Ultima ora
Publicat: marți, 28 ianuarie 2014

Despre competența politică – C.F. POPESCU

În intervențiile anterioare, am descris o serie de disfuncții sistemice ale vieții noastre sociale, culturale și politice, cu o severitate născută dintr-o serie întreagă de așteptări contrazise, din așteptarea fundamentală că, în mod normal, din an în an, din mandat în mandat, ar trebui să progresăm, să învățăm din greșeli și să le repetăm mai puțin și nu să facem un mic pas fals înainte și trei salturi înapoi incomensurabile. Așa se face că am folosit sintagme precum” calificați la locul de muncă”,” aiureala politică”, somnolența aleatorie a” câinelui de pază al democrației”, toate acestea completând într-un fel, explicitarea dezastrului programat către victoria finală a celor două sisteme fundamentale ale unei națiuni: învățământul și sănătatea.
În aceste rânduri, vom evidenția termenul de comparație la care ne raportam când subliniam uneori, că unii știu cum să facă mai bine, vor să facă mai bine și pot să facă mai bine. Este vorba despre Franța, un reper care din perspectiva noastră, trebuie să fie primul nostru model de urmat.
Vom vorbi despre Franța recentă (2007-2012), altfel spus, despre mandatul celui de-al 23-lea președinte al Republicii Franceze, Nicolas Sarkozy. Despre relațiile sale cu câinele de pază (media) și cu făuritorii/maeștrii marketingului politic. Despre exemplaritatea unei culturi politice a decidentului, chiar dacă supusă continuu întrebărilor, îndoielilor, criticilor, dezbaterilor, vigilenței.
Când spunem” cultură politică”, înțelegem profesionalitate, erudiție în domeniu, abilitate managerială și dorința supremă de a servi societatea/credința neclintită în valorile ei, în istoria ei, în viitorul ei.
În același timp, deoarece comparațiile, chiar dacă, în mod deliberat, nu le vom dezvolta explicit, vor țâșni în mod spontan în mintea cititorului, ținem să îi amintim respectuos, regula. Logica spune că o comparație este corectă/valabilă, atunci când asemănările sunt mai importante decât deosebirile.
Punerea în perspectiva istoriei recente, ar fi aceasta.
În anul 1981, când François Miterrand își începea primul său mandat prezidențial de șapte ani, o voce publică importantă, Jean Daniel, exprima această idee. François Mitterrand trebuia să câștige alegerile, pentru că el reprezintă Franța profundă. Prin Franța profundă, cultura franceză înțelege două lucruri. Primul. Franța este formată din Paris și restul teritoriului. Acesta din urmă este Franța profundă. Al doilea. Există, de-a lungul istoriei, capitalul francezilor neaoși – aceasta este Franța profundă – și capitalul francezilor evrei (asimilați, cum îi denumește Hannah Arendt – cf.” Originile totalitarismului. Despre antisemitism”).
Ei bine, din anul 1981 până în anul 2007, mentalul francez a înregistrat un salt istoric miraculos (avea să fie urmat curând de o replică americană, în aceeași ordine de idei: alegerea drept președinte, a lui Barack Obama, metis).
Scrutinul din anul 2007, a adus față în față profilurile a doi candidați, profiluri care subliniază saltul istoric pe care îl invocăm.
Nicolas Sarkozy: descendență paternă, evreu maghiar; descendență maternă, evreu grec. Firește, într-atât de asimilat, într-atât de francez, încât la rubrica religie, francezii citesc romano-catolic. (Pe de altă parte, nu și-a (re) negat nici un moment evreitatea. Tot evident și tot pe de altă parte, tribulațiile conjugale nu reprezintă un defect pentru mentalul francez, dimpotrivă).
Ségolène Royal, întruchiparea femeii contemporane emancipate, eliberată de orice constrângeri ale stereotipurilor. Plecată de acasă, din provincie, la Paris, la 18 ani, pentru că tatăl ei, un colonel în retragere din Legiunea Străină, impunea un stil cazon. A devenit cursantă ENA (Școala Națională de Administrație – pepinieră a establishment-ului francez, inclusă în ceea ce Franța numește” Hautes Écoles”). Viața de familie: uniune liberă timp de decenii, cu fostul ei coleg de facultate, François Hollande, actualul președinte. Mamă a trei copii, împreună cu acesta.
