Ultima ora
Publicat: joi, 21 februarie 2013

Dimitrie Gusti, Muzeul Satului și Valentine's Day! – Eugen BLAGA

De mai mulți ani remarc un eveniment care, cel puțin pentru mine, este paradoxal, este surprinzător și continuă să mă uimească, în primul rînd pentru că puțini sînt cei care-l sesizează și în al doilea rînd pentru că reacțiile lipsesc aproape cu desăvîrșire.

Despre ce este vorba? În 14 februarie, în tradiția occidentală, se sărbătorește ziua îndrăgostiților, Valentine’s Day , sărbătoare ce nu a existat niciodată în tradiția românească, ortodoxă, Sfîntul Valentin fiind de sorginte catolică.

Pentru noi, românii, a existat din vechime sărbătoarea îndrăgostiților, Dragobete, localizată în ziua de 24 februarie a fiecărui an. Valentine’s Day este cunoscută în Franța ca sărbătoarea Sfîntului Valentin, în Danemarca și Norvegia ea poartă numele de Valentinsdag, la origine provenind din Sfîntul Dwynwen, sfîntul patron al îndrăgostiților galezi.

În Suedia, ziua de 14 februarie este ziua tuturor inimilor, dar nu este sărbătoare oficială, iar în Slovenia Sfîntul Valentin aduce cheile rădăcinilor, de unde se spune că, începînd cu această dată, plantele încep să încolțească.

Cum spuneam, în România sărbătoarea îndrăgostiților este Dragobete, după un personaj din folclorul nostru, despre care se crede că ar fi fiul Dochiei. Dicționarele ne informează că numele dragobete poate fi găsit și în cuvîntul românesc dragoste.

Trebuie să recunoaștem însă că tradiția, în mare parte, s-a pierdut. Ca atîtea altele. De foarte mulți ani Dragobetele a dispărut din obiceiurile mediului rural, pentru că, în ceea ce privește urbanul, se pare că aici a existat doar sporadic pînă în secolul XIX și începutul secolului XX.

Odată, însă, cu intrarea acestui neromânesc obicei, al Sfîntului Valentin, în practica românească, alături de foarte multe altele, tot neromânești, s-a reactivat, ca reacție, și obiceiul, de acum uitat, al Dragobetelui.

Și iată, în zilele trecute, trecînd cu treburile zilnice prin fața intrării Muzeului Satului, am remarcat un banner care umplea spațiul din fața remarcabilei construcții de la intrarea în muzeu și care ne anunța: Valentine’s Day la Muzeul Satului. Dacă n-ar fi trist, ar fi chiar hilar.

Este pentru al treilea an consecutiv, cunoscut de mine, în care muzeul angajează o serie de manifestări care marchează această neromânească sărbătoare.
Și atunci m-am întrebat, din nou, care au fost rațiunile pe care administrația acestui minunat muzeu le-a avut atunci cînd, în sanctuarul satului românesc, în încremenirea maiestuoasă a caselor, a mobilierului, a ulițelor, a adus un obicei neromânesc, care nu are nimic de-a face cu muzeul?

Muzeul propune o serie de manifestări culturale remarcabile, de bună calitate, susținute de personalități cum sînt Amita Bhose, îndrăgostită de Eminescu, apoi Adina Nanu, cu a sa expoziție: Ce povestește portul  popular românesc, dar și expoziția Portret de adolescent a Centrului de Cercetare în domeniul vizual Nikon (sic!), evenimente ce puteau fi organizate la o altă dată și sub un alt patronaj.

Și tot cu această ocazie ni se comunică pe site-ul muzeului că toți ce poartă numele de Valentin au acces gratuit în muzeu. Și din nou m-am întrebat: oare cei care vizitează muzeul în ziua Sfîntului Ion au acces gratuit, la fel ca cei ce poartă numele de Pavel, Gheorghe și alte nume de sfinți ai credinței noastre?

