Ultima ora
Publicat: luni, 03 iulie 2017

MICHELE POGLIANI: „În dans, 90 la sută din succes depinde de psihic!”

Pe Michele Pogliani l-am întâlnit în Italia, deși l-aș fi putut găsi la fel de bine la New York. Este o personalitate internațională a dansului, care și-a împărțit constant cariera de dansator și coregraf pe două continente. Pentru Michele Pogliani, dansul e cu mult mai mult decât mișcare, e filosofie. Conceptele în care îmbracă fiecare gest au strălucirea lor, iar pasiunea care i se citește în priviri atunci când vorbește despre dans este fantastică. Un interviu despre competițiile internaționale de dans, despre mentalitatea competitorilor și despre capcanele scenei.    

– Ne întâlnim în contextul unui concurs internațional de dans. Axis Danza, o școală privată – e drept, cu tradiție pe piață de 26 de ani deja – a avut puterea de a organiza o competiție internațională la Udine, un oraș din Italia care nu avea, până la acest moment, o tradiție impresionantă în dans. Ce te-a convins să dai curs invitației de a juriza în competiție?
În primul rând, colaborez de mult timp cu Axis Danza. Intrăm deja în al nouălea an de când avem proiecte împreună. Într-o măsură, pot să spun chiar că am văzut competiția aceasta dezvoltându-se, pentru că am fost în juriu încă de la prima ediție. Consider că este un eveniment organizat incredibil de bine; nivelul crește, cu fiecare an. Și chiar dacă Udine nu era un centru grandios pentru dansul din Italia, acum s-a transformat într-o punte: pentru că se află în nordul Italiei, este în atenția comunității slovene și chiar a Estului Europei. În Italia, cele două zone – nordul și sudul țării – sunt interesate de fenomenul de la Udine. Pentru mine, astfel de competiții sunt întotdeauna o ocazie de a descoperi noi talente. În prezent, dansatorii aproape că nici nu mai merg la audiții – așteaptă să te duci să îi „culegi”.

– În lumea dansului, din acest punct de vedere, s-a schimbat mentalitatea?
Da, este o schimbare interesantă de mentalitate. Pe vremea mea, ca dansator erai nevoit să te prezinți la audiții ca să te faci cunoscut. Acum, copiii și tinerii știu că nu mai sunt nevoiți să facă acest lucru pentru că noi, coregrafii și cei care suntem răspunzători de companii, suntem în căutare de dansatori talentați. Mergem noi către ei, nu mai vin ei către noi.

– Chiar asta faci?
Eu am proiectele mele – am un curs al meu, pe care îl predau la Roma, în cadrul unui program cu perioadă de trei ani de studiu. Sunt invitat sa susțin workshop-uri și călătoresc pentru a crea coregrafii pentru diferite companii din lume. Am observat că, la audiții, dansatorii au început să se prezinte mai rar decât acum ceva vreme, mai ales dacă audiția respectivă nu este pentru o companie de renume. Este interesant cum ne-am transformat în scouteri. Eu colaborez și cu CODARTS – Universitatea de Dans din Rotterdam, și este de datoria mea ca, mai ales în Italia, să caut și să găsesc dansatori talentați. Concursurile de dans le oferă balerinilor șansa de a fi văzuți. Oameni cu poziții de răspundere la Academii celebre din Europa și nu numai acceptă frecvent să vină în jurii și astfel își selectează studenții. Este un fenomen interesant. Și Concursul Internațional de Dans de la Udine, al cărui Director Artistic este Federica Comello, este o ocazie pentru tinerii dansatori. Pentru fiecare dansator, astfel de concursuri sunt importante pentru că fiecare primește observațiile juriului precum și sugestiile pentru îmbunătățirea performanței. Informațiile îi sunt înmânate confidențial, fiecărui concurent. Pentru cei care sunt în competiție, alături de premii, aceste informații sunt importante pentru că îl ajută pe fiecare dansator să devină mai bun. Italia are multe școli de dans, iar competiția este puternică și sunt foarte mulți balerini talentați, mai ales în sud! Dar nu neapărat și foarte mulți profesori talentați! Iar acesta este motivul pentru care tinerii pleacă să studieze peste hotare. De-a lungul timpului, am văzut diferite idei despre ce înseamnă dansul contemporan, în țări diferite. Cred că Slovenia seamănă cu Italia din acest punct de vedere, chiar dacă ei sunt orientați mai mult asupra dansului modern decât asupra celui contemporan. Mie îmi plac foarte mult concursurile la care participă dansatori din mai multe țări, pentru că astfel își pot verifica nivelul, cu adevărat.

