Ultima ora
Publicat: miercuri, 25 decembrie 2013

Mesajele transmise de liderii principalelor culte religioase

Într-un mesaj transmis luni pe Twitter, Papa Francisc a dat deja tonul pe care vrea să îl imprime acestor sărbători: Crăciunul este o sărbătoare adesea gălăgioasă: ne-ar face bine să păstrăm puțin tăcerea, pentru a asculta glasul Dragostei’.

„Crăciunul este de multe ori o sărbătoarea zgomotoasă”, se citeşte în tweet-ul Sfântului Părinte, „ne va prinde bine să stăm un pic în tăcere, ca să auzim glasul Iubirii”.

”Să fie un Crăciun trăit cu inima deschisă, în priveghere şi în pelerinaj – cere, aşadar, Papa Francisc – nu o inimă închisă, indiferentă şi rătăcitoare, adică fără un ţel mai înalt, şi care să ducă dincolo de cel mai aproape centru comercial. Să fie un Crăciun petrecut cu gândul la cei care îl vor sărbători fără sărbătoare şi fără bucurie, sau de a dreptul, în pericol de moarte, chiar în momentul în care Isus se naşte pentru viaţă, pentru simplul fapt de a fi creştini sau de a voi să se roage la adăpostul unei biserici. Spre toţi aceştia se va îndrepta cu siguranţă gândul şi afecţiunea Papei, care nu-i va uita după cum dovedeşte rugăciunea credincioşilor din Noaptea de Crăciun, dedicată în special celor prigoniţi din cauza credinţei în Cristos, pentru ca şi ei să primească „din puterea Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu care dăruieşte eliberarea de duşmani”. Pentru toţi, speranţa Crăciunului va fi simbolizată de zece copii care, în reprezentanţa celor de pe toate continentele, vor depune buchetele de flori în faţa Pruncului Isus din Piaţa Sf. Petru. „Vine Domnul”, repetă Papa Francisc şi într-un mesaj de marţi pe Twitter. „Să-l aşteptăm cu inima deschisă!”, scrie Radio Vatican pe pagina sa de internet.

Tot luni, Papa Francisc s-a rugat împreună cu predecesorul său Benedict al XVI-lea, pe care l-a vizitat la mănăstirea Mater Ecclesiae unde este retras fostul suveran pontif, potrivit unei înregistrări video difuzate de Vatican, transmite Reuters.

‘Este o plăcere să vă văd că arătați așa de bine’, i-a spus Francisc lui Benedict, ale cărui apariții în fotografii sunt foarte rare. ‘Crăciun Fericit, rugați-vă pentru mine’, i-a transmis Francisc fostului papă, care i-a răspuns: ‘Mereu, mereu, mereu’.

*******

Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit, la Catedrala Patriarhală, despre obiceiul credincioşilor de a merge în pelerinaj la moaşte, obicei foarte răspândit în ultimii ani.

„Pelerinajul este o călătorie fizică şi spirituală. Călătoria fizică este o deplasare, uneori obositoare şi costisitoare, dintr-un loc în altul. Călătoria spirituală este mutarea interioară a sufletului de la o stare spirituală la alta. Dacă această mutare sau călătorie spirituală este un urcuş, atunci pelerinajul se transformă din oboseală în sărbătoare şi din cheltuială materială într-un câştig spiritual“, a spus Patriarhul.

„Într-un loc de pelerinaj găsim nu numai ceea ce oferă locul, adică Sfânta Biserică, sfintele moaşte şi sfintele slujbe, ci şi ceea ce aduc cu ei pelerinii, fiecare în parte şi toţi laolaltă, şi anume evlavia, râvna, răbdarea şi cuminţenia lor, felul lor de a fi şi de a se întâlni cu Dumnezeu şi cu oamenii diferiţi“, a adăugat Patriarhul, care a subliniat că pelerinajul este un eveniment spiritual pentru toţi cei care participă la el.

„Hramul şi pelerinajul de hram pot deveni un element de întărire a credinţei, de împrospătare a rugăciunii de cunoaştere a altor persoane decât cele pe care le întâlnim zilnic în parohie, în mănăstire sau în localitatea de unde venim fiecare dintre noi“, a mai spus Patriarhul Daniel.

PASTORALA DE CRĂCIUN A PATRIARHULUI DANIEL

DANIEL, prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Bucureştilor, har, milă şi pace de la Hristos-Domnul nostru, iar de la noi părinteşti binecuvântări.

„Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”

(Luca 2, 10 – 11)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Astăzi, Biserica binevesteşte pentru tot poporul bucuria cea mare a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (Cf. Ioan 17, 13).

