Ultima ora
Publicat: vineri, 17 februarie 2017

DINU SĂRARU: „AȘ VREA SĂ MAI SCRIU O POVESTE DESPRE ȚĂRANI. DESPRE NIȘTE ȚĂRANI…”

Cu bastonul său cu mâner de argint și incrustații prețioase, Dinu Săraru traversează epoci sfidând timpul cu jovialitate și carismă. Mi-a mărturisit, odată… „mi-e drag de viață, aș vrea să mai trăiesc, să mă mai uit la lume”. Povestea vieții sale este precum un roman dens, cu acțiune neîntreruptă, dar și cu pagini calde, de descrieri meșteșugite. Zâmbete, lacrimi, speranță și dezamăgiri – toate acestea purtate cu discreția care-l definește dintotdeauna. 

EVELINE PĂUNA: Vreau să parcurgem 80 de ani de viață, 80 de ani de speranță, 80 de ani de glorie și dezamăgiri… Aș vrea să pornim chiar cu „a fost odată” și să vorbim despre 30 ianuarie 1932, satul Olari din comuna Slătioara, județul Vâlcea…
DINU SĂRARU:
Satul Olari era inima comunei Slătioara, sat de olari, țărani care făceau oale, care făceau var… Deasupra Slătioarei veghează Măgura Slătiorului, care are 750 de metri înălțime…
E.P.: Dumneavoastră ați avut un statut privilegiat – erați fiul învățătorului. Mama era casnică, tatăl v-a fost învățător. Cum ați fost privit de ceilalți colegi?
D.S.:
Eram mai mult decât privilegiat în statutul meu… De fapt, eu m-am născut la Râmnicu Vâlcea. Tatăl meu era descendentul unei familii de boieri olteni, cu rădăcini de pe la 1700, care și-au păstrat numele de-a lungul timpului. Nu au avut nume decât după 1907 – îi chema „Constandin”, adică „Constantin”. Primul băiat născut trebuia botezat „Constantin” și acela moștenea și boieria, și titlurile, și tot.
E.P.: O vreme de poveste!
D.S.:
Și era Constandin Dincă Săraru, pe la 1821, prieten cu Tudor Vladimirescu, care venea cu vite, cai și boi în satul Fometești din comuna Slătioara, unde era un târg pe cazărmile Cezaro-Crăești. Pentru că prin Slătioara a trecut o graniță impusă de austrieci, perioadă când s-a și ridicat un extraordinar monument de artă – bisericuța de la Viorești… Deci, mă trag dintr-un neam ca acesta, de unde și ambiția mea de a răzbate în viață. Lozinca mea, ca să înțelegeți foarte bine, este „Gloria le aparține acelora care iubesc mai mult lupta decât succesul”. Mi-a plăcut să mă bat, să mă lupt, fiind dintr-un neam ca acesta. La Slătioara am copilărit. Ca să nu existe nici pentru mine o inhibiție că sunt copil descedent de boieri, copilul învățătorului și nepotul celui care clădise școala pe care scria, mare, „C.C.Sărariu”, bunicul meu, de la 6 ani și jumătate, de când am intrat la școală și până la 9 ani – când tatăl meu a murit pe front, în 15 august 1941, nu am avut voie să îi spun „tată” nici acasă, ca să nu cumva să greșesc la școală. Și asta ca să nu se facă nicio deosebire între ceilalți copii și mine. Vă spun că nu țin minte când i-am spus „tată”. Nu-mi amintesc vreo împrejurare.
E.P.: Dar sfaturile unui tată v-au lipsit?
D.S.:
Nu mi-au lipsit pentru că el făcea educație cu toată clasa în care eram eu.
E.P.: V-ați fi dorit să fie altfel?

D.S.: Mi-aș fi dorit, sigur. De exemplu, nu am știut niciodată când iau premiu și îmi amintesc că, într-un an, la noi în pridvorul casei boierești, au venit fetele frumoase să împletească coronițe pentru premianți. Nu am să uit niciodată această scena, această durere că ele făceau coronițe pentru premianți și eu voiam să știu dacă iau premiu și nimeni nu avea voie să spună. Am aflat când m-a strigat: Săraru C. Constantin… Și am mai fost strigat odată, în mijlocul satului, în 1942, de Ziua Eroilor, când un copil spunea: „Săraru C. Constantin” și eu am răspuns: „mort pentru patrie!”. Era vorba despre tatăl meu. Aceste două povești încheie copilăria mea cu tatăl meu. I-am simțit lipsa toată viața. Mi-e dor și acum de el.
E.P.: Cum a fost momentul acela de la 9 ani când ați aflat că tatăl dumneavoastră a căzut pe front? Ați simțit că deveniți capul familiei? V-ați revoltat?
D.S.:
Nu. Am fost cutremurat de zbuciumul mamei mele….
E.P.: Și-a refăcut viața, după aceea?
D.S.:
Nu, niciodată. A rămas singură pe lume. Chiar singură, fără exagerare. A fost și o iubire mare între ei și considera nedemn pentru ea să-și refacă viața. S-a dedicat cât a putut copilului – care eram eu. De altfel, eu, de la 12 ani, am plecat de acasă și o vedeam în vacanțe. Atât. După aceea eu am fugit de la școală și m-am făcut jurnalist…
E.P.: Dar, până să ajungem acolo, știu că ați făcut anul întâi de liceu la Liceul Lahovari, unde ați rămas până în anul al cincilea de liceu. În 1947 ați venit la București, la Liceul Matei Basarab, de unde v-ați mutat la Liceul Mihai Viteazul. Sunt foarte multe instituții de învățământ prin care ați trecut…
D.S.:
Am trecut prin ele ca gâsca prin apă…

Eveline PĂUNA

Integral pe evelinepauna.ro

Comments

comments

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>