În România, avem dansatori din toată lumea în companiile mari. Însă, poate că atunci când organizăm concusuri de dans suntem mai… naționaliști. Iar acest lucru poate vine de la gândul că sunt foarte puține contracte disponibile în teatre… Este destul de dificil să îți găsești un loc de muncă stabil în peisajul dansului din România. Cu toate acestea, atunci când invităm dansatori din străinătate, îi plătim mai bine decât onorariile cunoscute pentru angajații români. Poate că această meteahnă e rămasă încă din anii comunismului, iar românii – unii – au tendința de a se evalua mai modest decât străinii.
Și în Italia se întâmplă acest lucru la concursuri, în sudul țării. Insulele sunt, din acest punct de vedere, o comunitate în site și pentru că e un efort pentru oamenii de acolo să ajungă la competițiile din nord. Dar eu cred că internaționalizarea competițiilor este importantă pentru dezvoltare. Și România ar putea crește tocmai prin accesibilizarea competițiilor internaționale.

Totuși și în România salariile din Cultură au crescut recent, așa că premisele sunt bune. În opinia ta, care este principalul motiv care îi face pe profesioniști să continue să danseze?
Asta e o întrebare foarte interesantă…

Vreau să aflu opinia ta pentru că, din câte am observat, chiar dansatori care termină școli importante de balet din lume întâmpină greutăți atunci când vine momentul să se angajeze pentru că nu sunt multe posturi libere în companiile din lume.
Este adevărat. Educația… formarea mea este americană. Eu m-am născut și am crescut în Italia, dar la 18 ani am plecat de aici pentru că nu aveam mare lucru de făcut în țara mea, la acea vreme. Am locuit la New York timp de 15 ani. Un lucru interesant la americani este tocmai faptul că toți colegii mei acum fac altceva, s-au reprofesionalizat. Cei mai mulți au renunțat la dans, în jurul vârstei de 30-35 de ani, s-au reîntors la școală și au obținut o altă diplomă: drept, medicină. Iar astăzi au cu totul altă ocupație. Pentru mine, acest lucru este de neconceput. Dansul este ceea ce fac, dar nu pentru că nu m-aș pricepe și la altceva, ci pentru că este ceea ce vreau să fac. Pentru mine, dansul este o necesitate. O singură dată am încercat să renunț la dans, pentru că mă săturasem de sistemul italienesc. Mi-am spus că nu mai vreau să am de-a face cu toată birocrația, cu jocuri murdare de culise. Așa că, timp de trei luni am încercat să fac altceva care implica artă, dar nu dans. Și, după un timp, mi s-a părut că nu mai puteam să respir. Pur și simplu am simțit că trebuie să mă reîntorc în sala de dans. Deci, în cazul meu, acest concept american nu se potrivește: ideea că poți face orice altceva, că îți poți schimba viața complet. Mulți oameni continuă cariera în dans devenind coregrafi. Alții – destul de mulți – devin profesori și problema este tocmai faptul că nu au talent pedagogic…