Sărbătoarea Naşterii Domnului este sărbătoare mare a bucuriei, la care participă cerul şi pământul, după cum prevestea Psalmistul zicând: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul… de faţa Domnului, că vine…!” (Psalmi 95, 11-12). Creaţia întreagă participă la această bucurie negrăită, întrucât ea este regăsirea bucuriei pe care au trăit-o Adam şi Eva în Rai, înainte de a cădea în neascultare şi înstrăinare de Dumnezeu. Din momentul în care protopărinţii noştri au păcătuit şi au fost alungaţi din Rai, lumea a devenit „o vale a jeluirii”, cum o numeşte psalmistul David (Cf. Psalmi 83, 6) (Monahul TEOCLIT DIONISIATUL, „Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi”, traducere de Cristina Rogobete şi Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 156). Însă, prin smerită ascultare, Fecioara Maria a născut, ca om, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul omenirii. De aceea, ea este numită „bucuria şi împăcarea lumii”; „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura (creaţia)…, din care Dumnezeu S-a întrupat şi Prunc S-a făcut…”, se spune în cărţile noastre liturgice (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Axionul).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au meditat adânc asupra înţelesului Tainei Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi au tâlcuit apoi în dogme ale credinţei şi în cântări liturgice lumina spirituală care se revarsă din taina iubirii lui Dumnezeu pentru lume, arătată în Naşterea lui Hristos.

Cântările Sărbătorii Naşterii Domnului ne arată că întruparea sau înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, din Fecioara Maria, are ca scop ridicarea omului pământesc, stricat prin păcat şi moarte, la viaţa cerească, nestricăcioasă şi veşnică:

„Cerul şi pământul astăzi s-au unit, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut” (Mineiul pe Decembrie, Naşterea Domnului, 25 decembrie, Vecernie, Litie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 434).

„Pe cel după chip şi asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca într-însul să înnoiască pe Adam cel stricat” (Ibidem).

Hristos Domnul, Care S-a născut, ca om, în peştera din apropierea Betleemului, este Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel în Care, prin Care şi pentru Care au fost făcute cerul şi pământul, adică întreg universul, lumea nevăzută a mulţimilor de îngeri şi lumea văzută a mulţimilor de stele. Acest adevăr îl mărturisesc Sfinţii Apostoli, mai ales Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Apostol Ioan.

Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, spune despre Hristos: „Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1, 16). Iar Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul ne spune că: „Toate prin El (Hristos) s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-5).

Fericitul Augustin († 430) descrie taina Naşterii Domnului, în cuvintele următoare: „Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: El, marea vedere a îngerilor şi micuţ în vederea oamenilor; Cuvântul, Dumnezeu Cel mai înainte de toţi vecii, făcut trup la timpul hotărât de El; Făcătorul soarelui şi făcut trup sub soare; rânduind, din sânul Tatălui, tot mersul veacurilor şi dăruind, din sânul mamei Sale, sfinţire acestei zile mari; rămânând în sânul părintesc, deşi iese din el; înţelept mai presus de orice cuvânt şi copil ca înţelepciune; umplând lumea şi stând culcat în iesle; conducând stelele şi alăptându-se de la pieptul mamei; atât de mare, ca Dumnezeu şi, atât de mic, ca rob, fără ca această smerenie să micşoreze cu ceva grandoarea Sa, nici ca această grandoare să copleşească în vreun fel smerenia. (…) El nu S-a închis deloc sub veşmântul unui trup micuţ, primit din sânul unei Fecioare, ci, continuând a împărtăşi îngerilor înţelepciunea Sa, ca hrană, ne îngăduie nouă să gustăm cât de bun este Domnul” (FERICITUL AUGUSTIN, Sermo, 187, 1; trad. G. Humeanu, Les plus beaux sermons de S. Augustin, t. 3, Paris, 1934, pp. 51-52; citat în art. „Noël”, în: Dictionnaire de spiritualité, t. XI, Beauchesne, Paris, 1982, col. 387).

Faptul că lumea văzută şi nevăzută a fost creată prin Fiul, înseamnă că Fiul este Mijlocitorul între Dumnezeu Tatăl şi lumea creată, adică, prin El, lumea îşi împlineşte rostul ei de a fi lumină creată şi podoabă de frumuseţe a iubirii lui Dumnezeu, pentru Fiul şi pentru toţi oamenii.

În limba română, cuvântul „lume” conţine ideea de lumină (din latinescul lumen = lumină), iar în limba greacă, cuvântul „cosmos”, adică lume, univers, conţine ideea de podoabă, de frumuseţe. Lumea a fost creată prin Fiul deoarece, prin El, cerul şi pământul trecător se vor preface în cerul nou şi pământul nou despre care vorbeşte cartea Apocalipsei (cap. 21, 1).

