Ultima ora
Publicat: vineri, 17 ianuarie 2014

Fragmente de jurnal marinăresc (XVI) – Adrian ONICESCU

Dona

“Dona” are douăzeci şi cinci de ani. Se ţine bine bătrâna doamnă, are o aparenţă suplă, semeaţă, navă cu personalitate, nu-i o joacă. De fapt orice navă are personalitate. A navigat până acum pe toate mările şi oceanele lumii. Nu a stat degeaba o clipă. Bine, ar fi fost o aventură foarte costisitoare statul la ancoră. Consumul unei nave în staţionare este de cel puţin cinci mii de dolari pe zi, nimeni nu-şi permite să irosească aceşti bani. O navă suferă condiţia ingrată a unui rechin care trebuie să înoate şi când doarme, trebuie să-i treacă oxigen prin branhii altfel se sufocă. Şi navele se sufocă, suferă sau le simţi fericite, împăcate.
E o luptătoare “Dona”. Se simte în elementul ei pe orice apă a Terrei. Cunoaşte, simte, intuieşte, comunică,. Noi suntem extensii ale simţurilor ei, suntem creaţi de ea la urma urmelor.
O navă nu e o simplă bucată de metal asistată mecanic şi electronic. Motorul cât o clădire uriaşă îi e cea mai autentică inimă, are organe interne ca orice fiinţă, creierul ei informatic ştie tot ce s-a descoperit de la pirogă până acum, cunoaşte toate mările, adâncimile oceanului în fiecare punct, simte cum va fi vremea după mişcările maselor de aer din orice moment, în orice petec de cer de deasupra pământului. Pielea ei metalică simte marea, oceanul în toate variaţiile lor de salinitate, de temperatură de consistenţă. Atunci când trebuie să ajungă la destinaţie pe râuri, unde densitatea apei dulci e mai scăzută, nava ştie să încarce mai puţină marfă că să nu se afunde şi să se lovească de fundul apei. E o fiinţă fabuloasă nava, cochetă, o creatură plină de amintiri, cu temeri, cu speranţe. În vremuri bune nici nu o simţi. Un uşor tremur continuu o simţi copleşită de vise în timp ce înaintează despicând apele, făcându-şi loc precum un peşte gigantic printre celelalte creaturi ale adâncurilor pe care numai ea le ştie, numai ea le vede, le tăinuieşte. Martora atâtor drame, atacuri ale fiinţelor mării, unele împotriva altora, sfârtecări, devorări, crime înfiorătoare împotriva vieţii, pentru viaţă. Pe punţile ei nu se ştie nimic. Ea doar tremură uşor în mersul ei mai departe. Înaintează, continuu, parcă inconştientă de pericolele confruntării cu oceanul, cu stâncile, cu furtunile, cu oamenii. Nu se deosebeşte de noi merge înainte atacată ca şi corpul uman zilnic de tot felul de agresori, bacterii, temperaturi, vibraţii toate le simte şi e o minune că le supravieţuieşte. Dacă s-ar exprima matematic şansele noastre împotriva atâtor atacuri simultane, cifrele reci nu s-ar îndepărta prea mult de zero. Supravieţuirea, minunea noastră banală de fiecare zi!. Care dintre cei sănătoşi ar înţelege nebănuitele semnificaţii ale urării “Sănătate”.
Nava „Dona” a fost dintotdeauna un „fenomen” de normalitate. Îşi făcea treaba, ascultătoare, îşi deschide magaziile pentru marfă pe care macaralele proprii şi-o încarcă, ajunge la destinaţie pe drumul cel mai scurt, cu preţul cel mai mic, pe rute de mii de mile după care pleca iar. Multă vreme s-a ghidat după stele, mergea conştiincioasă învolburând marea cu siajul la pupa, lăsat în urmă că pe o mărturie în temporar, până ce marea ştergea amintirea trecerii ei. Ea însă continuă să meargă mai departe. Din când în când se „îmbolnăvea” uşor bătrâna doamnă. Zăcea câteva zile în şantier şi întremată o pornea la drum din nou. Câte destine nu au fost schimbate de călătoarea ei existentă! A hrănit marinari, familii, a contribuit la întemeierea la existenţa unor cămine, din banii pe care i-a oferit ea echipajelor, armatorilor s-au născut afaceri, unele prospere în toate ţările lumii, a găzduit ca lucrători toate naţiile pământului, indieni, filipinezi cubanezi, francezi, italieni, a constrâns la înţelegere arabi cu israelieni, sârbi cu croaţi, indieni cu pakistanezi, spanioli cu basci. Asta a oferit, în primul rând: protecţie.
