Faţetele morţii! – Alexandru RUŞI
Răul şi binele, frumosul şi urâtul, răutatea şi generozitatea, viaţa şi moartea sunt elemente ce ne însoţesc de-a lungul vieţii, ne-o marchează şi ne determină să ne modificăm ori nu comportamentul.
Am urmărit o emisiune tv în care tânăra reporteră prezenta dealurile tulcene şi monumental ridicat pe la 1879 întru cinstirea ostaşilor români căzuţi în războiul de Independenţă. Nu ştiu câţi profesori de istorie din zilele noastre îşi duc clasele de elevi la un asemenea monument sacru spre a reînvia pagini din istoria neamului!
Am văzut apoi, aceeaşi reporteră, în timp ce se plima pe străzile Sulinei şi asculta explicaţiile unei bibliotecare locale. Istorie păstrată în case, monumente, străzi, locuri, azi date uitării şi demolării necruţătoare adusă de timp. Sulina este unicul oraş al Deltei cu funcţie de port la Marea Neagră.
Istoria nescrisă a oraşului are circa 2700 de ani vechime, ceea ce ar plasa Sulina între cele mai vechi aşezări din România. Puţin mai sigur este ca aproape 1000 de ani mai tarziu aici era graniţa dunăreană a Imperiului Roman.
La sfarşitul secolului XIX, Sulina avea o populaţie de 4.889 locuitori. Între cele doua războaie mondiale, numărul populaţiei oraşului oscila între 7.000 – 15.000, funcţie de producţia naţională de grîu, care era transportată şi depozitată la Sulina şi care atrăgea o populaţie eterogenă din toată Europa. Treptat oraşul s-a dezvoltat şi unităţile economice realizate pînă în ’89 au determinat dezvoltarea oraşului dintre ape care ajunsese la o polulaţie de 30.000 de locuitori. Azi Sulina mai are cca. 5000 de localnici, majoritatea în etate, neputincioşi, bolnavi, care abia dacă mai ajung de la o zi la alta.
Tineretul s-a bejenit pentru că nimeni nu mai este interesat de a deschide unităţi productive. Şantierul naval s-a închis, fabrica de conserve, o mîndreţe realizată numai în nichel, crom şi conducte pe măsură a fost vîndută unui afacerist care numai din demolarea elementului tehnologic a încasat de trei ori preţul achitat.
Iată una din cele mai nenorocite faţete ale morţii din zilele noastre. Sigur, nu este unicul exemplu ce pune în evidenţă nepăsarea pentru soarta oamenilor dintr-o anume localitate. Au murit multe oraşe, Baziaş, Agnita, Lupeni, dacă ar fi să enumerăm, pe fugă doar cîteva. Ei şi ce-i cu asta? Cîţi oameni s-au îmbogăţit, pentru ei şi cimotiile lor, din afacerile derulate în acel Eldorado cunoscut sub denumirea de Clisura Dunării! Fost-a cineva tras la răspundere? A suferit cineva rigorile legii? A adunat statul niscai bogăţii confiscate de la marii potentaţi? Se asasinează cu bună ştiinţă sau în termeni procesual-penali,cu intenţie directă-determinată,zeci, sute de unităţi care odinioară produceau bunuri ce luau calea exportului. Nimeni nu se sesizează, ori dacă o face este, cum se zice, de ochii lumii sau în campanie electorală.
Cel mai recent exemplu de crimă împotriva naţiunii este cel ce se referă la punerea pe butuci de către mafia medicamentelor în deplină înţelegere cu onorabilii miniştri, secretari de stat, directori şi alte asemenea paradigme ale lăcomiei, a Institutului de Seruri şi Vaccinuri din Bucureşti, pe numele lui Victor Babeş.
Povestea este lungă şi cu toate că penultimul ministru al Sănătăţii a dat garanţii că s-a rezolvat odată pentru totdeauna starea de Cenuşereasă a institutului, un recent sondaj pe tema vaccinului antitetanos a evidenţiat “decesul” acestei unităţi de importanţă strategică pentru locuitorii României, care nu mai produce un astfel de vaccin. Cine se face viovat de această stare de hoţie pe faţă? Cine poartă responsabilitatea cocoloşirii acestui act de sabotaj a sănătăţii românilor? Cînd ni se va spune, verde-n faţă, că autorii imensei furăciuni, indiferent cine sunt, au ajuns acolo unde le este locul iar bogăţiile acumulate prin înşelăciune, furt, minciună, fals şi uz de fals au fost readuse în visteria statului?
Deocamdată, domnul ministru Nicolaescu tace, după cum tac şi cei din DNA şi mai sus de ei. De ce oare? Cine-i interesat de aşternerea batistei pe ţambal? Nimeni nu este deranjat că sunt oameni care mor din lipsa acestor adjuvante ale stării de sănătate. De fapt mor oamenii din categoria comună, lipsită de suportul material şi al pilelor! O altă faţetă a morţii pentru care, însă, într-o bună zi veni-va scadenţa. Nu se poate altfel.
Că se poate şi altfel o demonstrează experienţa trăită de dl.Eugen Blaga, autor al unui material recent publicat de Amos News.
Internat pentru o suferinţă în cadul centrului de Diagnostic şi Tratament Victor Babeş, autorul materialului s-a declarat absolut plăcut surprins de atitudinea unei tinere doctoriţe, Elena Călinescu care alături de ceilalţi colegi a ridicat ştacheta medicinei practicate la patul bolnavului la rang de profesie ce demonstrează dragostea pentru oameni, profesionalism nesperat şi corectitudine deasupra oricărei bănuieli. Este o minune ce ar trebui cultivată pentru fiece unitate medicală. Trebuie să sperăm în bine şi în desprinderea de răul morţii ce ne dă târcoale.