Cred, și probabil cu just temei, că evenimentul organizat, se pare, anual, de ziua Sfîntului Valentin, la Muzeul Satului, este cel puțin nepotrivit cu particularitatățile muzeului, cu specificul său, cu tradițiile pe care le conservă și în totală contradicție cu un eveniment ce nu ne aparține, preluat, ca atîtea altele neromânești, artificial, pentru că ceea ce s-a petrecut în ultimii 23 de ani a zguduit din temelii pînă și obiceiurile populare, tradițiile care au asigurat continuitatea, apoi portul, muzica tradițională românească, vestimentația de zi cu zi și cea de sărbători și multe, multe altele.

Am dobîndit deprinderea de a vorbi cu accente ce nu aparțin limbii române, intercalăm în structura lingvistică cuvinte preluate doar din limba engleză, fără a fi nevoie, cu toate că limba deține un vocabular uriaș de sinonime, cuvinte, expresii, în general. Cuvinte și expresii ce aparțin întotdeauna limbii engleze, chiar stîlcite, de multe ori. Nu mai este modern să te exprimi, să cunoști, să vorbești sau să scrii într-o altă limbă decît engleza, cum ar fi  limbile franceză, germană, italiană, spaniolă sau oricare alta decît engleza. Se preferă engleza americană, mult mai puțin pretențioasă, mult mai neglijentă, cu o gramatică precară și cu posibilități nelimitate de a greși și de a justifica neștiința limbii prin înțelesurile multiple ale aceluiași cuvînt.

Am învățat pînă și să ne bucurăm neromânește. Aplaudăm pendulînd brațele înainte și înapoi, așa cum am văzut că o făceau negrii americani, la început, apoi toți anglo-saxonii, am învățat să ne strigăm bucuria cu onomatopee, cum ar fi wow.
Apoi, vedem în toate producțiile cinematografice preluarea aberantă a acelorași clișee.
Am ajuns pînă acolo încît, public, se anunță că o conferință a unei școli de sociologie are ca limbă oficială limba engleză. Din păcate, sîntem siliți să reamintim celor ce o fac că, încă, în România, limba oficală este limba româna.
Preluăm modele vestimentare neromânești. Blue-jeans-ul a cucerit de foarte multă vreme. A venit apoi moda bărbii de 2-3-5-10 zile. A venit, la bărbați, moda cercelului în urechea stîngă, moda podoabelor feminine la bărbați. Foarte devreme s-a consfințit, în locul instituției căsătoriei și a familiei, moda uniunii consensuale. Am acceptat legislativ homosexualitatea. Consumul de droguri a devenit de bon- ton în mai toate cluburile, în mediul școlar, peste tot și la vîrste din ce în ce mai mici. Natalitatea a scăzut dramatic, mortalitatea a crescut la fel de dramatic, morbiditatea este în creștere, la cote direct proporționale cu creștera sumelor consumate/fraudate în sistemul de sănătate. Abandonul școlar este în creștere. Am renunțat, pentru că nu mai era european, la uniforma școlară, care egaliza copiii în timpul școlii, indiferent de mediul din care proveneau și ușura efortul financiar al familiilor sărace. Am preluat modele europene sau modele fără identitate certă în acest domeniu, extrem de important pentru un popor, care este educația. Am dărîmat industria autohtonă, pentru că nu realiza productivități europene. Am construit, prin preluare, fără discernămînt, servicii neromânești, etc.

Cu siguranță, suferințele noastre sînt profunde. Cu siguranță, este extrem de greu să mai putem face ceva. Sîntem cotropiți cultural, lingvistic, educațional, așa după cum sîntem cotropiți economic. Tradițiile, atîtea cîte mai sînt, ni le călcăm singuri în picioare, nu ne mai respectăm istoria, tradițiile, arhitectura, nici măcar muzeele pe care ni le-au lăsat moștenire cei care le-au creat, cu dragoste de țară.

Dintotdeauna, Muzeul Satului Românesc a fost unul dintre atracțiile unei metropole contradictorii cum este Bucureștiul. A fost și este unul din principalele destinații turistice ale celor care se încumetă să ne mai viziteze țara, alungați sau agresați de taximetriștii lacomi și necinstiți, de cerșetori, de ospătari și de lacomii lor patroni, de cîinii care își arată colții peste tot, chiar și, pentru noi, la ultima paradă militară de la sărbătoarea națională.