Pe vreme de furtună doar armonia aceea subtilă de zi cu zi dintre oameni şi navă, dintre oameni şi oameni împiedica aripa cuprinzătoare a morţii să se desfăşoare. Toţi devin o singură fiinţă, se mişcă articulat coordonat, se salvează împreună de furia oceanului. Am rezistat multor urgii împreună. Singurul uragan în care am intrat vreodată, l-am întâlnit cu „Dona”. Comandantul era un sârb atipic. Sârbii sunt nişte oameni demni, echilibraţi, un fel de ardeleni. Asta era coleric, nehotărât, inconstant, exact opusul a ceea ce trebuie să fie un comandant. Meserie complexă care îmbina alte câteva. Orice eroare într-una reverberează în toate celelalte. Un comandant trebuie să fie performant şi ca mecanic, navigator, oceanolog, meteorolog, contabil, dietetician, medic, maestru de ceremonii, enterteiner, pedagog, subordonat, şef, negociator, infractor la nevoie, dar mai ales un bun psiholog. Oamenii sunt izolaţi, nervii lor sunt tensionaţi la limita suportabilului. Ordinele se dau în echilibrul şi cumpătarea cele mai strunite. Măsura e totul. Dacă nu te impui scapi oamenii din mână şi implicit nava, ea simte şi nu te mai ascultă până ce nu acţionezi în consens, dacă presiunea e prea mare eşti chiar tu în pericol. Te poţi trezi aruncat în mare în orice moment fără să ştii cui datorezi favoarea. Pe o navă un comandant începător, chiar dacă era un navigator cu experienţă ajunsese să fie onorat cu pungi de urină aruncate spre el de mâini neştiute şi de fiecare dată altele, ori de câte ori punea piciorul pe scara vaporului să plece sau să se întoarcă. Stropii urii provocate de el îl ajungeau oriunde, nu a rezistat, s-a debarcat după două luni. Nu a ştiut să administreze puterea. S-a înfruptat din ea. Forţa când te-a ajuns trebuie s-o laşi să treacă prin tine, dacă te cramponezi, dacă încerci să tezaurizezi te prăbuşeşti sub nebănuita ei acumulare. Sârbul nostru făcea totul să nu iasă din cuvântul armatorului. El la birou în siguranţă şi sârbul cu nava şi echipajul în mijlocul oceanului. Fiecare parte vedea lucrurile diferit. Primisem aviz de furtună dar nava trebuia să ajungă la data şi ora stabilite prin contract în Statele Unite pentru a intra direct la descărcare. Orice întârziere presupunea să pierdem rândul la descărcare şi să petrecem câteva zile în aşteptare în radă. Se anunţa uragan, traiectoria lui se încrucişă cu a noastră. Vitezele erau diferite, puteam să ne strecurăm pe lângă uragan dar se putea ca acesta să-şi schimbe direcţia şi să vină spre noi, împotriva noastră, să ne determine să-l evităm, să ne îndepărtăm de la cursul cel mai scurt spre destinaţie. Presat de director sau pur şi simplu obedient comandantul a decis să meargă înainte la întâlnirea cu stihiile. Vântul spulbera totul în cale, valurile crestau în înălţime, cinci metri, opt metri, zece metri munţi de apă se prăvăleau peste bătrână doamnă care tremura ca o vergea în toate direcţiile intrând până la castel complet în valuri, reuşind să iasă încă odată şi încă odată pentru a se afunda din nou. Vântul se prăvălea material, greu asupra noastră, tot mai puternic, nava tremură izbită tot mai aprig. Fierul ei vechi de zeci de ani stătea să se rupă în orice moment, cobora sub văl se lăsa înghiţită de el într-un joc straniu cu moartea, apoi ţâşnea în sus aruncând cu prova până la etajul cinci al comenzii tone de apă. Geamurile au rezistat şi ele vibrând şi tremurând. Ne rugam fierbinte să nu se oprească motorul care ne împingea perpendicular pe val. Dacă ar fi cedat, valurile ne-ar fi încadrat, doi munţi de apă de doisprezece metri pe fiecare parte, ne-ar fi răsturnat şi n-am mai fi avut nici o şansă să ieşim vreunul la suprafaţă. Deodată valurile au început să scadă în înălţime, o simţeam după salturile navei, pentru că totul acum era acoperit de o pâclă albicioasă de spume. Semnul că am intrat în turbionul ciclonului. Comandantul a înţeles că suntem pierduţi şi a riscat o manevră care trebuia făcută cu şase ore în urmă, să se întoarcă să schimbe cursul, să se abată de la ruta cea mai scurtă dar să ne pună vieţile la adăpost. Acum nu mai era nimic de pierdut. Prinşi în ciclon nu mai aveam nicio şansă înaintând duşi de curent şi vânt spre centru unde viteza vântului şi forţa valurilor ar fi fost mult mai puternică.
