Dr. ing. ȘTEFAN MANEA , director general al SC Hofigal SA, despre viața plantelor și sănătatea oamenilor
/ în dialog cu Ion MARIN, directorul publicaţiei Ultima Oră /
Am hotărât cu ceva vreme în urmă, împreună cu dl.Ștefan Manea, directorul general și fondatorul renumitei ”uzine de sănătate” pe nume Hofigal să adunăm convorbirile noastre într-o carte dedicată vieții plantelor și sănătății oamenilor, adică exact tema de cercetare fără de sfârșit, căreia i-a dedicat întreaga sa viață extraordinară. Această carte va cuprinde întâmplări ce vin din copilăria sa din satul oltenesc Goicea, ce a dat țării atâtea personalități de excepție, împletite cu gândurile și realizările de excepție ale cercetătorului și managerului Ștefan Manea, nume de referință în chimia și biochimia românească și, mai ales, în medicina naturală. În acest număr al ziarului nostru, care de ani de zile se bucură de colaborarea cu SC Hofigal SA, aducând în fața cititorilor binefacerile produselor naturale pe care le pune la dispoziția oamenilor ce au nevoie de ele, publicăm primele fragmente ale dialogului nostru.
Ion Marin: Am enorm de multe întrebări să vă pun. Dar una mă frământă de multă vreme. Care este secretul vitalității dvs? Puterea dumneavoastră de muncă face să pară că e vorba de doi, trei oameni și nu de unul singur.
Ștefan Manea: Eu vă mulțumesc pentru apreciere, dar, probabil – că și eu m-am analizat de foarte multe ori -, sunt învățat să muncesc în felul acesta de când eram mic. Adică, am fost crescut într-un mod foarte diferit, am avut doi părinți total diferiți, un tată care nu ne-a pupat niciodată, nu ne-a felicitat niciodată, nu ne-a spus bravo, mă, că ai făcut ceva bine, tot ce făceai era normal să fie așa, te certa numai dacă nu făceai așa cum trebuie să fie bine, și o mamă în cealaltă extremă, care în viața ei și în viața mea n-am auzit-o niciodată certându-se cu cineva, n-am auzit-o niciodată să reproșeze cuiva ceva, să spună că a muncit prea mult sau prea puțin și când cineva o certa, avea un singur cuvânt: ”Iartă-l, Doamne”! Atâta tot. Munca pentru noi era ceva normal. Nu spuneam niciodată că ”îmi ajunge” sau că e prea mult.
Am avut niște modele în viață cu totul deosebite. Am fost un norocos. Un model în viață mi-a fost o profesoară de chimie, care mi-a zis din clasa a VIII-a, ”chimistule”, că i-a plăcut ei cum învățam, și când mi-a zis o singură dată ”să știi că nu-ți pun notă azi, că nu meriți 10, pe care îl vreau eu”, și nu mi-a pus notă, m-a ambiționat. Am învățat de la ei, de la astfel de oameni, cum să fii modest și să ajuți pe alții.
Și, ulterior, a fost cel mai mare atu al vieții mele, când am intrat în Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice, unde am avut un șef deosebit, pe care l-am văzut acum patru ani ultima dată, a venit să mă viziteze aici, îl chema Flavian Cuiban și care era farmacist, medic, inginer chimist, doctoratele luate în toate, profesor universitar, a fost consilier la ”tovarășa”, n-a reușit nimeni să-l înscrie în nici un partid și care era un model de a munci de dimineața, de când venea, până la sfârșitul zilei, absolut tot timpul, mă rog, mă și simpatiza că venea cu o bucată de pâine albă, și spunea ”uite de la capătul ăsta rup eu și de la celălalt rupi tu” și în momentul când rupea așa o treime, zicea ”poți s-o iei toată că mie îmi aduce nevastă-mea și mâncare”.Adică, era un om de o modestie inimaginabilă, lumea îl întreba de ce nu vrea să semneze măcar doctor, măcar inginer, măcar profesor, ceva, semna numai Flavian Cuiban, și el avea un răspuns foarte simplu: Decât să se întrebe lumea cum dracu am obținut atâtea titluri, mai bine să mă întrebe de unde știu atâtea. Era un om pe care niciodată nu puteai să îl determini să-ți spună: ”bravo, ai făcut ceva deosebit”. Am împrumutat, să zic, același stil în viață pe care îl avusese și tata care nu spunea niciodată ”bravo”.
