Ultima ora
Publicat: joi, 23 ianuarie 2014

Franța, un prieten neglijat – C.F. POPESCU

    De-a lungul istoriei moderne, cultura, curentele de idei, revoluțiile petrecute în România au urmat în cea mai mare parte, modelul francez. Creativitatea (căci românul este născut poet) a făcut, treptat, posibilă evoluția de la simpla imitație la configurarea unei identități românești culturale valoroase. Pașoptiștii noștri au fost studenții și emulii lui Edgar Quinet, un filoromân pasionat, ai lui Jules Michelet, un alt mare prieten al României. Franța a făcut posibilă unirea principatelor. Franța a fost aceea care i-a introdus pe români în Europa secolului al XIX-lea, în calitate de cetățeni demni de luat în seamă.
Tot ce a însemnat romantism, clasicism, realism, simbolism în literatura română, o literatură încă destul de tânără dar cuprinzând accente creatoare unice, până la altitudinea universalității pe alocuri, pornește de la experiențele literare franceze.
Între cele două războaie, Paris, orașul lume, a fost locul unde Brâncuși s-a descoperit pe sine și a pătruns în patrimoniul artistic al omenirii. Paris, orașul luminilor, a fost locul în care Eugen Ionescu și-a scris opera și a devenit” nemuritor” (membru al Academiei Franceze). Tristan Tzara, un român venit dintr-un târg din Moldova, a creat dadaismul, o mișcare de idei în primul rând și de-abia în al doilea rând un curent estetic, curent extrem de important în primii ani de după primul război. Limba franceză, care fusese limba maternă a lui Alecu Russo când a scris” Cântarea României – poem în proză”, avea să primească în sânul ei un nou creator, un nou stilist, în persoana lui Emil Cioran.
Sistemul de învățământ românesc interbelic era atât de coerent articulat (în ce privește organizarea și conținuturile), pentru simplul motiv că urma modelul francez.
Cataclismul istoric numit comunism/socialism multilateral dezvoltat însă, a întrerupt brutal aceste legături de sânge.
Și iată-ne în anii de grație ’90.
Franța a fost cea dintâi care a investit din banii contribuabilului francez și ne-a propus modelul ei republican, cu referire la locul, rolul și modul de funcționare a media, începând cu formarea (Facultatea de Jurnalism). Din perspectivă sistemică, nu s-a ales nimic.” Să nu vină unii și alții să ne dea nouă lecții!”
Franța a fost unul din principalii susținători ai aderării României la Uniunea Europeană. Franța, din punctul nostru de vedere, este singura putere economică occidentală care a pus în mișcare cu adevărat, o investiție serioasă, care aduce plusvaloare (Renault-Dacia).
Franța desfășoară programe ample în domeniul francofoniei, în colaborare cu România.
Și totuși, lucrurile nu se reînnoadă, atât cât ar trebui. De ce?
Întâi de toate, apare o legitate obiectivă, cum ar spune marxiștii. Românul e născut poet, în vreme ce francezul e născut cartezian.
Cel dintâi loc geometric în care relația benefică se putea reînnoda, era sistemul de învățământ. Nu aveam decât se reluăm desfășurarea managerială și strategică, din punctul în care ea fusese întreruptă și să o aducem la zi. Numai că nu a fost posibil în toți acești ani, cu atâția chimiști și cu atâția clujeni descălecați de pe cai albi, ca să civilizeze Regatul balcanizat, în fruntea acestui Minister.
Apoi, puteam (încă mai putem) să (re) învățăm logica redactării legilor. Cineva va trebui să declanșeze odată o cercetare de conținut în detaliu și avem bănuiala solidă că vom găsi nenumărate ambiguități, neclarități, incongruențe logice în redactarea legilor de după 1990. Vom găsi așa-zise legi. Ce vrem să spunem? Fără să fim juriști, atâta lucru înțelegem. Un text de lege conține obligatoriu, două module semantice. Unul se referă la formularea normelor, celălalt, la stipularea sancțiunilor. Dacă normele lipsesc, nu este text de lege. Dacă sancțiunile lipsesc, iarăși nu este text de lege. Este o rugăminte, o sugestie, o propunere (vedeți spre ilustrare, Legea accesului la informații de interes public, lipsită de sancțiuni reale). Pe scurt, a spus-o de multă vreme John Locke:” O lege nu este lege, dacă nu este posibil să i se asigure realizarea”. Vom continua și mai simplu, prin deducție, nefiind juriști. Un text de lege care poate fi interpretat în” n” variante, este greșit.” N” variante înseamnă alunecările semantice în care se insinuează arbitrarul. Arbitrar și justiție, iată o contradicție în termeni.
Exemplu simplu, de contrast. Cu ocazia tragediei copilului omorât de câini fără stăpân în orașul București, am auzit o corespondență din Franța, în care se explica legea franceză. Un câine care s-a îndepărtat la 200 de metri de stăpânul lui, este considerat un câine fără stăpân. [Notă. Acești 200 de metri sunt dați de specialiști, care știu că la această distanță, câinele nu își mai percepe nici olfactiv, nici vizual, nici auditiv, stăpânul. Deci este rătăcit. Deci este al nimănui]. Dacă în două săptămâni nu este revendicat de stăpân sau nu este înfiat, este eutanasiat. Clar ca lumina zilei și cu costuri raționale, măsurate. De unde am putea trage concluzia sub formă de ipoteză. Ești bogat, atâta cât nu risipești.
În fine, un loc geometric subtil, căci ține de cultură, de educație, de profil moral, nu în ultimul rând, de standarde politice și comunicaționale. Ține de competența politică, democratică, etică, patriotică a actorilor politici.