Muzeul satului a fost și va rămîne, chiar dacă unii doresc altceva, un muzeu sociologic, un muzeu creat de Școala de sociologie de la București, recunoscută în lume prin savantul care a fost Dimitrie Gusti.

Am scris de multe ori despre acest muzeu. În recentul meu volum de eseuri sociologice intitulat De ce? Pînă cînd?, trag un semnal de alarmă în materialul De ce a fost uitată sociologia?, încercînd să repun în drepturile ce i se cuvin o știință, un domeniu de cercetare care, de drept, nu ar fi trebuit să aibă nevoie de sprijinul nimănui. Realizările sale sînt suficiente.

În anul ce s-a încheiat, în ziua de 17 mai,  se împlineau 76 de ani de la fondarea Muzeului Satului (sau Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti), cum este numit în nomenclatorul muzeistic românesc și internațional, dar, pentru mine, dintotdeauna, doar Muzeul Satului Românesc.

Și iată cum descrie întemeietorul, Dimitrie Gusti, muzeul satului. La întrebarea: Ce este un muzeu al Satului?, marele sociolog răspunde: un mijloc de a înfățișa altfel colecțiile, pentru ca din ele să se desprindă o învățătură plăcută și foarte sugestivă pentru marele public vizitator.

În afară, deci, de o valoare pur științifică, Muzeul Satului tinde să fie un adevărat muzeu modern, adică o permanentă lecție nouă și intuitivă, menită să atragă luarea-aminte a opiniei publice și să arunce în circulație o serie de gînduri, de probleme și de lămuriri cu privire la viața noastră socială.

Însă, pentru a fi bine înțelese, obiectele trebuie să fie așezate în muzeu așa cum sînt ele în realitate, nu între pînze, ci într-o casă adevărată; nu în standuri, ci în bătătura din gospodăria omului.

Ne trebuie cu orice chip un muzeu în aer liber, în care standurile să fie case întregi, țărănești, ele însele piese de muzeu, casele la rîndul lor fiind așezate astfel ca să închipuiască un sat adevărat.

Modesta mea încercare se dorește, declarat, a fi un semnal. De alarmă. De atenționare. Un strigăt. Un îndemn la a nu uita. A nu uita predecesorii, a nu-i uita pe cei ce au contribuit, prin eforturi uriașe, la dezvoltarea unei științe, a unui domeniu de cercetare, pe dascălii ce au creat o școală de sociologie cu rezonanțe chiar dincolo de hotarele europene, apoi pe cei care, coordonați de marele om de știință și de cultură, Profesorul Dimitrie Gusti, au creat acest minunat și fascinant muzeu al satului. Toți aceștia nu trebuie uitați. Nu avem dreptul să nu apărăm adevărul. Nu avem dreptul să nu cultivăm studenților noștri sentimentul apartenenței la, poate, cea mai fascinantă și mai subtilă știință despre societate. Și cum putem dovedi mai bine îndelungata istorie, cum putem dovedi mai bine succesele predecesorilor decît conservînd trecutul, respectîndu-l și slujindu-l cum trebuie? De aceea, cu siguranță, am decis să scriu aceste rînduri.

Toate acestea au fost și sînt generatoare de tristețe, de o suferință mai mult decît personală, de o suferință morală, apoi de una profesională, dar și de o suferință generată de trădarea, în numele globalizării sau a altor așa-zise principii europene sau nord-atlantice, a istoriei adevărate a acestei țări.
Ne pierdem, zi de zi, de mai bine de două decenii, identitatea.
Ne pierdem sau aruncăm, cu bună știință și cu nepăsare, la gunoi, istoria.
Ne aruncăm în derizoriu personalitățile care au marcat istoria modernă a acestei țări, a științei românești, a școlii românești, a valorilor autentice românești.
Ce punem în loc?
Nimic sau aproape nimic. Oricum, foarte puțin românesc.

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>