– Banda dreaptă a ordonat comandantul cerând timonierului agăţat de postament să întoarcă nava. În acel moment s-a dezlănţuit iadul. Nava a intrat travers între valurile uriaşe. În acel moment rafturile s-au desprins de pe pereţi, un zgomot infernal, mobile au sărit din sistemele de prindere, scaunele fotoliile au început să zboare. Dacă se desfăcea marfa din prinderi în magazii, vaporul se răsturnă în câteva secunde. Pe comandă toţi ne-am rostogolit în celălalt bord, unul peste celălalt, comandantul striga în sârbeşte” copilaşii mei”! Copilaşii mei!. Nava se contorsiona vizibil, catargele aproape că atingeau apa într-o parte, apoi într-alta. Mă gândeam că acolo se termină totul, încercam să mă agăţ de pereţi, de dulapuri, dacă aveam timp să mă gândesc probabil cedam nervos. Nu mă aşteptam să putem lua virajul ăsta. Ciudat e că nu mi-a fost teamă mai mult decât îmi era înainte de această nebunie. În mod obişnuit simţi teamă ca pe o descărcare bruscă, dacă o trăieşti constant ca pe o emoţie continuă nu mai înţelegi că îţi e teamă. Morţile cele mai oribile, cum ar fi aceea de a fi lovit de o locomotivă sau de a-ţi zbura creierii sunt cele mai fericite. Nu ştii că mori, nu simţi durere, emoţie, nimic. Mă gândeam îngrozit că nu mai pot ajunge la staţia de radio, la rachetele de semnalizare la dispozitivele de avertizare prin satelit.” Dona” s-a comportat admirabil. A rezistat oceanului clocotitor şi ne-a salvat. Priveam cum se chinuia odată cu noi, cum trepida, cum se opunea valurilor gigantice, în secunda în care credeam că ne răsturnăm, revenea. Simţeam această fiinţă vie cum luptă pentru viaţă, pentru a sa, dar şi pentru a noastră. Totul depindea de ea, de lupta ei cu forţă colosală a oceanului. Nava răspundea fizic forţelor care acţiona asupra ei, alt tip de acţiune şi ea răspundea cu alt tip de forţă în vâltoarea aceea în care noi eram aruncaţi ca nişte jucării în toate părţile. Nimic mai puţin decât o fiinţă vie. Odată scăpată din acel viraj mortal am îndreptat nava în direcţia de rotaţie a ciclonului şi am reuşit să ieşim din cercul care ne absorbea. Nu puteam înainta împotriva vântului şi curenţilor care coincideau. Cu maşina „full ahead” reuşeam doar să ne menţinem pe loc. Peste câteva zile furtuna a încetat. Când am ieşit pe punte spectacolul era jalnic. Rozetele din fier groase cât mâna ale vanelor arătau ca nişte flori rupte pleoştite atârnând strâmb în tulpini, bare de fier contorsionate la presiunea apei. Apa care în căderea ei îndoaie şi rupe fierul! Nu e o metaforă cu toate că e greu de înţeles. „Dona” înainta puţin bandată, aplecată ca un soldat rănit care se întoarce de pe front. După descărcare am primit ordinul de încărcare pentru India. Urma să transportăm autobuze şi maşini second hand în magazii şi pe punte pentru Kerala, în sudul Indiei. Abia după descărcare am aflat planul funest care avea să ne despartă pentru totdeauna de Dona: Se hotărâse destinaţia finală Dakka în Bangladesh. Dona trebuia să sfârşească acolo, în cimitirul vapoarelor. Soarta Donei era pecetluită. S-a hotărât să fie vândută la fier vechi. Tabla ei era în multe locuri subţiată, Controalele din multe porturi erau mai severe decât cu navele noi care se presupunea că îndeplinesc condiţiile de siguranţă. Devenise tot mai greu să trecem testul cu ultrasunete al părţilor metalice din corpul navei.