– Dar, în primul moment, care este motivul pentru care un tânăr alege să vină într-o sală de balet? Pare că baletul… dansul, în general, devine acum o lume doar a celor care sunt foarte buni și nu mai este loc și pentru cei care nu ating excelența…
De 15-16 ani, întreaga scenă din Italia s-a schimbat, motivul fiind show-urile de televiziune care promovează talentele. La început, credeam că această schimbare este un lucru pozitiv pentru că aceste emisiuni au făcut ca mulți tineri să vină către școlile de dans. Ca profesor, puteai să lucrezi oriunde, erau foarte multe talente care apăreau pretutindeni. Apoi, ne-am dat seama de un alt aspect: cu cât talentshow-urile câștigau teren, cu atât tinerii erau mai puțin interesați să continue profesia lucrând în teatre și în companii după terminarea studiilor. Cu toții voiau să apară la TV, să devină vedete. Din punctul meu de vedere, e păcat! Iar eu mă lupt cu această mentalitate în fiecare zi, când am studii cu elevii mei. Pot înțelege și dorința lor, într-o măsură. Dar concentrarea activității doar în scopul obținerii notorietății cu ajutorul televiziunii te face să uiți de „meșteșug”. Ca să ai o carieră e nevoie de disciplină, de muncă susținută. Gloria în televiziune, obținută peste noapte, este ceva ce durează – poate – jumătate de an. Și apoi ce e de făcut?! Deci televiziunea este unul dintre motivele pentru care avem atât de mulți tineri care studiază dansul în Italia, deși nu sunt atât de multe companii care să le poată asigura traiul.

– Cum ai început tu să dansezi? Știu că se întâmpla la Roma…
Da.

– Cine te-a condus la prima lecție de balet?
Am început cu dans contemporan. Am studiat balet de la 19 ani, când deja eram la New York.

– Deci bazele dansului, în cazul tău, au fost puse de dansul contemporan?
Da, pentru că atunci când am început să dansez deja aveam 17 ani. Motivul a fost puțin ciudat: mama lucra în universul artistic. Era fotograf, jurnalist, a lucrat cu galerii de artă și apoi a devenit PR. A lucrat mulți ani cu Opera din Roma. Obișnuia să mă aducă la spectacolele de operă și de balet. La un moment dat, când aveam 16-17 ani, i-am spus că mi-ar plăcea foarte mult să fiu critic de specialitate. Critic de dans. Și mama mi-a spus că e posibil, dar că trebuie să stăpânesc foarte bine noțiunile despre care voiam să-mi spun părerea și că trebuie să iau niște cursuri. O cunoștea pe Elisa Piperno, fondatoarea trendului dansului modern în Italia, foarte important coregraf și profesor al acelor timpuri, și m-a trimis la ea. Dup
ă șase luni de studiu al metodei Graham, m-am dus la mama și i-am spus că m-am răzgândit. „Vrei să renunți la dans?”, m-a întrebat. „Nu, vreau să fiu dansator!”. M-a întrebat dacă glumesc… Aveam, totuși, 17 ani…

– Este aproape imposibil să devii dansator profesionist dacă începi studiile atât de târziu… La vârsta la care alții dansează deja…
I-am spus că asta vreau să fac. Am terminat liceul și i-am spus că vreau să-mi încerc șansa. Am economisit bani să plec la New York – nu i-am cerut ei – și i-am promis că, dacă nu voi avea un contract până la 22 de ani, o să mă întorc la Universitate, în Italia. Timpul a făcut ca, la 20 de ani, să semnez primul meu contract și atunci am spus că dansul este ceea ce vreau să fac, e viața mea. Acest lucru se întâmpla în 1984. M-am întors în Italia în 1996 sau 1997.

