Ultima ora
Publicat: marți, 10 decembrie 2013

Mai este posibilă Universitatea? Câteva întrebări pentru Jean-Luc Marion – Gelu SABĂU

La începutul lunii octombrie cultura română a avut parte de un eveniment de excepție : vizita în România a filosofului și academicianului francez Jean-Luc Marion, ocazie cu care i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Al. I. Cuza” din Iași și al Universității din București. Dezbaterile și conferințele organizate cu acest prilej au fost numeroase, întinzându-se pe perioada unei săptămâni întregi. Cu ocazia oferirii titlului de la București, Marion a susținut o conferință intitulată „Universalitatea Universității”.

După cum putem înțelege din titlu, conferința discută despre rolul și menirea Universității, principala instituție de învățământ superior din Europa. J.-L. Marion sesizează cum o dată cu modernitatea, în special după Revoluția Franceză, Universitatea se specializează și profesionalizează, devenind azi similară unei școli profesionale. Tot acum, în Franța se face distincția între educație și instrucție, rolul școlii publice fiind acela de a instrui, în timp ce educația cade în sarcina familiei și a tradiției. Această separare este consonantă cu separarea modernă dintre spațiul public și spațiul privat, cu neutralitatea statului în materie de valori, o dată cu despărțirea politicii de religie.

Dacă inițial, specializarea corespunde cunoașterii speciilor definite de Aristotel, o dată cu avansul pe care dispozitivul tehnic și economic îl câștigă în modernitate, și cu rapiditatea tot mai accentuată a evoluției tehnologice, specializarea devine tot mai inconsistentă : „ni se tot repetă că meseriile pe care le vom face peste zece ani nu există încă; să adăugăm și reversul: majoritatea meseriilor pe care le practicăm astăzi nu vor mai exista peste zece ani, poate chiar mai puțin. De unde concluzia că e aproape imposibil să te dedici definitiv vreunei specializări pentru că nicio specializare nu va dura o viață, un ciclu de învățare sau de ucenicie”. De aceea, scăparea de inconsistența specializării poate fi găsită în vocația universală pe care Universitatea o are prin definiție : „Trebuie să luăm prin urmare în considerare un altfel de învățământ superior, care ar presupune ipoteza inversă: aceea a unei științe universale.” Scopul științei universale este, pe lângă furnizarea cunoștințelor proprii unui câmp de cunoaștere, și conștientizarea întregului câmp al cunoașterii și a ignoranței noastre în raport cu el. Cu alte cuvinte, știința universală trebuie să ne educe, învățându-ne care ne sunt propriile limite, făcându-ne să reflectăm asupra adevărului și a valorilor cu adevărat importante pentru noi: „E vorba, așadar, de a educa omul pentru propriul bine, pentru binele însuși și pentru nimic altceva – pentru sine și pentru binele alor săi, în loc de a preda simple informații asupra a ceea ce nu îl privește direct pe om, lucrurile lumii, chiar obiectele irealității imediate”. Știința universală este esențial umanistă, similară artelor liberale din Evul Mediu, care se numeau liberale tocmai pentru că erau „libere”, fiind cultivate pentru ele însele și nu în vederea altui scop. În asta constă deci vocația Universității, deschiderea universală pe care Universitatea poate și trebuie s-o ofere.

Dar pentru conștientizarea limitelor propriilor capacități de cunoaștere, a propriei ignoranțe, conștientizare esențială procesului de educație, este nevoie de o atitudine înțeleaptă și de o deschidere spre adevăr. Iar cel mai în măsură să-l facă pe om conștient de propria finitudine, este infinitul divinității. De aceea, pentru a-și urma vocația universală, Universitatea are nevoie de studiul teologiei: „Iată de ce nici o Universitate veritabilă nu se poate dispensa de teologie. Dacă nu există cunoaștere, deci nici învățământ, nici educație, fără dragoste de adevăr, nu există nici știință fără iubire. De unde, rolul esențial al teologiei, care cel puțin în acest sens e regina științelor. Universalitatea Universității cere ca teologia să își aibă propriul rol, propria facultate.”