Faptul că lumea nevăzută a îngerilor şi lumea văzută sau cosmosul întreg au fost create pentru Fiul, înseamnă că lumea este dar al Tatălui, către Fiul, pentru ca Fiul, întrupându-Se în lumea creată, să o lumineze spiritual, să o sfinţească prin jertfa Sa şi să o aducă pe aceasta, ca dar al Fiului, către Dumnezeu-Tatăl, adică să facă din ea dar de mulţumire, o Euharistie a toată existenţa, oferită lui Dumnezeu-Tatăl, şi să-i înveţe pe oameni să mulţumească lui Dumnezeu „pentru cele pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile cele arătate şi nearătate” (Liturghier, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea Sfintei Jertfe (Anaforaua), Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 172). De ce să mulţumească? Pentru ca omul, care crede în Fiul, să primească un dar şi mai mare, şi anume viaţa veşnică.

Întrucât lumea a fost creată din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, iar omul a fost numit stăpân peste tot pământul (Cf. Facerea 1, 28), ne revine responsabilitatea pentru întreaga natură, care trebuie mereu cultivată ca dar al lui Dumnezeu, pentru noi şi pentru generaţiile viitoare.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea, în acest sens: „Natura nu-şi îndeplineşte rolul ei fără om, sau printr-un om care lucrează contrar ei. Prin coruperea, sterilizarea şi otrăvirea naturii, omul face imposibilă existenţa sa şi a semenilor săi. Astfel, natura nu este numai condiţia existenţei omului singular, ci şi a solidarităţii umane. Natura apare într-un mod cu totul clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuşi din punct de vedere etic sau spiritual” (Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, ediţia a doua, p. 223). Între creaţie şi Creator, între dar şi Dăruitor există o legătură de viaţă, pe care Sfânta Scriptură o descrie ca fiind: „legământul veşnic dintre Mine (Dumnezeu) şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pământ” (Facerea 9, 16). Dacă noi consumăm totul şi degradăm totul din natură (creaţie), dovedind lipsă de respect sau nerecunoştinţă faţă de Creator şi nepăsare faţă de darurile primite de la El, ce transmitem generaţiilor viitoare? Binecuvântare sau poluare? Pământ lucrat şi sfinţit sau pământ degradat şi pustiit? Totuşi, putem transmite generaţiilor viitoare şi bogăţie şi înţelepciune, dacă gândirea noastră este creatoare de valori, iar voinţa noastră este promotoare a coresponsabilităţii şi a cooperării practice la nivel naţional şi planetar.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La Taina Naşterii lui Hristos participă cerul şi pământul, steaua şi peştera, oraşul şi pustia: „Betleeme, pregăteşte-te, cetate a Sionului, cântă! Bucură-te, pustie, care ai vestit de mai înainte bucuria; că steaua merge înainte în Betleem, vestind pe Hristos, Cel ce vine să Se nască; şi peştera primeşte pe Cel întru totul neîncăput, iar ieslea se împodobeşte, ca să primească Viaţa cea veşnică” (Mineiul pe Decembrie, ziua 20, Utrenia din 23 decembrie, Stihoavnă, p. 327). „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făpturile zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunarea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi!” (Mineiul pe Decembrie, Naşterea Domnului, 25 decembrie, Vecernie). Mântuitorul Iisus Hristos Se naşte în peşteră, în interiorul pământului, ca să sfinţească şi pământul. Desigur, El a venit în lume ca să sfinţească mai ales sufletul şi trupul omenesc, născându-Se ca om din Fecioara Maria.

Iisus S-a născut în peşteră ca într-o biserică de sub pământ, iar apoi a fost aşezat în iesle ca într-un altar de binecuvântare a pâinii.

Betleem înseamnă în limba Sfintei Scripturi „casa pâinii”. Iisus Cel născut în peşteră ca om, şi aşezat în iesle este pâinea cerească oferită oamenilor ca hrană în Sfânta Euharistie. Deci, sfinţirea omului prin hrănirea lui cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este înţelesul adânc al tainei punerii sau culcării pruncului Iisus în iesle. De aceea, icoana Naşterii Domnului în peşteră se află permanent la Proscomidiar, unde se pregătesc darurile (pâinea şi vinul) pentru Sfânta Euharistie.