Exemplaritatea dezbaterii electorale constă în următorul fapt. Toată lumea a fost preocupată de strategiile propuse de cei doi candidați. Nici măcar campionii tradiționalismului (a se citi ai naționalismului extremist), aceia care aveau drept deviză în anii ’90” Să redăm Franța francezilor”, adică Le Pen tatăl și fiica, nu au deschis vreo discuție în aceste direcții ale vieților personale ale celor doi. Nimic nu a bruiat dezbaterea. Urmarea? Prezența la vot, spre 90%.
Ce background cultural politic (acela care îi conferă competența politică) are Nicolas Sarkozy? După Bacalaureatul B (Economic și Social), studiile de bază juridice, care i-au conferit profesiunea de avocat. În anul 1979, obține diploma de studii aprofundate în științele politice, iar în anul 1981, termină fără diplomă cursurile Institutului de Studii Politice din Paris, secția” Pol., Ec., Soc”. Biografii săi presupun că s-a întâmplat așa pentru că, deși cu calificative excelente pe toată linia, nu a depășit examenul de limbă engleză. Chiar în absența lucrării de absolvire, este limpede că a învățat destule și din aceste cursuri.
Iată pe ce baze, a putut să îndeplinească onorabil, dacă nu cu succes, de-a lungul anilor, funcțiile de primar, de ministru de finanțe, de ministru de interne, de lider al partidului său, de președinte al Franței.
Jurnaliștii francezi i-au aplicat diferite etichete:” omniprésident”, președinte hiperactiv, vampir media, descriind în acest fel un temperament, un mod foarte rapid de a gândi și de a acționa, o anumită retorică. Atenție, însă. În Franța, un președinte poate și trebuie să fie omniprezent, pentru că acestea sunt litera și spiritul Constituției Franței. Președintele poate avea inițiativă legislativă, îl numește pe primul ministru, prezidează ședințele de guvern, îl poate demite pe primul ministru, poate demite un ministru, poate demite guvernul, poate dizolva parlamentul și deci poate declanșa alegeri anticipate etc. De aceea, în tratatele de politologie, Franța este catalogată drept republică prezidențială.
În prima parte a mandatului, Nicolas Sarkozy a aplicat o anumită strategie de imagine, probabil, sfătuit de Jacques Séguéla. Era văzut pe ecranele tuturor televiziunilor, făcându-și dis-de-dimineață ședința de jogging, într-un tricou imprimat” New York Police Department”. Era întâlnit în barurile de karaoke. (În schimb, nu era văzut făcându-și piața). Până când, un cotidian regional de mare tiraj, a publicat editorialul cu titlul” Noi credeam că am ales un președinte, nu un star rock”. Și, coincidența coincidențelor, la câteva zile, New York Times publică un editorial cu un titlu similar:” Se pare că Franța a votat un star rock”.
Nimeni nu l-a mai întâlnit de atunci la karaoke și nimeni nu l-a mai văzut de atunci, făcând jogging.
Relațiile sale cu media au fost tensionate și complexe. Presa de stânga l-a suspectat de la bun început de conivență cu marii patroni media care îi erau prieteni. Presa de stânga (mai ales Libération și Le Nouvel Observateur) l-a suspectat din primul moment de derive de tip neoliberal, incongruente cu modelul social francez, dezvoltat de-a lungul istoriei.
În ciuda tuturor acestor relații tensionate, de adversitate (ceea ce nu înseamnă nici inamiciție, nici dorință de răzbunare, nici lipsă de respect), Nicolas Sarkozy este acela care a pledat de pe poziția care îi conferă dreptul de a avea inițiativă legislativă, reforma Televiziunii Publice franceze, printr-o frumoasă argumentare din care am citat amplu în alt context.
Nicolas Sarkozy este acela care a convocat în data de 2 octombrie, 2008, États Généraux de la Presse Écrite (Aproximativ – Cartierele generale ale presei tipărite). Iată-l în ce termeni simte nevoia să se adresează profesiunii.