Vă dau un exemplu pe care nu pot să-l uit niciodată, cu Cuiban, pt că eu eram simplu cercetător și lucram cu ei care erau cercetători II, I și care mă acceptau mai greu, asta pentru dvs, că nu o să puteți, cred, scrie, erau acolo 3 români, restul erau evrei și ca să poată să mă ridice a dat un examen de protecția muncii și ne-a spus: aveți în perete două rafturi, acolo aveți 30 de reactivi și ne-a scris lista reactivilor de sus până jos, să-mi spuneți, în cazul unui cutremur, câte posibilități de incendiu sunt în dublă spargere a reactivilor? Și toți cercetătorii care erau acolo au scris între 17 și 23 de reacții chimice. Eu am scris 41.
Și când a fost să dea notele, a zis, sunt într-o mare încurcătură, voi ați scris reacțiile principale, ați scris destul de multe și nota va fi fost maximă, foarte bine, dar avem pe unul pe care noi nu prea îl băgăm în seamă cum trebuie, el este mai modest, mai de la țară (așa și era, umblam într-un trening, costum de haine n-aveam) și a scris 41 de reacții. A fost o rumoare în sală, și au spus ”poate să ni le arate și nouă?” și am ieșit la tablă și am scris reacțiile toate. Ba, am mai scris mai multe, eu am scris și reacții de triplă spargere posibilă de flacoane, toată lumea din momentul ăla m-a privit altfel și când m-am dus să dau examen pentru cercetător II a fost o simplă formalitate, le-a fost și jenă să mă mai întrebe ceva pentru că eram deja recunoscut, categorisit, la vremea respectivă.
Ăla a fost un moment deosebit pentru, să zic așa, lansarea în carieră, pentru faptul că, din momentul acelaa, am fost ales pentru teme de cercetare, biochimie, eu eram chimist, dar învățam și biochimie, pentru teme unde am colaborat cu medicii pentru partea de medicamente și aveam acolo, Dumnezeu să-l ierte, pe răposatul Drăghici, un medic de o valoare deosebită.
La vremea respectivă aveam o temă de cercetare care, practic, nu prea mă lăsa nici să dorm noaptea, o problemă de vindecare a cancerului pe bază de produse numite triazine asimetrice și am reușit (la vremea aia se putea, acum nu se mai poate și nu știu de ce) să tratăm șoareci, șobolani și pisici împotriva cancerului, bineînțeles, cancer provocat, după care tratam și am fost foarte aproape să dăm cu pălăria în sus de bucurie că am reușit să scăpăm de tumorile respective, dar în scurt timp animalele au murit de alte boli mult mai grave, ficat, pancreas ș.a.m.d. și ne-am dezumflat cu această teorie despre am zis că am găsit leacul. Acum se poate vorbi foarte clar, că orice tratament cu aceste substanțe chimice pentru cancer nu este decât o păcăleală a organismului, că în realitate nu are nici un fel de efect. Este nul orice fel de tratament, sunt inutile că nu poate să omoare aceste bacterii vermifuge care se așează în canalele ionice ale celulei (peste 10.000 în fiecare celulă) în care intră hrana celulei dar și toxinele care ajung în lichidul amfiotic care circulă între celule și ajung apoi în sânge.
În momentul de față e o singură cale să introduci în organism acele substanțe care intrând în celulă deranjează bacteria și iese din canale, există aparate, am reușit si eu să-l fac după o carte și prin care poți să-i numeri cuiva oricând câte celule canceroase are pe mililitru de sânge în organism, și care devin periculoase când depășește o anume concentrație.
Întotdeauna când te apuci să muncești, să găsești o soluție la ceva nu poți s-o faci lucrând azi o oră-două, mâine trei-patru, dacă nu se transformă în pasiune; la mine se întămplă de foarte multe ori când uit cât e ceasul și mă trezesc că e ora unu noaptea și-mi dau seama, când a trecut oare?