Naşterea Domnului aduce mare bucurie şi binecuvântare celor ce veghează. Iisus Se naşte în peşteră şi este culcat într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului. La marginea oraşului se află în stare de veghe doar păstorii oilor. Acestor oameni simpli şi veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină şi cântare (Cf. Luca 2, 8-13), ca ei să vadă cum Dumnezeu schimbă pe cele smerite în slavă, iar singurătatea lor o preface în bucurie. Oameni din afara oraşului sunt chemaţi să devină cei dintâi prieteni ai familiei sărace şi străine, pe care Dumnezeu o binecuvântează prin naşterea Fiului Său ca om pentru mântuirea oamenilor. Magi de la Răsărit, de la distanţe mari, vin să vestească iudeilor că, tocmai în ţara lor, S-a născut un Prunc-Rege de Care depinde mersul astrelor. Darurile împărăteşti oferite Pruncului sărac, născut într-o peşteră şi culcat în iesle, au fost aduse de departe, dintr-o ţară străină, pentru a arăta iubirea lui Dumnezeu pentru Pruncul născut din Mamă săracă, neajutorată de cei de aproape, de acelaşi neam. De aceea, Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).

Astăzi, când foarte adesea iubirea sau bunătatea din inimi este înlocuită cu răutatea sau nepăsarea, când faptele bune se împuţinează, iar cele rele se înmulţesc, când puţini oameni se îmbogăţesc, iar foarte mulţi sărăcesc, Evanghelia Naşterii lui Hristos-Domnul ne cheamă pe noi, creştinii, care purtăm numele lui Hristos, la multă rugăciune şi priveghere, la multă responsabilitate şi multă lucrare a faptelor bune. Părinţii veghează la leagănul copiilor, dascălii veghează la educarea tinerilor, profesorii veghează la formarea studenţilor, medicii veghează la vindecarea bolnavilor, conducătorii înţelepţi veghează la bunul mers al cetăţii, iar preoţii veghează la mântuirea sufletelor credincioşilor.

Dacă am sărăcit material, să avem grijă să nu ne pierdem şi ultima bogăţie care ne-a rămas: bogăţia sufletului, adică dreapta credinţă şi bunătatea inimii, milostenia, prietenia şi omenia. Să păstrăm şi să înmulţim comoara cea mare şi sfântă a Bisericii şi virtuţile strămoşeşti: credinţa şi speranţa, iubirea şi dărnicia.

Bunătatea inimii sau bogăţia spirituală a sufletului nostru se arată în cuvinte şi fapte. Într-o vreme în care, foarte adesea, cuvântul folosit în public răneşte mai mult decât vindecă, creează mai multă confuzie decât comuniune, seamănă mai multă dezbinare decât unitate, suntem chemaţi să înlocuim răutatea şi sărăcia sufletului egoist cu bunătatea şi bogăţia sufletului generos pe care le aduce în suflet credinţa vie în Dumnezeu şi legătura cu El prin rugăciune şi veghe (atenţie) sporită.

Dreptmăritori creştini,

Întrucât rugăciunea este izvor de bucurie, de sănătate şi mântuire, să priveghem la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2013 spre 1 ianuarie 2014, să înălţăm rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul 2013 şi să-I cerem ajutorul Său în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2014. Amintim aici că anul viitor, 2014, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept An omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii şi An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română. Se are astfel în vedere importanţa Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii pentru viaţa Bisericii lui Hristos şi pentru experienţa duhovnicească a fiecărui creştin.

De asemenea, împlinirea a 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Voievod Constantin împreună cu cei patru fii ai săi, Sfinţii Constantin, Ştefan, Radu, şi Matei, şi cu Sfântul Ianache sfetnicul reprezintă un prilej de evlavioasă evocare a jertfelniciei Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi de preţuire a moştenirii cultural-spirituale brâncoveneşti.

Dorim ca lumina sfântă a Sărbătorilor Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou şi Botezului Domnului să vă aducă tuturor pace şi sănătate, bucurie şi ajutor, pentru a trăi viaţa ca dar al lui Dumnezeu, cultivat prin credinţă şi fapte bune!

Tuturor vă adresăm urările tradiţionale „Sărbători fericite!” şi „La mulţi ani!”

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

******

Mesajul de Crăciun al IPS Ioan Robu, preşedintele Conferinţei Episcopilor din România

Adventul ne-a pus în faţă de multe ori cuvântul lui Dumnezeu, ca să-l medităm, singurul cuvânt care poate scoate tot golul din noi” – subliniază în Pastorala de Crăciun IPS Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti, preşedintele Conferinţei Episcopilor din România, citat de Radio Vatican.

„Acum, de Crăciun”, se citeşte în scrisoarea sa pastorală, „contemplăm şi medităm cuvântul lui Dumnezeu, dar nu numai pe cel ascultat sau citit din Sfintele Scripturi, ci Cuvântul care s-a făcut trup: Cuvântul Isus, Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria. Spre El ne îndreptăm în această Sărbătoare, închinându-ne şi adorându-l, ca păstorii din Betleem, bine ştiind că Întruparea şi Naşterea lui Isus sunt marea dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi”.

