Ultima ora
Publicat: duminică, 05 ianuarie 2014

Fragmente de jurnal marinăresc (XVI) – Adrian ONICESCU

15 Septembrie 1999: India-Goa. Au năpădit vaporul tot felul de oameni, de la cerşetori copii, dar şi bătrâni, difuzori senini ai textului “no mama, no papa give me one rupie” şi până la cei ce doreau să-şi câştige existenţa propunând un serviciu oarecare. Printre ei, doi cizmari. Unul m-a convins prin insistenţă demnă. Avea părul alb. Voia să muncească. Nu a cerut nimic degeaba. Acceptă relaţiile de schimb cu conştiinţa că nimeni nu e dator faţă de nimeni; Că avem obligaţia naturală de a ne câştiga singuri existenţa. După mai bine de şapte-opt ore, nu găsise nimic de reparat, la nici un membru al echipajului. Nu aş fi avut nevoie dar era păcat să nu introduc detergentul primit gratis de la vapor în circuitul valorilor universale. M-am înţeles să-mi repare papucii luaţi cu două luni în urmă din Karachi. Erau într-o condiţie bună şi capabili de a rămâne în circuit încă două luni până la terminarea voiajului meu. I-am dat o cutie de detergent. I-am mai indicat un loc de petecit şi nu s-a arătat deranjat. Merita deci. I-am dat şi pantofii care au cedat la loviturile în sacul de kick box. Ar fi avut nevoie de ceva cusături ca să mai reziste încă la câteva şuturi.
Omul a cusut cu conştiinciozitate şi profesionalism local. I-am dat trei cutii de detergent, trei săpunuri, un tricou şi nişte pantaloni scurţi de blugi. Nu că aş fi avut nevoie de papuci sau pantofi. Dacă i-aş fi oferit lui, nu ar fi mâncat nici o zi din asta. Dar ceea ce I-am dat a fost rezultatul muncii lui cu care putea să supravieţuiască două zile împreună cu familia. Nu a venit degeaba.
Am cedat apoi ademenirilor profesionale ale frizerului: Preţul de trei-patru săpunuri. A depus interes şi în plus l-am simţit în” zona mea” l-am întrebat dacă nu cumva e ‘aries’ berbec. Nu a înţeles dar mi-a spus apoi că e născut în Aprilie. Semăna fizic oarecum cu egipteanul care m-a dus cu câteva luni în urmă din port până la Cairo cu microbuzul sau, berbec şi acela.
Seara, când încă mai căutam o cale de a obţine adresa ambasadei României din Bombay, un tip f. amabil s-a oferit să caute acasă nişte adrese. A revenit cu o carte ce conţinea numerele de telefon căutate. A mers la cineva să facă copii xerox. A plătit el şi nu a vrut să accepte nici un ban. Muzician după ureche ‘clăpar’ cântăreţ performa în sezon la un hotel de cinci stele. I-am oferit compensatoriu câteva pepsiuri care depăşeau de zece ori investiţia sa la xerox şi a plecat ca să nu mă simt dator să mai comand. L-am întrebat dacă e berbec şi mi-a spus că e Leu. Nici de data asta nu m-am înşelat în intuiţie ci doar în descifrarea impulsurilor recepţionate.În realitate leul şi berbecul au atâtea în comun.