Sunt lucruri care m-au determinat sau făcut să muncesc, am învățat modul ăsta de viață în mijlocul oamenilor în care am trăit și m-am format, și acum mi-e foarte greu când mă gândesc că am o vârstă și mulți îmi spun de ce nu nu încerc și eu să mă odihnesc, să călătoresc. Eu consider că pentru mine cea mai bună odihnă este munca obositoare, creativă. Asta e cea mai bună odihnă.
IM: Mi-e teamă să vă întrerup și am făcut bine pentru că mi-ați povestit această extraordinară realizare a dumneavoastră în descoperirea a ceea ce înseamnă cancerul. Evident că o voi detașa în cadrul discuției noastre pentru că merită și poate că vom reveni asupra ei. Dar continui să adâncesc puțin prima întrebare la care mi-ați dat acest răspuns complex, cuprinzător. Înțeleg că este vorba, pe de o parte, de o plăcere a muncii, o pasiune, un sentiment al datoriei față de oameni, de propria ființă, de Dumnezeu, poate, și întreb, omul există atât cât muncește, omul se naște să muncească?
SM: Asta e o problemă de familie, cum v-am spus. Tata avea o vorbă, ”vrei să trândăvești, nu înseamnă că trăiești”, foarte simplă. Mi-a spus întotdeauna, dacă nu muncești, atunci ce faci? Chefuiești, bei, alergi, faci ceva. Adică, în gândirea lui, pe care mi-a transferat-o, pot să spun, dacă mă apuc de ceva, eu vreau să văd scopul final, adică vreau să văd pentru ce fac treaba asta. Puteți să vedeți, nu o fac din egoism, am de foarte multe ori situații, și astăzi anumite produse pe care le fabricăm, găsim la ele niște vicii, unii le-ar putea ascunde, cum se și întâmplă, eu însă nu permit să iasă pe piață un produs dacă avem cât de cât un semn al întrebării că e ceva în neregulă. Eu mă bucur că am reușit să am în jurul meu un număr foarte mare de oameni, care știu foarte bine că eu nu admit compromisurile sub nici o formă. Vreau să fac ceva, hai să reușesc acel ceva, nu reușesc, o declar foarte clar, n-am putut s-o fac! Dar nu pot în momentul când te gândești că faci o treabă pentru ca un om să aibă de pe urma asta niște rezultate de sănătate să-i pui semnul întrebării la așa ceva. Dacă îi pui semnul întrebării, s-a terminat.
Nu mai poți crede tu în ele! Cum cineva mă întreba pe mine într-o zi ”te văd că tu folosește acest Redigest de o viață”, nu numai că-l folosesc, nu-l pot abandona absolut deloc pentru că eu sunt convins, și am făcut experimente pe mine de multe ori, chiar colegii râd de multe ori, eu gust produsele ca atare, uneori chiar și când știu că sunt sau nu toxice.
În momentul când te apuci să faci o treabă pentru sănătatea omului, nu poți să faci compromisuri și dacă le faci, cu ce scop le faci, ca să câștigi niște bani în plus?
Eu am un principiu simplu de tot de la bunicul meu, care spunea: ”Ascultă, băi, dincolo n-ai să te duci decât cu coșciugul, n-o să fie cu bani lângă tine niciunul”. Apropo, bunicul meu a fost cap de revoltă în 1907, a avut monument în comună, monument care a stat până a venit actualul regim, regimul trecut l-a păstrat, dar când au venit la putere țărăniștii după Revoluție n-au recunoscut Răscoala din 1907 și dacă vreți ca să nu vă vorbesc eu despre bunicul meu, Sadoveanu a stat 3 nopți în pușcărie cu el când a fost arestat pentru revoltă și are o nuvelă despre Miltiade Nicolae Manea (”Însemnările lui Neculai Manea”) și veți vedea cam ce fel de om a fost, că de la el, pentru mine, pleacă toate. Era un om care a avut 9 copii, a fost condamnat la 7 ani, după ce a făcut o deportare de 3 ani în Bulgaria, a venit și a făcut 7 ani de pușcărie, a avut timp să facă și 9 copii și era un om extraordinar, era cojocar de meserie, meșter recunoscut, pentru că făcea cojocele și hăinuțe, inclusiv pentru Casa Regală. Era un om deosebit. Regret că nu am avut nici una din aptitudinile și virtuțile lui. El dacă îți cânta în fața unui geam la 30-40 centimetri, vibra geamul până aproape să se spargă, așa voce avea. Nici unul nu l-am moștenit.