” Șeful statului, garant al instituțiilor, are obligația de a veghea ca presa [tipărită] să dispună de condiții de a exista și de a se dezvolta. Presa face parte din echilibrul puterilor. Ce este rău pentru ea, este rău pentru democrație. Presa este un produs economic, ea se supune legilor cererii, ea trebuie să fie rentabilă. Acesta este în continuare cel mai bun mijloc ca ea să fie independentă. Dar, presa nu este și nu va fi niciodată un produs ca oricare altul. Din acest motiv, ea nu poate fi lăsată în voia capriciilor pieței. A doua zi după consfințirea unei legi constituționale puse sub stindardul unei Republici exemplare, țara noastră își continuă drumul spre o democrație mai matură, mai echilibrată, acordând atenție rolului pe care îl joacă presa într-o democrație ireproșabilă”.
Rezultat imediat. Presa tipărită din Franța a primit ajutoare suplimentare din partea guvernului, de aproape 280 de milioane de euro. (În condițiile în care, în fiecare an, presa tipărită franceză primește de la bugetul de stat aproape un miliard de euro, circa 10% din cifra ei de afaceri).
Iată-l însă pe suspectatul că ar fi un” rechin neoliberal”, Nicolas Sarkozy, în ce termeni de solidaritate socială și nu de falsă concurență și învrăjbire, lansează reforma sistemului de pensii. (Trebuie spus că până în acel moment, sistemul de pensii francez era aproape paradisiac. Vârsta de pensionare, 60 de ani. Instituția așa-numiților seniori. Aceștia, sunt angajații care mai au 4-5 ani până la pensie. Ei puteau trece în regim de timp liber, cu circa 75% din salariu, urmând ca în momentul în care atingeau vârsta de pensionare, să primească pensia integrală care li se cuvenea).
Iată ideile forță ale președintelui. O primă variantă, a spus el, ar fi să diminuăm pensiile în plată.” Resping cu hotărâre această variantă”, a punctat el. Aceștia au parcurs traseul profesional în întregime. Au ajuns la capătul drumului. Nu mai au variante de a continua. (Adică evidența. Dreptul câștigat este inatacabil). A doua variantă ar fi, a continuat el, să mărim contribuțiile acelora care sunt în activitate.” Resping cu hotărâre această variantă”, a subliniat el. Aceasta ar însemna scăderea consumului și diminuarea întregii economii franceze. Avem, așadar, o singură variantă. Să stabilim gradual, până în anul 2018, vârsta de pensionare la 62 de ani. Drept pentru care, întreaga societate franceză, sfârșind cu sindicatele elevilor de liceu, pe care această lege urmează să îi afecteze peste mai bine de 40 de ani, a protestat. În plus, a menționat președintele, pensiile speciale rămân pensii speciale.
Ce sunt pensiile speciale – pentru uzul unora și altora de pe aici, care vorbesc tare, răspicat și sufocați de indignare, fără să știe despre ce vorbesc?
Pensiile speciale se referă la profesiuni dificile sau/și riscante (de exemplu, minerii și aviatorii). Pensiile speciale se mai referă la acele instituții vitale pentru subzistența și securitatea unui stat: magistratură, diplomație, instituții militare. Toți aceștia îndeplinesc profesiuni speciale pentru orice societate.
Iată deci, cam la ce altitudine profesională se ridică un om de stat azi, în Uniunea Europeană. Acest tip de altitudine ar trebui să fie termenul de referință al câinelui de pază al democrației, atunci când judecă pro sau contra prestațiile politice ale unora și ale altora pe care îi alegem și pe care îi vedem desemnați în tot felul de poziții.
Firește, am fi putut alege pe oricine altcineva. Pe Tony Blair sau pe Margaret Thatcher (chiar dacă nu agreăm neoliberalismul ei dur, coordonat, în vremea aceea, cu al lui Ronald Reagan), sau pe Jacques Chirac sau pe François Mitterrand…
L-am ales pe Nicolas Sarkozy din două motive (în afara personalității sale extrem de spectaculoase). Întâiul. Alături de Barack Obama,” cazul” Sarkozy marchează o revoluție în mentalul cetățenilor democrațiilor avansate. Al doilea. Orice comparație este de nesusținut.

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>