– Care este motivul pentru care ai revenit în Italia? Cu toții avem visul american… Pare că la New York totul se întâmplă precum într-o poveste frumoasă.
New York chiar a fost o poveste frumoasă. Pot să spun că, într-un fel, am trăit visul american. Apoi compania pentru care lucram – Lucinda Childs – s-a închis. Atunci mi-am spus că îmi voi lua un termen de gândire de șase luni pentru că nu erau multe companii care-mi erau accesibile sau din care voiam să fac parte. Aveam 31 de ani la vremea aceea, deci nu era o situație tocmai ușoară. Nu voiam să ajung să fac alte meserii doar pentru a rămâne la New York. Deci mi-am luat șase luni de gândire și am revenit la Roma. De cum m-am întors am început să primesc foarte multe joburi, pentru că în Italia se aflase despre ceea ce am făcut la New York, apăruseră articole în presă… Era o vreme în care jurnaliștii erau interesați să afle poveștile dansatorilor italieni care profesau în întreaga lume. Deci am devenit oarecum cunoscut. Alți dansatori au devenit mai cunoscuți decât mine, spre exemplu Alexandra Ferri… Dar presa era interesată și de scenele de dans contemporan și mulți dintre noi am devenit cunoscuți în Italia. De îndată ce m-am întors, am început să primesc telefoane. Am început să lucrez și mi-am dat seama că mi se deschidea un drum. Apoi am devenit interesat de gândul de a fi coregraf și mi-am deschis propria companie, care a existat 14 ani. Apoi am închis-o pentru că nu mai suportam toată birocrația și banii cheltuiți aiurea și am primit un contract la Rotterdam, ca director adjunct al Academiei. Contractul a durat cinci ani, timp în care am continuat să fiu și coregraf. Din motive personale, am fost nevoit să mă întorc în Italia. Acum sunt coregraf, lucrez cu mai multe companii. Am lansat propriul meu program de studiu de trei ani. Cred cu adevărat în formarea dansatorilor în modul pe care eu l-am deprins. De aceea nu-mi place momentul în care un tânăr spune că vrea să meargă la un talentshow. Eu m-am format cu ideea de înalt profesionalism, cu ideea de carieră construită temeinic. Mi-ar plăcea să le transmit asta studenților mei, alături de pasiunea unei vieți alături de o companie de dans. Mulți nu vor să urmeze calea aceasta.

– Când ești coregraf și urmărești dansatorii în spectacole, este dificil sentimentul că… nu mai poți face nimic asupra coregrafiilor pe care ei le „aruncă” publicului? Că nu poți lua ceva înapoi, că nu poți adăuga… Când ești dansator, evoluția de pe scenă depinde de tine. Când ești coregraf, viziunea și munca ta depind de dansatori.
Sunt terifiat de gândul acesta. Când am renunțat la cariera de dansator, nu mi-a plăcut deloc. Da, este adevărat, când ești pe scenă cumva simți că ai controlul a ceea ce se întâmplă. Pare mai ușoară perspectiva de a privi un moment de dans, dar se poate întâmpla orice și nu mai poți face nimic până când nu se închide cortina. Acum este terifiant. În New York am lucrat cu cineva, un coregraf, care se închidea în cabină pe toată durata spectacolului. Doamna respectivă avea oameni din echipa sa în sală, care urmăreau spectacolul. Nu putea rezista emoțiilor din sală. Nici Lucinda Childs nu putea sta în sală. La spectacole stătea întotdeauna în culise. La acel moment nu puteam înțelege. Le întrebam mereu care este motivul pentru care nu pot sta în sală să urmărească spectacolul… Apoi, când am avut propria mea companie și nu am mai dansat eu, mi-am spus „Doamne, acum înțeleg!”. Când totul este sub reflectoare, inima îmi bate mai tare și îmi doresc să le pese tuturor celor implicați!…

– Care este cel mai bun lucru pe care ți-l dă dansul?
Întotdeauna le spun dansatorilor și tinerilor alături de care lucrez despre perspectivele pe care le-am avut și le am în dans – dansator, coregraf, profesor. Ca dansator și coregraf am avut întotdeauna și nesiguranță. Singura perspectivă în care mă simt cu adevărat sigur este aceea de profesor. Este singura cale, singura ipostază despre care pot să afirm cu certitudine că sunt foarte bun. Ca dansator, știam că sunt bun, pentru că lucram pentru asta. Dar eram nesigur. În calitate de coregraf, am avut succes și încă am, dar de fiecare dată când îmi privesc o lucrare mă întreb dacă e bună sau nu. Îmi tot pun întrebări mie însumi, de fiecare dată când creez! Ca profesor, cu greu mă îndoiesc de mine.