Era un om care, tot așa, nu cunoștea odihna, pe vremea aia nu era decât lampa, nu exista curent electric, mi-amintesc și acum, se scula dimineața la ce oră era, nu-mi dau seama, dar aprindea lampa și începea să lucreze cu arnici, puțină lume știe ce este aceste amestecuri de culori pe care le făcea firele pe care le amesteca, le punea ca să facă diferite figuri pe cojocel și toată ziua lucra până seara din nou, când trebuia să se stingă lampa. Și asta era tot!
IM: Asta este o filosofie a țăranului român.. Nu toți sunt capabili să facă tot acest efort și să aibă o asemenea concepție, dar ține de tradiție, de adâncimile acestui popor. Credeți că este, într-un fel, poporul acesta prin faptul că a fost al agriculturii, al pământuluii, omul, românul, cu cerul deasupra lui, înfrățit cu natura, natura sau Dumnezeu? Credeți că toate acestea au însemnat mult pentru felul de a fi al acestei nații?
SM: Fără discuție că da. De exemplu, o să vi se pară curios, în familie la noi nu se drăcuia, eu am învățat să drăcui după ce am terminat liceul, atunci am spus prima dată du-te dracu. Când eram copil, în toată familia se spunea fir-ai al năii, asta era singurul lucru pe care îl puteai spune. Credința în Dumnezeu exista, respectul față de biserică, față de oameni, față de tot, exista. Și pe urmă sunt și anumite lucruri pe care nu le-am înțeles decât foarte târziu, modul în care se ajutau oamenii între ei, că pe vremea aia nu existau medici peste tot ca să aibă grijă de ei, dar erau niște lucruri care uneori păreau de domeniul, astăzi, dacă îi spui cuiva, vrăjitoriei.
De exemplu, la mine în sat exista o babă Veta care în momentul când te durea capul sau aveai palpitații și îți bătea inima mai repede, te duceai la ea și într-o jumătate de oră te făcea bine. Ce făcea? Controlați și astăzi să vedeți că la țară mai toate casele au un dud în fața casei. Ei bine, asta e enigma mare pentru mine, te lua, te punea pe un scaun oltenesc cu trei picioare, luai pomul între picioare, te apropiai cu pieptul gol de pom și cu fruntea lipită, țineai pomul în brațe o jumătate de oră, după care îți trecea durerea de cap și palpitațiile. Ai fi crezut și astăzi că e vrăjitorie. Asta însă dovedește medicina vibrațională care arată că dudul are același sistem vibrațional în celulele care circulă prin seva respectivă cu celulele creierului și inimii.
De ce? Pentru că frunza are în ea celule, celulele respective vibrează, chiar și atunci când noi credem că este moartă, celula respectivă nu este moartă, există sub o altă formă. Aici este lucrul care pe mine m-a făcut mult timp să gândesc în credință: suntem vii sau morți? Frunza de dud, dacă am rupt-o din pom și am uscat-o în niște condiții, își păstrează aceleași proprietăți ca și celula pe care le avea când era vie. Sunt niște legături ale Creatorului prin care celula ca atare are niște proprietăți pe care le păstrează, vibrația celulară.
Ultimul tip de medicină care a apărut acum, medicina vibrațională,deși de exemplu, la noi, e foarte greu să te accepte un medic să-i spui că în organismul uman vibrează celule identice cu peste 70 de copaci.
Și această știință nou apărută se cheamă gemoterapia. Lumea nu o cunoaște. Noi nici măcar n-am introdus-o ca materie măcar pentru ca medicii să poată să știe că există. În momentul când vede cineva într-o hârtie că e valabilă și poate să trateze 30 de boli, și, ehh, e bună la toate, spune că nu-i bună la nimic. Tratează, de fapt, ce? Celulele care sunt identice între ele, indiferent de organul în care se află. Acest lucru e foarte greu să-l înțeleagă cineva. Or, pentru mine aceste enigme sunt întrebări cărora caut să le dau răspuns prin toată activitatea de cercetare din întreaga mea viață.
(Va urma)