Ultima ora
Publicat: marți, 10 septembrie 2013

Fragmente de jurnal marinăresc (VIII) – Adrian ONICESCU

Nu e deloc indicat să apari ca o figură necunoscută pe un vapor, trebuie să te cunoască cineva. Altfel toţi se întreabă ce hram porţi, al cui eşti, pe cine ai în spate, dacă te-a trimis cineva în mod special. Nu ştii cu cine ai de-a face. Au fost cazuri când un marinar venit nou la vapor îi spunea comandantului între patru ochi: ştii ceva, moşule, dacă nu eşti cuminte zbori de pe vapor într-o jumătate de oră. Evident, depinde de comandant, depinde de marinar, depinde de „spatele”fiecăruia. Miza nu era oricum diurna zilnică în valută cu care puteai cumpăra o bere ieftină într-o bombă de restaurant din vreun port. Dacă nu pleci cu dolari de acasă, pleci degeaba. Pe „Reşita” contrabanda e firească, implicită,. Oamenii se cunosc între ei, vii cu dolarii, cumperi marfa, ţigări, whisky, gumă de mestecat, predai marfa celor ce se ocupa cu ascunderea ei. „Găurile” sunt un triumf al imaginaţiei, poeme contrabandistice în tablă şi lemn, făcute special din şantierul naval, nu apar în planurile navei. Sunt ascunse în spatele pereţilor melaminaţi, nici constructorul nu le-ar depista. La noi scoteai o balustradă, înăuntrul ţevii e o sârmă. Desfăceai peretele din şuruburi şi puteai să împingi cât vrei că nu se deschide. Trebuia în prealabil să tragi de acea sârmă care comandă un mecanism de închidere prin interior şi de blocare a pereţilor. Acolo erau zeci de metri pătraţi, să tot ascunzi. Marfa se vindea toată odată, se lua cu remorcherul, nu se vindea la bucată pentru că astfel se mărea riscul de a fi descoperiţi. Doar comandantul şi încă vreo cinci oameni ştiau locurile. Aduceai marfa într-un punct după care trebuia să intri în cabină şi să nu mai ieşi o jumătate de oră până ce băieţii o luau şi o duceau la ascunzătoare. Se merge pe încredere şi funcţionează sistemul. Vindem ţigări şi whisky în ţările arabe, în Anglia, India sau în zonele prohibite.. Mecanicii îşi ascund marfa în tancurile de combustibil Transferă motorina în alte tancuri până se eliberează complet cel care are sistemul adaptat. Sunt acolo sudate zone etanşe în care ascunzi mulţi metri cubi de marfă. Se sigilează şi se umple cu motorină. Se taie o fâşie de mărimea unei ferestre mai mărişoare în catargul metalic şi înăuntru poţi să ascunzi pe interior până la măr. Se sudează fereastra, se vopseşte şi se prăfuieşte ca să pară o zonă neumblată. O „gaură” sigură e în prova. se merge pe coastele vaporului la o înălţime de 15 metri, pe o fâşie de 30 de centimetri până într-o zonă unde se întâlnesc mai multe întărituri şi spaţiul de depozitare se întinde astfel pe zeci de metri. Nu se vede nimic, nici prin cap nu-ţi trece că după zona aceea îngustă aflată la o aşa înălţime ar fi loc de depozitat. Merge bine afacerea. Când se vinde tot îţi iei banii. Dacă n-ai bani ca să cumperi marfa, nu-i de bine. Trebuie să fii în aceeaşi oală cu toţi. Se face chetă şi ţi se dă o parte. Nu-ţi va fi foarte bine şi va trebui să te revanşezi, dar nu eşti „curat” şi asta contează. Dacă „stropeşti” intri la comun. Pe „Ştefăneşti” o navă de 4500 de tone, construită la Brăila, cu o stabilitate precară nu cunoşteam pe nimeni. Nu se lucra organizat, fiecare îşi ascundea marfă pe unde putea. Erau organizaţi în grupuri mici. Condiţie ingrată aceea de nou-venit. La un moment dat tot trebuie să întrebi de „găuri”, de locuri în care ţi-ai putea ascunde marfa. Simplă întrebare crează suspiciuni. La întoarcerea în ţară, în preziua sosirii nu găsisem încă un loc de ascuns marfa. Aveam opt baxuri de ţigări, aproape doi metri cubi. Furtuna zguduia vaporul cu sălbăticie, îl arunca dintr-un bord într-altul şi eu trebuia să-mi ascund marfa. Eram într-o cursă contra-cronometru, miza era valoarea unui apartament pe care o riscam dacă nu găseam o ascunzătoare sigură, plus puşcăria. Aduceam un minereu vrac folosit în industria sticlei. În fiecare magazie câte o movilă cu moţ. M-am gândit să îngrop marfa în minereu până trece controlul vamal. În noaptea premergătoare sosirii nu găsise nici un loc, nimeni nu mi-a spus nimic, nu mă cunoştea nimeni. Am dus ţigările în magazie şi am început să sap. Luăm o lopată şi imediat nisipul fin venea la vale şi acoperea gropiţa. A trebuit să schimb strategia. Am început să sap în mijlocul movilei ascuţite într-un versant. Nu se face loc mult, după o oră de săpat abia dacă încăpea un bax. Apoi îl acopeream cu nisip. Când m-am îndepărtat ca să am o privire de ansamblu se vedea ca un mic deal cu gâlme. A trebuit să arunc nisipul în sus spre vârful movilei ca el să cadă în mod firesc la vale şi să-şi facă o pantă „naturală” să nu se observe ce e dedesubt şi nici să nu atragă atenţia. Am săpat până dimineaţă ca la ocnă. Eram epuizat cu mâinile numai sânge, băşici sparte, carne deschisă peste care puneam o fâşie de pansament îmbibată în praf şi continuam să sap la lumina unui bec chior agăţat de un cablu. Nu era aer, capacele izolau magazia binişor, sauna e un spaţiu ventilat pe lângă asta. Fără aer, ud fleaşcă am săpat până la epuizare. Am ieşit din magazie când am auzit remorcherul care trebuia să ne asiste în port la manevră. Până să vină vama a fost un calvar pentru mine. Tremuram din toate încheieturile, toţi banii mei erau îngropaţi acolo, într-o ascunzătoare improvizată şi periculoasă. S-a dat semnalul de terminare a controlului vamal după ce s-au deschis două magazii prin sondaj. Nu însă magazia mea. Dacă vedeam vreun vameş intrând acolo făceam infarct. Totul a durat mai puţin de o oră, inspecţia cabinelor, holurilor saloanelor, oameni şi câini încercând să ne descopere ceva, sau pur şi simplu, neîncercând, ştiind că pe vapor există marfă de contrabandă. Oricum, existau şi locuri speciale cu momeală, câteva cartuşe de ţigări, contribuţie a tuturor, ascunse neglijent astfel încât dacă vor neapărat să poată găsi ceva cu care să se mulţumească, să-şi poată scrie raportul de control în triumf. Ar fi fost un indicator pentru ei că nu se aduc cantităţi mari şi nici în mod organizat. Vameşii te privesc în ochi, te întreabă de una, de alta, un pahar de tărie ajută să-ţi păstrezi pe chip un aer puţin placid, indiferent. Oricum, la sosire ca şi la plecare cei mai mulţi dintre băieţi sunt beţi-mangă. Când se dezmeticesc, după plecare mulţi uită unde şi-au ascuns banii. O săptămână se desface vaporul bucăţi. Nu întotdeauna banii sunt găsiţi.