18 septembrie

Descărcăm încă în Goa – oraşul lui Gandhi. Căldura, o zăpuşeală moderată chiar şi acum la sfârşit de septembrie. E seară. Oameni aproape dezbrăcaţi, întinşi în nemişcare pe câte un ziar zăceau nu dormind ci parcă evocând sacralitatea morţii de pe câte un prag de piatră măcinată de vreme. Viaţa lor nu e orientată spre a trăi ci spre a nu muri e o pasivă aspiraţie la câteva firimituri şi resturi veşnic ameninţate de umbrele unor câini prelungi hămesiţi. Depindeau de acel minimum de hrană necesar strictei supravieţuiri, a nutririi firavelor fâşioare de carne ce păreau să se ghicească în spaţiul aproape ermetic dintre piele şi os. Gura li se ghicea întunecată întredeschisă ştirbă, ca o difuză ameninţare venind de dincolo de vârste prin epopeea albă a pletelor şi bărbi patriarhale răvăşite. Ochii închişi, nemişcaţi erau pierduţi undeva în adâncimile găvanelor care nu serveau parcă atât ca suport ochilor închişi cât că un avertisment mut, profund despre lumile ce s-au perindat şi au dispărut una după alta dinaintea lor. Contrastele pândesc hulpave devoratoare de înţelesuri la tot pasul. În piaţă oamenii există sub formă de puhoi revărsându-se ca o lavă călduţă, cenuşie printre mormane de verdeţuri, de haine cam soioase, colorate strident. Cărnuri însângerate picurau din cârlige sânge proaspăt în josul pereţilor soioşi şi totul e jilav, de sânge şi de zoaie muiat într-o lumină pâlpâind galben-ofticoasă, neputincioasă nici să se stingă şi nici să strălucească. Nu atât lumina cât mai curând un fel de obscur degenerat, de relicvă de lumină cu o sursă incertă răzbătând prin întunericul mişcător fără să-l reflecte. Oamenii ăştia nu râd în hohote, zâmbesc doar zâmbetul lor trist mişcând capul uşor într-o parte şi în alta cerându-şi parcă scuze că există. Şi ei sunt oamenii!. Fiinţe uneori raţionale că şi noi, doar mai puţin orgolioase ori ascunzându-şi cu grijă orgoliul de om ca pe o promisiune căreia încă nu I-a venit timpul. P e străduţele din preajma portului, copii negricioşi şi uscaţi îşi oferă marinarilor de mâna mame famelice cu priviri întunecate şi fără expresie. Nu ştiu cine ar face în faţa acestui tablou legătura cu sexul şi cu atât mai puţin cu plata. Se pare că există şi acest soi de clienţi, nu am întârziat niciodată cu privirea peste acest tablou jalnic.

01 Oct 1999- În ciuda sărăciei, ori poate din această sublimă cauză, indianul a rămas o fiinţă inocentă. E la fel de departe de viciile lumii moderne ca şi de etericul abstract al gândirii propriului trecut filosofic, literar. Corupţia există acolo unde banul circulă mai intens. Cutremurătoarea lui valoare de schimb perturbă biata fiinţă umană pusă astfel în faţa unei realităţi alunecătoare în care valorile cele mai îndepărtate de material, cele mai abstracte se văd umilite de provocarea schimbului care cere echivalenţe acolo unde guvernează doar suverane principii imuabile şi de ne evaluat în bani sau bunuri.
Îţi place Goa, mă întreabă în naivitatea sa un om pe stradă în timp ce savuram un pahar de amestec natural de papaya scobite jumătate cu o minusculă linguriţă şi jumătate curăţată cu mâna vânzătorului neagră, uscată, de pe pereţii interiori ai fructului. Privesc împrejur. Câteva clădiri scunde, fără personalitate, înnegrite de mucegai, în rest colibe din lemn vopsit în culorile cele mai antagonice atât unele cu altele cât şi cu împrejurimile. Nu ştiu ce să-I răspund bietului om ce aşteaptă surâzător confirmarea presupusului meu extaz. A spune adevărul acesta complex al sentimentelor pe care le provoacă aspectul Indiei înseamnă a-l priva de orice înţeles pe interlocutorul meu care cu siguranţă nu face distincţie între categorii ca frumos-util-inevitabil şi cu atât mai puţin între urâtul cel util, frumosul cel subiectiv. Asta spre indiferenta vacilor care blochează centrul oricărei intersecţii, ocolite cu grijă, nici măcar mânate de acolo de cineva.

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>