– Se spune că un profesor bun este acela care are măcar un student care este mai bun decât el. Este așa și în cazul tău?
Să sperăm că da. Au fost foarte mulți dansatori talentați care au trecut prin mâinile mele. Chiar vorbeam cu studenții mei despre acest lucru. Un fost student de-al meu, care a absolvit anul trecut, mi-a telefonat la începutul anului și m-a întrebat cum sunt noii mei studenți. I-am spus că, după cum știe și el, eu nu sunt tocmai ușor de suportat la cursuri – nu pentru că sunt rău, ci pentru că solicit foarte mult, sunt nerăbdător… Un vechi prieten de-al meu spunea, demult, că nu ar trebui să predau niciodată pentru că nu sunt tolerant. Și am întrebat de ce, pentru că, din punctul meu de vedere, a nu tolera orice este chiar o idee interesantă… Revenind la discuția cu studentul care a absolvit de curând, după ce i-am spus că nu sunt tocmai ușor de suportat la cursuri, mi-a răspuns: „Știi, Michele, sunt atât de norocoși!”. L-am întrebat „De ce spui asta, aproape te-am ucis la studii un an întreg”… Pe tânărul acesta l-am confruntat cu multe situații în care aproape l-am descurajat. În timp ce îi tot spuneam ce nu e bine, băiatul acesta nu plângea, nu vorbea. Și-a interiorizat totul! Am fost foarte uimit de acest tânăr care nu mi-a răspuns niciodată, nu s-a plâns, n-a înjurat, n-a protestat cu nimic față de ce îi spuneam. „Ce mi s-a întâmplat după ce am absolvit e fantastic, mi-a spus, am în minte toate cuvintele tale. Și m-ai învățat atât de multe lucruri! Și tocmai lipsa ta de toleranță, Michele, este lucrul care m-a ajutat. Tu nu o să fii niciodată sută la sută mulțumit de studenții tăi”. Și cred că așa este. Nu cred că o să-i spun cuiva că este perfect, pentru că, în opinia mea, mereu este ceva ce poate fi și mai bun. Dar da, am avut studenți pe care dacă i-aș compara cu mine ca dansator, da, clar sunt mai buni. Dar ca profesor, o să găsesc la ei întotdeauna ceva care ar putea fi și mai bine!           

– Întotdeauna urmărim tinerii dansatori, încercând anumite concluzii: unul este foarte bun la piruete, altul foarte bun la sărituri… Rareori ne gândim la psihicul său. Este nevoie ca dansatorii să aibă un psihic puternic?
Psihicul cântărește 90 la sută din profesie. Nu-mi pasă de picioarele tale, de elementele pe care poți să le execuți, dacă nu ai mintea acolo, pentru dans. Le spun dansatorilor că 90 la sută din succesul lor depinde de asta, nu de cum arată corpul lor sau de ce pot face fizic. Pentru că dacă îți setezi mintea, corpul te va urma.

– Când erai pe scenă, dansând, te gândeai la muzică, la pași? Care sunt gândurile ce străbat mintea unui dansator atunci când este pe scenă?
Depinde de ce faci. Am lucrat mulți ani pentru Lucinda Childs – care este minimalistă, regina minimalismului din lume, iar lucrările ei erau foarte mult despre numărătoare și spațiu. Corpul era o mașinărie. Dar pentru mine a fost o formidabilă călătorie mentală. Nu o plăcere fizică, ci o plăcere mentală. Să urc pe scenă în coregrafiile ei era ca un drog. Chiar zilele trecute vorbeam cu studenții mei, după o repetiție în care au executat foarte bine coregrafia, dar nu au transmis nimic. Le-am spus: „Știți, dansul poate poate fi mai ușor, poate căpăta sens odată ce ai un motiv pentru fiecare lucru pe care îl faci pe scenă!”. Fiecare pas, fiecare gest, fiecare mișcare pe care o faci, trebuie să aibă un motiv. Dacă nu privești dansul din această perspectivă, în primul rând e mai greu pentru că trebuie să te gândești la tehnică, nu la motivația pentru care faci mișcarea respectivă. Și, în al doilea rând, la nivelul comunicării… nu se întâmplă nimic. Deci cred că important este ca orice faci cu corpul tău să fie trecut prin filtrul unui motiv. Astfel, corpul are senzația că este un lucru natural și îl integrează în consecință. Dacă ai un sentiment bun, ar trebui să știi că faci un lucru bun. Există dansatori care, tehnic și fizic, sunt perfecți, dar care nu transmit nimic. A transmite nu presupune doar expresia feței, ci senzația în toți porii! Din punctul meu de vedere, acest fel de a dansa nu poate fi numit artă sau comunicare. Întotdeauna spun că, dacă ai un sentiment, el transpare prin piele – îl poți vedea, îl simți.      

