Ultima ora
Publicat: vineri, 25 august 2017

DW: Reforma lui Tudorel Toader facilitează intervenția politică în dosarele procurorilor

Ministrul Tudorel Toader a prezentat miercuri principalele prevederi ale unei reforme a sistemului judiciar care conține pe lângă o binevenită redefinire a carierei de magistrat și aspecte îndoielnice.

Reforma pe care a prezentat-o miercuri ministrul de Justiție atinge un punct nevralgic al raporturilor de putere în stat și care va stârni cu siguranță o controversă energică. Dar mai înainte de a vorbi despre acest aspect să observăm că reforma propusă nu este o colecție de amendamente, ci are un caracter sistematic. Ea urmărește câteva mari probleme din funcționarea Justiției pe care caută să le rezolve în toate aspectele lor.

Prima dintre ele se referă la cariera magistratului, judecător sau procuror. Chiar dacă nu a vorbit în acești termeni, ministrul Justiției a combătut pe larg juvenilismul care a caracterizat reforma Macovei și împotriva căreia se îndreaptă în mod implicit la fiecare pas. Să ne amintim: în primul deceniu după căderea comunismului marea problemă a magistraturii era că judecătorii formați în perioada comunistă dobândiseră inamovibilitate. Prin urmare sistemul înghețase și nu mai putea fi reînnoit decât prin bruscarea etapelor de promovare și aducerea tinerilor prin concurs. Nu era o reformă profesională în sensul deplin al termenului, ci o ”revoluție”, o schimbare de contingent uman, una de natură să răstoarne vechile perspective și să-l smulgă pe judecător din plasa conivențelor politice. Astăzi ministrul Tudorel Toader propune o reconstituire a etapelor și a ierarhiilor întemeiate pe vârstă și experiență. Un judecător de 25 de ani abia ieșit de pe băncile școlii i se pare o anomalie care nu face decât să submineze încrederea societății în Justiție și cu siguranță că are dreptate. Câtă vreme nu se mai pune problema eliminării din sistem a magistraților crescuți în vechiul regim (a ”decomunizării”), este, într-adevăr, nefiresc ca un tânăr cu o sumară experiență de viață și cu o practică profesională egală cu zero să fie judecător. Cu toate că se vorbește cu mare discreție despre subiectul acesta, tinerii absolvenți ai facultăților de drept și ai Institutului Național al Magistraturii nu excelează prin nivelul lor de pregătire, fapt care se înscrie în tendința generală de prăbușire a performanței întregului învățământ superior din România. Juvenilismul reformei Macovei care cultiva cu prioritate primenirea sistemului nu își mai găsește astăzi nicio justificare. Ministrul are dreptate să ceară unui judecător deopotrivă ”știință de carte” și ”experiență de viață” sau capacitatea de a înțelege mai bine funcționarea societății.

Tehnic vorbind, candidații la Institutul Național al Magistraturii vor trebui să aibă cel puțin 30 de ani împliniți, iar pe parcurs pentru fiecare promovare sunt prevăzute perioade mai lungi de vechime. De pildă nu poți ajunge judecător la Înalta Curte fără 18 ani de vechime ca judecător, dintre care ultimii 3 ani la Curtea de Apel. Toate aceste schimbări pot suna drastic și represiv pentru tinerii care aspiră să facă carieră în magistratură, dar, în realitate, tocmai pentru că e vorba de o carieră sigură, pe viață, una dintre puținele pe care le mai oferă societatea modernă, răbdarea și așteptarea pot fi considerate virtuți autentice în sens aristotelic. Un judecător nu poate accede în magistratură doar pentru că e mai bine plătit și pentru că are pensie specială, ci și în virtutea unei vocații.

În fine reforma propune modificarea sistematică a procedeelor de promovare, una care să interzică improvizațiile care sunt permise acum. De exemplu o persoană cu pregătire juridică care a fost vreo câțiva ani avocat și apoi alți câțiva ani procuror poate deveni dintr-o dată judecător. E clar că reforma care își propusese cu cele mai bune intenții primenirea sistemului a degenerat, încetul cu încetul, într-o ambianță de permisivitate exagerată.

Al doilea aspect important, care merge iarăși contra reformei inițiate în 2005, este limitarea moderată, dar sistematică a ascensiunii procurorilor. E un subiect major care a fost discutat în nenumărate rânduri, dar care a fost mereu abandonat sub presiunea discursului anticorupție. Dar oricât de importantă ar fi combaterea corupției, este o anomalie ca procurorul să dețină o autoritate egală cu judecătorul. Dacă în anumite sisteme judiciare, mai rațional alcătuite, procurorul este ”avocatul acuzării” fiind teoretic pe picior de egalitate cu ”avocatul apărării” , în România din anumite considerente de circumstanță s-a ajuns ca procurorul să fie magistrat pe picior de egalitate cu judecătorul, fapt vizibil, firește, și în revendicările salariale. E corect prin urmare ceea ce propune ministrul Toader și anume ca procurorul să nu poată deveni judecător fără să parcurgă un traseu specific. E logic iarăși ca secțiile de procurori și judecători de la CSM să activeze numai separat, căci se ajunsese ca procurorii să decidă în problemele magistraților judecători. Nu mai spunem că DNA manifestă uneori ambiția de a impune instanțelor o anumită jurisprudență, ceea ce întoarce cu capul în jos raportul constituțional.

Prin urmare reforma caută să restabilească raporturile firești dintre procurori și judecători și să consolideze în cazul primilor principiul ierarhic. Aici apare însă un aspect îndoielnic: Ministrul Justiției propune ca procurorul ierarhic superior să se poată amesteca în fondul anchetei instrumentate de procurorul subordonat. Pentru cine cunoaște intimitatea birocrațiilor în sensul lor larg, e o greșeală, căci superiorul în sistemele ierarhice este tentat să abuzeze de prezumția referitoare la propria competență. În sfârșit, mai îngrijorător e aspectul politic. Câtă vreme ministrul Justiției dobândește o putere sporită prin faptul că preia Inspecția Judiciară de la CSM și că îi propune pe șefii parchetelor iar simultan ierarhia între procurori e întărită, o intervenție politică într-un dosar devine dintr-o dată facilă. 

Asta e categoric partea greșită a reformei propuse de ministrul Justiției. Procurorul trebuie să-și cunoască locul în sistemul judiciar și să nu caute să obțină o condiție privilegiată care uzurpă puterea judecătorească, dar, pe de altă parte, el trebuie lăsat să-și facă ancheta în deplină libertate. Dacă autoritatea judecătorului va fi pe deplin restaurată, atunci nici procurorul nu va fi tentat să abuzeze, căci nu are interesul să piardă de fiecare dată în instanță.

În sfârșit – și am ajuns la aspectul politic delicat enunțat la început –  reforma culminează cu o măsură care scade puterea și relevanța politică a șefilor de parchete căci aceștia ar urma să fie numiți nu de președintele republicii, ci de secția de procurori a CSM la propunerea ministrului de Justiție.

 

Horatiu Pepine 

Text publicat de Deutsche Welle

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>