Scrisoare Pastorală cu ocazia sărbătorii
Naşterii Domnului nostru Isus Cristos
Crăciun 2013

Iubiţi fraţi şi surori, preacucernici preoţi, dragi persoane consacrate, când am început postul Crăciunului, mi-am zis în gândul meu: iată că Dumnezeu ne oferă încă o dată prilejul să intrăm în noi înșine, în lumea noastră interioară, în lumea invizibilă din noi, ca să medităm adevărurile de bază ale credinței noastre, care exprimă dragostea lui Dumnezeu față de noi; ne oferă încă o dată prilejul să ne adunăm din risipirea noastră exterioară, ca să vedem că în spațiul nostru intim putem descoperi lumini și vederi cu totul speciale, atunci când stăm față în față cu Cel care și-a pus pecetea divină în noi. E bine ştiut că fiecare dintre noi poartă în sine un spaţiu interior, care de multe ori este evitat, pentru că acolo răsună vocea conştiinţei şi vocea lui Dumnezeu.

Adventul ne-a călăuzit şi ne-a propus să ascultăm aceste voci, ca „să ne dezbrăcăm de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom 13,12). Adventul ne-a pus în faţă de multe oricuvântul lui Dumnezeu, ca să-l medităm, singurul cuvânt care poate scoate tot golul din noi, acel gol în care se adună toate spaimele noastre, cu nume şi fără nume, golul nemulţumirilor şi al eşecurilor adunate ani şi ani, golul greşelilor şi al păcatelor de multe feluri, golul întrebărilor fără răspuns, al descurajării, al dubiilor, al lipsei de sens; golul acela de care nu putem scăpa, știindu-ne totuşi chemaţi la altceva, simţind că avem în noi ceva care nu poate fi potolit decât de legătura cu Dumnezeu, de prezenţa lui. Participând la Sfintele Liturghii de Advent şi ascultând cuvântul lui Dumnezeu, meditându-l, am căutat, cum spune Apostolul Paul, „mângâierea Scripturilor, să avem speranţă” (Rom 15, 4). Căci în locul golului interior despre care vorbeam, în Advent a crescut în noi speranţa care vine de la Dumnezeu şi nu de la oameni; a crescut în noi, sperăm, conştiinţa că ceea ce în noi este dumnezeiesc nu poate fi satisfăcut de nimic din ceea ce-i omenesc, material, vizibil. Fiind copiii lui Dumnezeu, doar lui îi spunem „Toate izvoarele mele sunt în tine” (Ps 86) şi astfel dumnezeiescul din noi se luminează şi ne aşază pe calea speranţei senine numai datorită cuvântului lui Dumnezeu pus în gura noastră ca să ştim să-i vorbim: „Tu ești tatăl meu, Dumnezeul meu și stânca mântuirii mele!” (Ps 88, 27). Doar cuvântul lui Dumnezeu ne îmbracă cu hainele luminii, ajutându-ne să pregătim calea Domnului, să facem drepte cărările lui (Mt 3 ,3).

Acum, de Crăciun, contemplăm şi medităm cuvântul lui Dumnezeu, dar nu numai pe cel ascultat sau citit din Sfintele Scripturi, ci Cuvântul care s-a făcut trup: Cuvântul Isus, Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria. Spre El ne îndreptăm în această Sărbătoare, închinându-ne şi adorându-l, ca păstorii din Betleem, bine ştiind că Întruparea şi Naşterea lui Isus sunt marea dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, aşa cum citim în Evanghelia Sfântului Ioan: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3, 16). Iar Sfântul Luca, în Evanghelia sa, ne redă cuvântul îngerului: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2, 10-11).

Astfel, de Crăciun, închinarea noastră în faţa Pruncului dumnezeiesc înseamnă şi mărturisirea noastră de credinţă: noi credem că Isus este Mântuitorul lumii, Stăpânul timpului şi al istoriei. Noi credem că naşterea lui Isus în ieslea din Betleem este semn că Dumnezeu este cu noi. Noi credem că întrupându-se şi născându-se ca om, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra sa soarta noastră şi ne însoţeşte cu iubire pe tot drumul vieţii noastre.