– E energie.
Absolut. Chiar și un plié, dacă este făcut cu intenția corectă, cu gândul potrivit, poate fi minunat. Un simplu plié! Dar dacă îl faci ca pe o simplă mișcare, el reprezintă doar gestul de a îndoi picioarele și, apoi, întinderea lor. Nimic altceva.

Pentru că dansul este și filosofie…
Complet! Cu totul…

– …Care este definiția dansului contemporan? Din punctul tău de vedere.
Am un răspuns mai lung… Am un prieten bun care face terapie cu un psiholog. Este interesant pentru că filtrează totul la nivelul de comunicare prin care vrei să exprimi lucrurile. Prietenul meu este arhitect, dar îi place foarte mult să deseneze. Psihologul îi spune întotdeauna să deseneze ceva. Și eu i-am spus prietenului meu că e grozav ce face și că, probabil, pe mine m-ar pune să dansez, să mă mișc. „Probabil”, mi-a spus el. „Dar mișcarea nu este modul în care eu comunic lucrurile”, i-am spus. Mișcarea, dansul, reprezintă ceea ce fac, ceea ce predau acum, ceea ce vreau să văd la ceilalți. Dar nu este modul meu natural de a comunica. Iar asta este interesant, pentru un dansator… Pentru mine, dansul a fost întotdeauna o senzație fizică transpusă într-un concept. Pentru mine, dansul începe de la corpul meu, dinăuntrul corpului meu. Dar, în același timp, nu este prima opțiune de comunicare – ceea ce este ciudat. Acest lucru nu l-am înțeles niciodată la mine. Văd dansul ca pe un instrument, ca pe o pânză. Pentru mine, dansul este mai mult o culoare decât o linie. Mă interesează mai mult esența lui decât ceea ce comunică. Când coregrafiez, mă gândesc întotdeauna: „Ce înțelegi, cum înțelegi, nu e treaba mea atâta timp cât înțelegi ceva sau percepi o senzație în corp, când vezi coregrafia pe care am realizat-o”. Nu-mi pasă dacă nu înțelegi concepul meu sau ceea ce am vrut să explic. Important este ca, privindu-mi coregrafia, să se întâmple ceva în tine, la un anumit nivel: ori emoții, ori sexualitate, ori lacrimi. Indiferent despre ce e vorba, să se întâmple ceva! Deci, pentru mine, conceptul este destul de abstract, de aceea probabil nu comunic bine prin el. E mai mult culoare decât semnătură.

– Când cade cortina, cât timp ai pentru a fi fericit cu ceea ce ai făcut? Știu că, de regulă, dansatorii, coregrafii, profesorii se gândesc mereu la următorul spectacol și foarte puțin la cel care tocmai s-a încheiat. Cât timp te bucuri de succes? Secunde, minute, ore sau zile?
Uneori… zile. Am și momente de depresie după un turneu lung. După efort, ai spectacolul și totul decurge foarte bine. Apoi, pentru o vreme, mă simt complet golit. Și am bătăi de cap ca să ies din starea asta… Trebuie să mă reapuc de ceva imediat, altfel am momente de… depresie. Ca dansator, era ceva obișnuit. Mă refer la faptul că te bucuri de moment… sau nu, pentru că nu întotdeauna ești mulțumit de cum ai dansat. Uneori ți se pare că ai dansat oribil sau spui că nu ai simțit nimic – pentru că, în fiecare zi, corpul ți se schimbă. Uneori te simți bine în corpul tău, alteori simți că orice ai face presupune efort.