Este vorba despre ceea ce Michel Foucault, un uriaș gânditor al secolului al XX-lea, numește ORDINEA DISCURSULUI.
Ordinea discursului nu are nici o legătură cu ideea controlării din afară a conținutului discursului. Adică cu cenzura. Adică cu încălcarea dreptului la liberă exprimare. Ordinea discursului se referă la autocontrol și la un întreg set de norme.
Libertatea exprimării se construiește în bună măsură, pornind de la libertatea de a critica: libertatea de a nu fi de acord și de a spune acest lucru. Numai că, apar limitări. Nu orice poate fi spus, nu oricum, nu în orice limbaj și nu în orice moment.
Aici, referirile trimit mai ales la ceea ce se referă la respectarea demnității celuilalt, chiar dacă nu ești de acord cu susținerile lui. Respectarea demnității celuilalt începe cu INSTITUȚIA POLITEȚII. Ea nu are nici o legătură cu cenzura.
Dacă judecăm în logică aristotelică, politețea poate fi definită drept calea de mijloc între un deficit (mitocănia) și un exces (lingușeala). Ar fi forțat însă, să punem semnul de egalitate între POLITEȚE și RESPECT. Politețea este doar un pact de neagresiune, care face posibilă conviețuirea calmă în societate. Pentru a se edifica, respectul presupune întâi de toate, capacitatea de a admira.
Culmea culmilor, domnilor actori politici!
Orice ar fi stipulat CCR (în deficit de cunoaștere culturală și politică), Domniile Voastre nu beneficiați de prevederile Articolului 30 din Constituția României. (Excepție, alineatul 7 -” Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii…” – pe care unii, spre rușinea Domniilor-voastre, nu îl respectați). Exprimările Domniilor Voastre trebuie să țină cont de constrângerile ideologiei/doctrinei din perspectiva căreia vă exprimați. În funcție de poziția pe care o dețineți, de tratatele la care România este parte și de angajamentele pe care România și le-a asumat, ca să nu mai vorbim de constrângerile respectării confidențialității diplomatice și militare și ca să nu mai vorbim de calitatea conținutului. Cu cât funcția este mai înaltă, cu atât conținutul trebuie să fie mai important, într-o exprimare clară, nonagresivă, corectă.
Aflați, vă rugăm, Domnniile-Voastre, că savanții au demonstrat încă din anii ’30 ai secolului trecut, un lucru uluitor. CUVINTELE SCHIMBĂ REALITATEA.
Pentru uzul dumneavoastră și numai al dumneavoastră, iată un exemplu.
Președintele Iranului a declarat public, la un moment dat.” Israel trebuie să dispară de pe hartă”. Ce s-a întâmplat în tabăra iraniană? Cartușele și rachetele au fost introduse pe țeavă și degetul a fost pe trăgaci. Ca la atletism, ne aflăm între comanda” fiți gata!” și comanda” start”!
Cum a răspuns primul ministru israelian? Acesta a exprimat următoarele idei, cât se poate de tranșant. În funcția în care mă aflu, spunea D-sa, nu-mi pot permite să nu iau în serios această declarație. Așadar, în ce ne privește, vom face tot ce depinde de noi, ca acest lucru să nu se întâmple. Pe scurt, armata israeliană, la rândul ei, a fost din acel moment, cu degetul pe trăgaci. Mai mult, a adăugat D-sa. În atari condiții, ne rezervăm dreptul de a decide la momentul oportun, atacuri de prevenire și descurajare împotriva bazelor militare iraniene.
Așadar, domnilor, libertatea de exprimare nu vă aparține. De unde nu am vrea să înțelegeți exact ce vă convine. Obligativitatea transparenței, a sincerității, a comunicării publice complete, clare corecte și prompte, este prima dumneavoastră îndatorire, căci din acest motiv ați fost aleși și numiți. Să raportați în fiecare clipă cum vă respectați angajamentele pe care vi le-ați asumat și să raportați ce mai aveți de gând cu viețile noastre.
Așadar, Domniile-Voastre ar trebui să puneți punct final amuzamentului, vorbelor în doi peri, ironiilor căznite, căci nu vă aflați în timpul liber al Domniilor-Voastre.
Vestea proastă pentru Domnniile-Voastre, este că, în virtutea logicii Ordinii Discursului și a Retoricii, nu aveți dreptul nici la ironie. Ironia este o arhitectură subtilă a gândirii și a exprimării, care funcționează între egali. De sus în jos, de la aceia care decid la aceia care trebuie să suporte decizia, ironia înseamnă o combinație de dispreț și amenințare (de la argumentum ad baculum = invocarea ciomagului). D-sa Domnul Emil Boc, în calitate de deținător de studii juridice, în interiorul cărora un obiect de studiu este exact Retorica, trebuia să știe asta și să ne scutească și de curelele late ale D-sale și de multe altele. Ca să nu lăsăm loc nici unei ezitări de interpretare. Or nu știa și atunci este grav, or știa și a ales să nu dea doi bani și atunci este și mai grav. (Vedeți spre comparație, altitudinea discursurilor altor absolvenți de studii juridice, cum ar fi Nicolas Sarkozy sau Barack Obama).
Și dacă renunțăm la ironii ieftine, proferate din poziția demnităților publice (deși este cam târziu, mult rău a fost deja făcut), atunci nu vom mai inventa false argumente și false mirări și false indignări că de ce Franța nu mai este de acord cu aderarea României la Spațiul Schengen.
Toate acestea și încă multe altele, le-am avea de (re) învățat de la prietenul nostru de o istorie încoace, pe care îl neglijăm. Și, care – atenție! – Are grijă să dea toate semnele și dovezile că joacă cinstit.

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>