Noi trebuie doar să ne deschidem spre El inima şi gândul; atunci, prezenţa Sa ne luminează viaţa şi ne-o umple de bucurie şi de speranţă, ne dă curaj să mergem înainte şi să trăim în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

Îmi vine în minte exemplul de comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele al fericitului Vladimir Ghika. La vârsta de 80 de ani, în întunericul închisorii şi al chinurilor la care a fost supus, a suportat totul păstrându-și seninătatea şi speranţa, căci îi deschisese de mult lui Dumnezeu inima şi gândul său; Dumnezeu era cu el. Iar Monseniorul împărtăşea şi celor din jurul său mângâierea prezenţei lui Dumnezeu, mângâierea speranţei, a acelei speranţe care cuprinde luminând şi viaţa prezentă, şi viaţa de după moarte. Aşa a rămas Vladimir Ghika în amintirea celor de la Jilava, aşa rămâne şi-n ochii noştri: ca exemplu de comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele, de orice condiţie ar fi fost acesta.

În afara îndemnului la credinţa adâncă în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru, aceasta mai este chemarea Crăciunului, adresată nouă, tuturor, în orice situaţie am fi: chemarea lacomuniunea cu Dumnezeu şi, totodată, la comuniunea cu aproapelecomuniunea fiind legea Împărăţiei lui Dumnezeu, care a început cu naşterea lui Isus. Desigur, observăm că această împărăţie se manifestă într-un mod care ne surprinde: nu părea un adevărat rege copilul care se năştea într-o iesle, în totală sărăcie. Însă, iată că Împărăţia lui Dumnezeu începe chiar în acest mod. Transformarea condiţiei umane, transformarea lumii începe cu naşterea lui Isus, care schimbă complet perspectivele noastre, ca să ne introducă în perspectivele Împărăţiei lui Dumnezeu, care este o împărăţie a dreptăţii, a păcii şi a iubirii.

Dacă acum stăm cu ochii minţii noastre şi, poate, şi cu ochii noştri trupeşti în faţa tabloului Naşterii lui Isus în această lume şi pentru această lume, putem observa, în gând, cum tabloul se lărgeşte, descoperindu-ne încă o perspectivă: aceea a chemării de a ne naşte pentru Cer prin puterea Celui care este Dumnezeu cu noi, Lumină din Lumină, căci: „celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” (In 1, 12-13). Iată, aşadar, încă o lecție a Crăciunului: sărbătorind naşterea lui Isus din Fecioara Maria, celebrăm şi speranţa noastră fermă că după această viaţă pământească, ne vom naşte pentru Cer, pentru o veşnică şi fericită comuniune cu Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, preacucernici preoţi, dragi persoane consacrate, vă doresc tuturor, din toată inima, Sărbători fericite şi un An Nou cu sănătate, bucurie şi pace!

ÎPS Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

 

******

 

Mesajul de Crăciun al Cardinalului Lucian Mureşan, arhiepiscopul major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică

“Aş dori în ziua Naşterii Domnului să Vă încredinţez şi să Vă încurajez în marea misiune care Vă revine: a da mărturie vie pentru harurile primite. Biserica are nevoie de această comoară din partea fiecărui om credincios”: afirmă în scrisoarea pastorală de Crăciun Preafericitul Părinte Cardinal Lucian Mureşan, arhiepiscopul major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Naşterii Domnului 2013

Cardinal  Lucian

prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş,
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,
în deplină comuniune de credinţă
cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioşilor călugări şi călugăriţe,
iubiţilor credincioşi greco-catolici
şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

Dragi credincioşi,

Taina sărbătorii Crăciunului se arată în întâlnirea cu Isus. Dacă am făcut bine pregătirea sufletească a Postului, Crăciunul trebuie să ne descopere bucuria unei prezenţe speciale care se simte prin lumina credinţei: Dumnezeu e cu noi! Emanuel. Acesta este numele lui Isus, Fiul Tatălui, nume anunţat de prorocul Isaia. Un nume care indică nu numai prezenţa, ci plămada comuniunii Sale cu fiecare dintre noi, fiindcă Celui Preaînalt i-a plăcut încă de la începuturile Creaţiei să-şi mărturisească numele în funcţie de om: Dumnezeu cu noi, Dumnezeul lui Avram, al lui Isaac, al lui Iacob.

Taina Crăciunului spune, de asemenea, că Cristos doreşte să afle o lume în stare să-L recunoască, care-L aşteaptă şi nu se mărgineşte la rezolvări ieftine, ci le caută pe acelea care rămân definitive. Această sfântă aşteptare este evocată de profeţii Vechiului Testament şi oferă întâietate timpului în faţa locurilor sau a privilegiilor de orice fel.

Speranţa creştinului presupune întotdeauna răbdarea împlinirii timpului şi este actul de identitate al omului de credinţă. Puterea discretă a binelui reînnoit în lume, zi de zi, este nimeni altul decât Pruncul ceresc, coborât din veşnicie, care se descoperă tot mai mult lumii prin mărturia binelui nostru, săvârşit zi de zi, spre a conduce lumea şi Biserica la întâlnirea definitivă cu El.

