Ultima ora
Publicat: joi, 09 martie 2017

Legenda Corbului – Castelul Corvinestilor

Hunedoara… vestită pentru cetatea al cărei blazon a făcut faima aşezării cu multe veacuri în urmă …

După cum scria în anul 1502, Felix Pentacic în lucrarea Despre drumurile pe care trebuie să se pornească expediţia contra turcilor: „cetatea Hunedoara, este splendidă prin poziţia locului, acolo unde s-a născut Ioan, tatăl divului Matei”.

Povestea începe atunci când pentru meritele militare câştigate în războaiele cu turcii, la 18 octombrie 1409, regele Ungariei Sigismund de Luxemburg îl înobila pe cneazul român Voicu din Cinciş, fiul lui Şerb donându-i cetatea şi domeniul Hunedoarei.

Dar cine erau şi de unde îşi trăgeau seva toţi aceşti viteji? Potrivit operei lui Thuroczi, Crónica hungarorum, familia tatălui lui Iancu ar fi fost originară din Ţara Românească, de unde s-ar fi strămutat în Transilvania.

Cronicarul bizantin Chalcocondil situează originea lui Voicu în rândul nobilimii mărunte din Haţeg, lucru confirmat în parte şi de un document anterior, în care se pomeneşte de un anume Şerb, care era cneaz.

Cel care va intra, însă, definitiv în istoria zbuciumată a acestui străvechi ţinut locuit de români, anexat încă din secolul al treilea de către coroana maghiară, va fi urmaşul lui Voicu, Iancu sau Ioan de Hunedoara. El va amenaja cetatea pentru locuit, amplificând construcţia existentă în urma a două etape de construcţie din care rezultă astfel o nouă incintă prevăzută cu 7 turnuri de apărare, capela şi palatul propriu-zis.

De atunci datează şi legenda “fântânii turcului” ce relatează despre trei turci luaţi prizonieri în urma unei bătălii, şi obligaţi, de castelan, în schimbul libertăţii, să sape o fîntână în roca dură pe care este ridicat castelul…

Se spune că, după 15 ani au dat de apă dar între timp Iancu de Hunedoara moare, iar urmaşul lui refuză să le dea libertatea promisă…Au săpat atunci o inscripţie în arabă pe una din pietrele din apropierea fântânii, care potrivit legendei s-ar traduce “apă ai, dar suflet nu”

Pe blazonul familiei Corvinilor este inscripţionat un corb care ţine în cioc un inel de aur. Legenda spune că Iancu de Hunedoara era fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, cu o frumoasă femeie din Ţara Haţegului, Elisabeta.

Regele i l-a propus de soţ pe Voicu, dăruindu-i şi un inel, cu scopul de a fi recunoscut copilul atunci când va creşte. În timpul unei călătorii, inelul este uitat pe un ştergar. Un corb, atras de strălucirea acestuia îl fură, dar Iancu săgetează corbul, recuperând astfel inelul. Aflând întâmplarea, regele Sigismund, decide ca simbolul familiei hunedorenilor sã fie corbul cu inel de aur în cioc.

Iancu de Hunedoara iniţiază, după 1440, construcţii de mare amploare vizând transformarea cetăţii într-un castel. Astfel, Turnul Capistrano, Turnul Pustiu şi Turnul Toboşarilor, cu exceptia turnului pictat erau prevăzute cu un parter din zidărie plină, urmat de două niveluri.

Turnul pictat sau Turnul Buzdugan are un singur nivel de apărare şi este pictat în frescă la exterior cu motive geometrice şi guri de tragere, cu corespondenţe tipologice în spaţiul german.

Impresionanta curte a castelului constituie un adevărat muzeu al stilurilor arhitecturii transilvănene. De la elementele de factură romanică până la cele baroce, trecând prin gotic şi Renaştere, fiecare piatră are aici un destin propriu şi o istorie aparte.

Iar stilul dominant, goticul, conferă compoziţiei unitate şi un echilibru convingător şi reprezintă, prin excelenţă, contribuţia epocii de aur a lui Iancu…

Sala Cavalerilor impresionează prin solemnitatea ei. Vasta încăpere este împărţită în două de cinci masive coloane octogonale, de marmură roşie, care sprijină nervurile şi bolţile gotice.

Numele de Sala Cavalerilor este întâlnit în literatura medievală şi se spune că a fost dată de autorii romanelor cavalereşti din Evul Mediu, pentru a deosebi aceste încăperi de cele ale femeilor şi ale slugilor.

Cheile de boltă sunt frumos sculptate, cu blazoane şi elemente florale de o deosebită graţie. Pe cea de a doua coloană de la intrare, pe o bandă de piatră ce înconjoară capitelul, se află o inscripţie latină, consemnând numele ctitorului şi anul construcţiei : « mândrul şi măreţul Iancu de Hunedoara – 1452.

După cum îi sună titulatura, aici se întruneau, de obicei, oştenii întorşi de pe câmpul de luptă, cavalerii. Aspectul actual este datorat lucrărilor de restaurare conduse de arhitectul Francisc Schultz.

Mistere… drame… Oare ce mai ascunde măreţul castel ?… Toată energia negativă a sufletelor închise aici s-a înmagazinat între pereţii temniţei lui. Se spune că Gheorghe Doja şi Vlad Ţepeş au fost ostaticii acestei închisori.

