenea atât de mare, încât administrația era obligată să remedieze. De la lucrurile simple, la acelea mai complicate. De la fonduri, la calitatea hranei, a hainelor și a medicației, la angajarea personalului calificat care lipsea, până la salarizarea personalului medical și de îngrijire. Căci, să ne înțelegem. Un asistent medical care lucrează în asemenea circumstanţe, lucrează în condiții grele. Nu este corect ca el să aibă aceleași venituri cu asistenta care pune picături în ochi la Spitalul de Oftalmologie din Piața Lahovari.
Evident, funcția de pază a fost ratată.
În fine, tot Antena 3, nu de altceva, dar este pe primul loc în rating-uri, deci ar trebui să devină un exemplu.
După circa trei ani de la alegerea domnului Funeriu de către aleșii unora dintre noi, Antena 3 face dezvăluiri în legătură cu bacalaureatul domnului ministru. Indignarea este maximă.
Numai că, în conformitate cu logica impusă de ideea câine de pază, din care decurge o calitate profesională a informării numită promptitudine, această discuţie trebuia declanșată cel mai târziu câteva zile după ce domnul Funeriu devenise ministru. De ce acum și nu cu trei ani în urmă? Seria de emisiuni nu a răspuns la această întrebare. Și, oricum, indignarea a rămas inutilă. Nu s-a lămurit nici până acum ce este și ce nu este în legătură cu acest bacalaureat. Și oricum, nu avea nici o importanță. Pentru că a rezultat că nu există nici o lege care să-ți interzică să fii ministru, dacă nu ai studiile liceale încheiate. Și, în acest punct, remarcăm alt intrus ratat de către paznicii democrației românești. Dacă un absolvent a 8 clase poate fi ministru, pentru că nici o lege nu interzice acest lucru, înseamnă că ne-am întors în primii ani proletcultişti, când toți sau aproape toți directorii și în genere oamenii cu studii fiind încarcerați sau, în cel mai bun caz concediați, au fost transformați pădurari în medici în câteva luni, au fost numiți directori și miniștri oameni cu studii primare… Și totul a fost bine.
În loc de concluzii, preluăm o idee exprimată în cursul unor dezbateri profesionale recente din Franța. Și anume. Este contraproductiv să punem tunurile criticii pe jurnaliștii luați ca indivizi. Tunurile trebuie îndreptate asupra instituției în întregime și, mai ales, asupra etajelor deciziei editoriale. De la acele etaje se transmit sarcinile și la acele etaje este controlată calitatea îndeplinirii sarcinilor. Așadar, problema se află în primul rând la nivelul producătorilor, realizatorilor, șefilor de departamente sau cum se numesc ei în funcție de fiecare instituție media. Din nefericire, aceștia au ales de la bun început, în prea mare măsură, abordarea tabloid a realității.

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>