Iubiţi credincioşi,

Ştiu grijile Voastre şi Vă înţeleg descurajările. Dar ştim cu toţii că credinţa nu ţine de sfera privată, nu e o înţelegere individualistă sau opinie subiectivă, ci apare şi se întăreşte în ascultarea Cuvântului Domnului, fiind destinată să se transforme în bună-vestire – după cum spune Sfântul Părinte Papa Francisc.

Trăim vremuri pentru care virtutea supremă a devenit gustul propriu. Viaţa se lipseşte tot mai mult de umanitate, proclamând siluirea legii firii câştig de cauză de impus tuturor, iar astfel viclenia răului se arată drept adevăr. Sub presiunea deşertăciunii suntem puşi în criză în ceea ce ne defineşte drept fii şi creaturi ale lui Dumnezeu, adică oameni de comuniune. Şi înlănţuiţi de cele trecătoare uităm să mai gustăm bucuria păstorilor şi a magilor care s-au lăsat surprinşi de simplitatea şi modestia prin care Dumnezeu vine între noi.

Păstrând bucuria aşteptării speranţei al cărei obiect nu se întrezăreşte, lipsiţi de certitudinile lumeşti, Isus ne ţine ancoraţi în Providenţă, descriindu-ne preţul crucii în viaţa noastră, fiindcă de vestea bună se bucură doar cel care o aşteaptă, fiindcă nu a uitat să aibă nevoie de ea. În faţa Pruncului neajutorat să putem reînnoi temeliile speranţei, să aşteptăm acel viitor care îl exprimă pe El şi prezenţa Sa în istoria noastră. Lucrurile mici făcute cu devoţiune, apropierea faţă de semeni, disponibilitatea şi gentileţea cu care ne raportăm unii faţă de alţii grăiesc de la sine şi constituie cel mai la îndemână apostolat pe care Isus ni-l cere, fiindcă i-L putem oferi. Dinspre limitele fiinţei noastre, de la acele momente unde nu mai suntem stăpâni pe situaţii şi, prin urmare, mai puţin egoişti, începe cursul harului care poate schimba şi tămădui în Cristos viaţa noastră. Nu e uşor a păstra speranţa – spune Papa Francisc. Dar oare ne poate fi ea furată? Înaintaşii noştri erau pe deplin convinşi că nimeni nu le putea confisca credinţa şi că viaţa lor era legătura cu Dumnezeu de la care nimeni nu putea să-i oblige să abdice. Putem însă să ne lepădăm de Isus prin păcat, necinste, răutate şi mai ales neîncredere faţă de îndurarea Sa.

Aş dori în ziua Naşterii Domnului să Vă încredinţez şi să Vă încurajez în marea misiune care Vă revine: a da mărturie vie pentru harurile primite. Biserica are nevoie de această comoară din partea fiecărui om credincios. A fi cu Cristos înseamnă să ne ancorăm în soluţiile Domnului şi în înţelegerea lucrurilor vieţii prin ochii Săi, dar aceasta depinde mult, dragii mei, de rugăciunea noastră şi de binele pe care trebuie să ne străduim a-l face dincolo de mângâieri, recunoaştere sau comoditate.

Dumnezeu s-a deşertat pe sine pentru a se face una cu chipul nostru, pentru a ne face una cu chipul măririi sale” – spune Sfântul Vasile cel Mare într-una din rugăciunile liturghiei sale. În faţa ieslei zilelor noastre, acolo unde Isus nu încetează să se întrupeze în nimicul fiinţelor şi realităţilor omeneşti, ne vine însă tot mai greu să coborâm în tainicele simţiri ale inimii şi să recunoaştem alături de noi chipul umil şi suferind al Domnului nostru. Isus s-a născut pe fân uscat, în sărăcia unei iesle, la marginea aşezării, alungat de vanitatea lumii şi de grijile sale. Şi sub semnul celui pornit de acasă, prin lume, pentru a avea mai multă siguranţă, Creatorul intră în vieţile noastre, pe la marginile existenţei noastre, în periferie, surprinzându-ne pentru a ne arăta unde şi cum se scrie taina mântuirii.

Colinzile noastre cântă bucuria naşterii Domnului cu multă melancolie. Adevărul venirii lui Cristos între noi este, desigur, o bucurie evidentă, dar însemnată de întristare, fiindcă nu toţi pot să-L recunoască pe Omul-Dumnezeu. Sărăcia ieslei naşterii Sale nu este doar lipsa de recunoştinţă a lumii faţă de planul discret al Domnului de a ne oferi mântuirea, ci şi imaginea sufletului uman, despuiat şi infirm fără prezenţa divină. Dacă recunoaştem darurile căinţei şi iertării, atunci ieslea săracă – imaginea inimii noastre însemnată de păcat – se face ambasadoarea îndurării cereşti şi a gingăşiei Domnului pentru lume. Mult mai bine şi mult mai profund decât o mulţime de tratate teoretice în teologie, decât chezăşia misiunii sociale a Bisericii sau triumfalismul său istoric, prin mărturia simplă şi temeinică a străduinţelor fiilor lui Dumnezeu – fii ai Bisericii.