Tot drumul din Statele Unite până în India nava a mers perfect. Parcă ştia ce avea să se întâmple. Nicio defecţiune, fără timpi morţi comportament de vapor tânăr şi puternic. Ne părea tare rău s-o abandonăm pe o plajă mortuară plină de epave roase, tăiate. Din Kerala am plecat goi către Dakka. Alimentele de la bord trebuiau consumate toate astfel încât parastasul Donei l-am sărbătorit împreună cu ea în fiecare zi. Odată ajunşi în Bangladesh am urcat pe canal în sus şi am ancorat aşteptând fluxul. O navă nu se ucide oricum. Respectam scrupulos nişte prescripţii, un ritual, conformat unui reţetar asociat criminologiei universale. Odată intraţi pe canal aveam să cerem ajutorul lunii ca în vremurile bune dar de data aceasta nu pentru a pentru a ajunge la destinaţie pur şi simplu. De data aceasta destinaţia era de inspiraţie biblică, vânzarea, uciderea aproapelui. Urma să ne folosim de forţa apelor oceanului care înaintau spre uscat în timpul fluxului. Nava trebuia să ajungă cât mai departe pe uscat împinsă de flux şi ajutându-se de forţa motoarelor sale. Refluxul cu retragerea apelor aveau să o abandoneze pe Dona cu chila înfiptă în nisipurile continentului Indian, De jur împrejur nave ruginite pe nisip. Toate mărimile, pacheboturi vechi, barje, trans-containere, o istorie în metal ruginit a navigaţiei terestre expusă izbeliştii pe nisipurile spulberate de vânturi ale Bangladeshului. Navele erau în diferite faze de tăiere, un adevărat abator, mii, zeci de mii de epave zăceau pe nisip înjumătăţite, cu coastele ca nişte schelete gigantice de mamifer preistoric îndreptate spre cer. Am prins fluxul şi am urcat pe şenalul navigabil. „Full ahead” a ordonat comandantul. Maşina cu toată viteza înainte! Asta însemna folosirea celei mai mari părţi din puterea navei. Rămânea o rezervă de putere care putea fi folosită cu anumite riscuri în situaţii de urgenţă pe perioade scurte de timp. Imediat urma comanda fatală prin telefon şefului mecanic: Stoarce tot ce poţi din motor!
Dona începu să tremure apocaliptic, să se cabreze în spasme. Motorul cât un bloc de trei etaje dădea să sară din loc, angrenând corpul navei într-o trepidaţie agonică. Goliţi complet tancurile de apă, veni comanda! În rezervoare nu mai era combustibil decât pentru două zile de marş. Apa de balast din tancurile de echilibrare a fost pompată şi restituită mării. Niciodată nu am văzut navă atât de ridicată sub linia de plutire. Elicea ieşită pe jumătate din apă datorită uşurării navei arunca jeturi din ocean până pe comandă. Nava părea un caşalot rănit de moarte care se îndreaptă spre malul pe care să agonizeze până la ultima suflare. Toate manevrele de securitate respectate până acum cu sfinţenie erau făcute pe dos în mod premeditat. Golirea de balast, folosirea vitezei maxime pe canalul îngust, lipsa greutăţii proviziilor, a materialelor de reparaţii, vopselurilor, tablei pentru reparaţii totul trebuia să ducă mai sigur spre eşuare. E ca într-o sinucidere colectivă în care fiecare parte acţionează pentru a aduce grupul, întregul mai aproape de moarte. Nava tremură, un zgomot infernal, totul la bord zdrăngănea, uşile săreau din balamale, Dona se comporta ca o fiinţă pe moarte. Mi-au dat lacrimile. Am văzut că şi ceilalţi îşi ştergeau discret ochii. Deodată am simţit ca nava se ridică brusc doi, trei metri şi încă aluneca pe nisip datorită inerţiei. Un bloc de şase etaje care se năpustea spre ţărm pentru a se anihila. Nu mi-am dat seama când ne-am oprit. Semnul că totul s-a terminat a fost momentul când ne-am trezit asediaţi de sute şi sute de omuleţi mici slabi şi negri îmbrăcaţi în fuste lungi şi cu busturile goale, scheletice, uscate care au început să se lupte aprig pentru câte o saltea, un birou, un calculator, farfurii, televizoare, aparate de radio. Fiecare smulgea câte o bucăţică din „Dona” mea sfâşiindu-mă chiar pe mine cu fiecare bucată ruptă din ea. Stăteam neputincios şi priveam cum o rupeau bucată cu bucată, trăiam un sentiment ciudat de vinovăţie că nu pot să o salvez aşa cum ea m-a salvat de atâtea ori. Asfinţitul m-a prins cu bagajele coborâte pe plajă Soarele enorm roşu agoniza la orizont într-o baie de raze sângerii, în spatele navei mele care rămânea tot mai în urmă, părăsită de prieteni, năpădită de omuleţi negri care o devorau. Catargele se ridicau spre cer ca un protest mut, o ultimă demnitate pe care şi-o îngăduia nava aceasta odată mândră care zăcea acum pradă nisipului, mării şi oamenilor.

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>