Ultima ora
Publicat: duminică, 13 august 2017

Mă justific, deci exist

Nevoia de justificări demonstrează complexitatea deciziilor umane, Puzderie de cauze contradictorii,influenţe, nu toate reale, de exemplu speranţa! Definitiv eclectic amestecul intrinsec de bine, rău, cenusiu al tuturor opţiunilor noastre
Ce simplu e pentru un câine să fie fidel stăpânului, ce puţine sunt opţiunile lui, pericolele care îl ameninţă. Un câine nu va fi niciodată ameninţat de pericole potenţiale. Să fie fidel sau să refuze această dedicaţie e singura lui dilema. Lui nu i se cere să arboreze stări doar pentru că majoritatea câinilor din preajma simt la fel, arată la fel. Câinii nu au nevoie de confirmări de la ceilalţi, îşi sunt suficienţi. Un câine îşi va apară teritoriul pe care îl poate parcurge fizic, motivaţiile lui sunt clar identificabile Timpul lui e cel prezent. Un om îşi asumă teritorii încă dinainte de a fi ale lui. Până la urmă duşmanul e timpul. Câinii nu conjugă nimic la viitor, nu au trecut decât în măsura în care doare. Pe oameni îi doare şi contiua aproape neperturbati. Asta pentru că au cunoştinţă de o abstractiune temporala şi uneori chiar exersează iluzia numită viitor.
Câini au onestitatea de a recunoaşte două trebuinţe hrană şi reproducere. Al dracului de simplu. Şi la oameni ar putea părea că totul se poate rezuma la asta, că aceste trebuinţe îi alimentează în subteran mai toate atitudinile.
Dacă reducem totul la Piramidă lui Maslow realizăm totuşi că orice câine care se respectă e motivat de aceleaşi trebuinţe ca şi oamenii, cele din vârful piramidei decurgând din cele de la baza, fiind , paradoxal, o premisa a împlinirii celor de la baza. Ai recunoaştere şi respect, mănânci şi te reproduci.
Toată filosofia umană rezumă această nevoie de justificări. Definim tot din cauza asta, din acest motiv chiar.
La fel şi când redefinim. Ce complicată e simplitatea! De câte false justificări e nevoie pentru a ne câştigă un loc în lume. Câinii nu ocupă niciodată un loc care nu e al lor fără să plătească pentru asta imediat! Cât de rudimentar e devotamentul unui câine! Ce simplu şi natural e să lingi mâna care te-a lovit ştiind că tot ea te va hrăni peste doar puţin timp! Ce absurzi trebuie să le părem patrupedelor noastre, ce volatili , ce schimbători fără cauza, câtă milă trebuie să le provoace nehotărârea noastră cât de stingheri oscilăm între a-i hrăni şi a-i pedepsi pentru gesturi greu identificabile de catre ei sub formă de cauză! Nu cumva devotamentul lor e o batjocură? Nu cumva au faţă de noi comportamentul condescendent pe care îl are o mama faţă de copilul oligofren? Tot timpul ne justificăm. Câinii când muscă, muscă şi-atât!

Text: Adrian Onicescu

Fotografie: Cornel Gingarasu

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>