Dragii mei,

Viitorul nostru este Isus. Viitorul lumii nu poate fi fără Isus. Împărăţia este bucuria de a fi cu El, în orice ceas, în orice clipă încă din prezent. Când copilul nu este ascultător sau este obraznic, tata sau mama caută printr-o severitate momentană să-l facă să înţeleagă că taina binelui este la îndemâna omului, iar răul nu este natural pentru el. Cu inima înfrântă şi îndurerată, orice părinte adevărat îşi deschide astfel copilul spre iubire. În Biblie Dumnezeu plânge asupra infidelităţii poporului Său, constatând lipsa de recunoştinţă care aduce cu sine severitatea încercării ce nu are alt rost decât regăsirea drumului întoarcerii spre casă. Ieslea Betleemului ne descoperă mlădiţa iertării din raiul stabilit acolo, adus inimilor prin prezenţa Pruncului. În peştera străină şi rece “s-a arătat rădăcină neudată odrăslind iertarea” – spune o strofă a Crăciunului, adică bucuria împăcării cu Dumnezeu şi aproapele.

Lucrurile mici scriu istoria binelui, la fel ca Fiul lui Dumnezeu venit în lume, la margine de imperiu, iar fără bunătate, iubire şi respect, viaţa nu e decât vanitate şi întuneric, dispreţ şi violenţă. Aici îşi află bucuria Isus de a fi cu noi, iar Dumnezeu plânge dacă fiii Săi nu se bucură de împăcarea cu El, dacă mărturia noastră pentru îndurarea Sa nu este reală, pentru bucuria Inimii Sale milostive de a oferi lumii întoarcerea la lumină. Încrederea noastră în bunătatea Domnului, reîntoarcerea la El să fie, aici şi acum, semnul că nu putem trăi fără iertarea Cerului. Acest adevăr trebuie să ne fie paza sufletului pentru a fi sămânţa unui viitor în Cristos şi bucuria aşteptării Împărăţiei Sale peste noi, Biserică şi lume. Şi vom avea pace fără de care omenirea nu va fi bine.

Iubiţi fii sufleteşti,

Naturaleţea şi prospeţimea vieţii cu Cristos să nu apună niciodată în inimile Voastre. În pragul noului an, aş dori să mulţumim împreună Domnului din iesle pentru darul prezenţei Sfântului Părinte Francisc care, iată, ne redă atmosfera scumpă şi dragă a Betleemului. Ne-o propune cu naturaleţea sufletelor simple şi bune, după modelul Sfintei Familii din Betleem, după exemplul bucuriei păstorilor şi a magilor.

Isus vine pentru a ne oferi parfumul şi temelia Crucii care-L aşteaptă pe Golgota – semnul iubirii cereşti pentru noi. Este şi semnul nerecunoştinţei noastre, dar transfigurată de valoarea absolută a unei dragoste adevărate şi încercate cu preţ de sânge. Spunem adesea că suntem făcuţi pentru Domnul, dar am uitat să ne lăsăm surprinşi de blândeţea, gingăşia şi fragilitatea cu care El Însuşi ne vizitează şi ne cheamă pentru a ne oferi iertarea. Actul nostru de credinţă la cumpăna anilor să fie cel pe care-l repeta Padre Pio ucenicilor săi: “Nu există situaţii unde Isus este fără cruce, dar nici cruce în viaţa cuiva fără prezenţa lui Isus”.

Cu aceste gânduri Vă transmit părinteşte urările de Naşterea Domnului, încredinţându-Vă ajutorului şi protecţiei Sfintei Familii, în speranţa de a Vă şti încrezători şi curaţi pentru a persevera în credinţă, binevoitori şi senini. Timpul de har are precedenţă în faţa nevoilor momentane şi a slabei noastre înţelegeri. Dimpreună cu Preasfinţiile lor, Episcopii Mihai şi Claudiu, Vă spun din inimă “Sărbători sfinte şi binecuvântate!”, iar anul 2014, care stă să vină, să Vă apropie şi mai mult de Isus – Cel care vine.

Adveniat regnum tuum, Domine! Maranatha!”

Cu arhierească binecuvântare,

Cardinal  Lucian
Arhiepiscop şi Mitropolit
Arhiepiscop Major

Comments

comments

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>