Când s-au deschis magaziile, după plecarea vămii, movila mea era cu creştetul încadrat de jur împrejur într-o diademă formată din colţuri de baxuri Marlboro, care se iţeau roşiii, impetuoase aproape de vârf. Tangajul navei făcuse să cadă la vale improvizaţia de nisip presărată de mine cu trudă de o noapte întreagă peste baxuri. Mai târziu am înţeles că tocmai prostia m-a salvat. Vameşii ştiau că în acel minereu fin nu poţi ascunde nimic. Se vede. El este turnat în magazii printr-o tulumbă care lăsa în urmă o movilă ascuţită ai cărei versanţi nu pot fi reprodus „artificial” decât tot printr-o cădere liberă a unor mase mari de nisip. N-au căutat insistent acolo pentru că numai un dobitoc ar fi ales un asemenea loc. Eu am îndeplinit ambele condiţii. Mai rămâne doar scoaterea din port, cu basculantele care transportă pământul din zona de amenajare a cheiurilor. Se fură binişor, sistemic, mărfurile de tot felul se scot cu tractoare şi remorci cu camioane sau cu şalupe care descarcă pe mal departe de zona protejată. Vameşii şi miliţienii îşi iau „dreptul” până când „pică ” un transport. Te bat o zi continuu până spui tot. Apoi te bat ca să nu mai spui. Anvergura bătăii depinde de cât de repede pricepi ce vor să audă, cât vor să audă, ce vor să reţină. Intră în puşcărie doar cei prinşi în fapt, restul se muşamalizează. Nici miliţia nici vama nu au interes ca munca lor să conţină disfuncţii majore. Cad şi la ei capete, săracii. Controlul la poartă e formal, se caută cu sistem numai la „ponturi” la turnătorii. Odată au primit la poartă un telefon cum că s-ar încerca scoaterea mai multor bunuri de contrabandă cu un tractor cu remorcă.. Când tractorul a apărut l-au luat la puricat. Au găsit un carton de ţigări şi o pereche de blugi ascunse în porumbul din remorcă. Au confiscat bunurile dar nu au făcut acte ca să şi le poată însuşi miliţienii. Problema era alta: Porumbul nu avea acte, era furat de la vapor de un membru al echipajului care şi-l ducea acasă. Totul fusese o înscenare chiar el telefonase la poartă ca să anunţe încercarea de scoatere a ţigărilor din port. Nimănui nu i-a mai trecut prin cap să verifice actele porumbului. Până la urmă am avut noroc. Ţigările le-am scos afară din port cu duba miliţiei transporturi condusă de fratele unui fost coleg care lucra chiar acolo.

Comments

comments

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>