Acestei teze despre vocația Universității susținute de Marion aș dori să-i adresez câteva întrebări. Aș dori să profit prin intermediul acestui demers de prezența printre noi a filosofului francez, și să continui, pe plan local, dezbaterea acestei teme lansate de domnia sa. Mi se pare că modelul Universității prezentat în conferință se inspiră din modelul medieval, unde teologia era într-adevăr „regina științelor”, încununarea supremă a studiilor universitare fiind dată de titlul de doctor în teologie. Reiterarea azi a unei astfel de teze cred că ar trebui făcută ținând seama de mediul cultural în care ne situăm. Căci termenul de teologie are accepțiuni diferite într-un mediu protestant, catolic sau ortodox. După cum se știe, ortodoxia privilegiază calea contemplativă pentru cunoașterea lui Dumnezeu și nu calea cunoașterii discursiv raționale, așa cum se întâmpla în Universitățile din Evul Mediu Occidental. Cum s-ar împăca o astfel de vocație contemplativ-teologică cu tabla disciplinelor științifice moderne? Și apoi, ce înseamnă în acest context, că teologia trebuie să aibă „un rol esențial” într-o Universitate? Bănuiesc că dl. Marion nu avea în minte modelul medieval în care încununarea cunoașterii era dată de studiul teologiei. E greu să ne imaginăm azi o astfel de pretenție. Atunci, să fie vorba de faptul că Facultățile de Teologie trebuie să se găsească pe lista Faculăților care fac parte dintr-o Universitate publică, cum se întâmplă în România, dar nu se întâmplă în Franța? Sau că unele Universități trebuie să trimită, prin denumirea lor, în mod simbolic, la studiile religioase sau teologice, ca în SUA? Sunt aceste lucruri suficiente pentru a vorbi despre un „rol esențial” al teologiei în cadrul studiilor universitare? Nu rămâne, cu toate astea, teologia o disciplină printre altele, cu propriile metode de studiu și care produce propria specializare, una printre multe altele?

Apoi, dacă vorbim despre sistemul universitar modern, e drept că din acest punct de vedere sistemul francez este unul radical (prin separația dintre educație și instrucție pe care o propune), însă el este radical deoarece el își propune să ducă până la capăt distincția modernă între politică și valori (valorile tradiției, adică cele religioase). El este perfect consonant cu modelul neutru al statului modern care lasă societatea să-și producă valorile. Dar această distincție are două consecințe majore: este esențială pentru pluralismul democratic și, pe de altă parte, face ca valorile transcendente (care devin private) să nu mai fie asumate de către stat prin intermediul instituțiilor de educație. De aici abandonul „oficial” al valorilor în epoca modernă și transformarea Universității într-o instituție care produce specialiști, adică într-o școală profesională. Cum ar fi deci posibilă azi vocația universală a Universității? Ar fi posibilă „re-universalizarea” acesteia în afara contextului politic modern despre care vorbim? Și dacă acest lucru nu se poate, trebuie atunci să avem în vedere un proces istoric, de lungă durată, ale cărui rezultate nu le putem nici măcar bănui?

În al treilea rând, dacă vorbim în sens larg despre vocația Universității ca loc de reflecție asupra valorilor fundamentale, atunci avem în vedere spectrul larg al disciplinelor umaniste. Pentru a-și îndeplini vocația, Universitatea ar trebui să devină acea școală a răgazului (schole) în care, prin disciplina studiului și a reflecției personale, tinerii să fie antrenați să conștientizeze ceea ce e cu adevărat important pentru viețile lor. Or, după cum se știe, în urma reformei de la Bologna implementată în țările Uniunii Europene, tocmai disciplinele umaniste au fost cele care au avut în general de pierdut prin marginalizarea lor în programele de studiu. În urma acestei reforme, Universitatea se transformă, dar nu în sensul vocației sale universale, ci în direcția „eficientizării” activității sale, adică în sensul presiunii pe care o exercită asupra sa dispozitivul tehnico-economic modern. Oameni cât mai bine pregătiți, care să facă față cu brio cerințelor de pe piața muncii, asta se cere azi de la o Universitate. Or, dacă luăm în calcul abandonul valorilor transcendente definitoriu pentru statul modern, cumulat cu presiunea crescândă a factorului economic, atunci ne mai putem imagina azi o Universitate, ca instituție publică, a cărei vocație să fie universalitatea?

Consider că teza domnului Marion ar trebui să răspundă acestor întrebări, pentru a putea fi susținută până la capăt. Altfel, universalitatea Universității, deși este un ideal demn de lumea noastră, s-ar putea să rămână, asemenei cetăților imaginare ale medievalilor, fără prea mare legătură cu viețile noastre concrete.

Comments

comments

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>