Conducătorul răscoalei de la 1514 a fost prins după ce armata sa a fost învinsă de Ioan Zapolya. Înainte de a fi dus la Timişoara, unde avea sa fie „încoronat“ cu o coroană de fier încins, a fost închis în temniţa castelului, aflată chiar lângă intrarea din curtea interioară a cetăţii hunedorene. Tot aici avea să fie închis şi Vlad Ţepeş, ca urmare a scrisorilor pe care el le-ar fi trimis sultanului, trădând cauza creştină, condusă la acea vreme, de însuşi regele Matei Corvin.

Intrăm pe tărâmul legendelor pentru a consemna că vinovaţii erau judecaţi în Sala Dietei şi, apoi erau chemaţi în faţa instanţei. În drumul său spre juraţi, călca, inevitabil, pe o lespede rabatabilă şi, cu un vaier prelung şi sfâşietor, condamnatul cădea, în groapa coaselor, unde un sistem mecanic, pe bază de scripeţi, punea în mişcare coasele care-l sfârtecau pe condamnatul la moarte.

Pe partea opusă Sălii Cavalerilor, în aripa de est, se află capela castelului, construcţie contemporană cu aripa de vest.
Capela constituie o ilustrare remarcabilă a variantei ardeleneşti a stilului gotic. Accesul se face printr-o uşă cu un portal modest, decorat cu frunze de acant şi care are în timpanul ei o piatră sculptată, reprezentând corbul cu inelul în cioc. Aici mai trebuie remarcate şi cele două coloane poligonale de piatră, care susţin tribuna. Dar şi balustrada, rămasă neterminată.

În capelă se găsesc piese sculptate vechi de sute de ani, adevărate podoabe ale artei gotice. Sobră, dar elegantă, impresionantă prin spaţiul elansat, lăsând plinului, zidăriei, primul cuvânt în dialogul cu golurile arcuite, capela uimeşte prin armonia proporţiilor, prin perfecţiunea senină a cioplirii pietrei, prin liniştea pe care parcă o emană.

Pictura în frescă de la etajul aripii nordice, zisă şi loggia Matia, datează din a doua jumatate a secolului al XV-lea, fiind singura pictură laică din spaţiul transilvănean. Înfăţisează povestea dobândirii stemei familiei Huniazilor de către Iancu de Hunedoara fiind compusă din patru scene, dispuse pe peretele cu ferestre al loggiei, deasupra şi între cele trei deschideri semicirculare.

De aici, se ajunge, printr-un culoar, la Sala Dietei, urcând scara spirală, strălucit exemplu de construcţie din piatră. Fiecare treaptă rezemată pe ziduri şi pe sâmburele central, formează o lamelă în cochilia unui melc de proporţii respectabile.

Sala Dietei a avut iniţial acelaşi aspect ca şi Sala Cavalerilor, fiind însă mult mai mare şi mai impunătoare. Pe partea superioară a pereţilor s-au păstrat urmele arcurilor ogivale care dovedeau că şi această sală a avut un aspect gotic.
Sala îşi merită mai puţin numele, deoarece nu există nici o dovadă că Dieta Transilvaniei s-ar fi întrunit vreodată aici. Probabil este vorba de o sală de consiliu.

Despre mobilierul originar nu se deţin date exacte. Se bănuieşte că, având în vedere posibilitatile financiare ale familiei Corvin, interioarele castelului erau mobilate cu cele mai rafinate creaţii ale epocii.

Mobilierul de până în secolul al-XVI-lea a fost transferat în Germania, la Anspach de către Georg de Brandenburg, iar de acolo ajunge în secolul al- XVIII-lea în mare parte în colectiile imperiale.

Fresca păstrată în Sala Dietei, aparţine secolului al-XVII-lea, respectiv modei renascentiste târzii. Între chipurile care se mai pot distinge, istoricii au văzut, se pare, portretele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, dar şi reprezentări de înalţi prelati bisericeşti, precum şi imagini ale celor mai importante fortificaţii ale Transilvaniei.

Unicitatea monumentului de la Hunedoara constă în gradul înalt de reprezentativitate pentru arhitectura militară din sud-estul Europei secolului al-XV-lea, el întrunind cele mai dezvoltate elemente de arhitectură civilă.
Palatul Mare, construcţie de inspiratie franceza, unică în spaţiul dominat de regatul maghiar în acea perioadă, ilustrează măreţia unei mari familii, cea a Hunedoreştilor.

Dar ce-a fost a fost şi nu se mai întoarce… Ridicat în secolul al XV-lea de către Iancu de Hunedora pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaşti, impresionant ca dimensiuni, spectaculos, edificiul a dominat sute de ani plaiurile Hunedoarei, fără rival în peisaj.

În pofida tuturor vremurilor care nu i-au fost prea prielnice, Castelul Corvineştilor a înfruntat veacurile, rămânând în picioare, încât miile de vizitatori care îi trec pragul sunt, pur şi simplu, înmărmuriţi de ţinuta sa maiestuoasă, iar atunci când cineva le spune măcar pe sfert cât am scris noi aici, se simt mai bogaţi sufleteşte. ..

Şi poate tocmai de aceea, Castelul Corvineştilor nu este doar o atracţie turistică, ci şi o adevărată lecţie de istorie vie …

Teodora Marin

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>