– Iar corpul în sine are personalitate…
O, Doamne! Și are memorie! Deci trebuie să te încrezi în el și să îl urmezi. Totul se întâmplă de la o zi la alta. Uneori îți dorești să nu se mai termine un spectacol, alteori abia aștepți să ajungi la final, pentru că nu te bucuri. Iar la final de spectacol, uneori te bucuri câteva secunde, iar alteori bucuria poate dura timp îndelungat. Obișnuiam să termin turnee lungi și să mă întorc la studiu. Apoi, în weekend sau în zilele libere nu știam ce să fac cu viața mea, pentru că mă obișnuisem cu dansul. Dacă ai un turneu de șase săptămâni și în fiecare seară ai spectacol și te adaptezi condițiilor de turneu, întrerupându-ți rutina de acasă… da, devine ca un drog. Un drog care, dacă ți se ia, te lasă debusolat.

– Este dansul cea mai frumoasă carieră din lume?
Iubesc dansul. Nu l-aș schimba pe nimic! Nu știu dacă este cea mai frumoasă carieră din lume, pentru că îl privesc subiectiv. Întotdeauna am simțit nevoia să fac mișcare – am făcut mult sport încă de când eram copil. Pentru mine, lipsa de mișcare este un coșmar.

Mi-ai spus, la începutul discuției noastre, că mama ta a fost jurnalist. A scris vreodată o cronică despre vreun spectacol de-al tău?
Nu, nu a scris. Nu ar fi putut.

– Ce ți-ai fi dorit să fi spus despre cariera ta în dans? Sau, într-un exercițiu de imaginație, să fi scris?
Prin ochii unei mame, tot ce face copilul ei e uimitor. Așa era și pentru mama, dar obișnuia și să mă critice. Despre unele coregrafii pe care le-am făcut, mi-a spus că nu i-au plăcut. Dar mi-am dorit întotdeauna să mă vadă pe mine în lucrările mele. Chiar dacă eu am avut o relație apropiată cu mama, întotdeauna e ceva ce nu-i spui mamei. Sau ceva ce ea nu-ți spune ție. Deci, pentru mine, dansul a fost și un mod de a mă asigura că înțelege cine sunt și de unde îmi vine motivația pentru anumite lucruri. Deci, mi-aș fi dorit să fi scris despre faptul că a înțeles toate umbrele ființei mele, toate lucrurile pe care nu i le-am spus. Mi-aș dori să știu că le-a putut decripta…

– Vorbești la timpul trecut despre ea…
Am pierdut-o de curând. A fost o persoană specială.

– Și ți-a deschis o lume întreagă!
Da. Și nu doar mie, ci și altor oameni. A fost o persoană cunoscută în Italia și respectată. Când s-a aflat vestea tristă, am primit telefoane din toată lumea. A avut o viață plină, uimitoare. M-a urmat destul de des. Dacă eram în Franța, venea în Franța, a venit la New York, a venit în Olanda. A călătorit să mă vadă și asta a fost fantastic. Și ne împărtășeam lucruri, pentru că ea a fost PR-ul meu. Ne și contraziceam în anumite puncte de vedere, dar ea este cea care m-a făcut cunoscut.

– E adevărat că dansul înseamnă și „murder on the dance floor”, așa cum cântă Sophie Ellis Bextor?
Ei bine, uneori da. Iar acest lucru nu îmi place. Eu îi invit mereu pe studenții mei să concureze. Din păcate, unele concursuri sunt… despre școli. Profesorii nu au o problemă cu faptul că dansatorii pregătiți de ei nu au dansat bine, ci cu faptul că nu au luat premiu. Premiile sunt cele vizate. Și, ca un semnal de alarmă, la una dintre competițiile la care am fost în juriu, la o secțiune nu am dat premiu. Am explicat atunci profesorilor de la școlile participante că problema nu e că elevii lor nu au dansat bine, ci că nu au dansat destul de bine pentru respectivul premiu, nu au trecut de barem. Aparent, profesorii au înțeles, apoi s-au iscat tot felul de vorbe. Le spun mereu profesorilor că trebuie să-și îndrepte atenția și către elevii mai mari, de 17-18 ani, nu doar către cei mici pentru că aceștia au viitorul în față. Studenților mei le spun să concureze inteligent și într-un mod sănătos: să fie în competiție cu ei înșiși, în primul rând. Până la urmă, un concurs este lupta ta: îți înfrunți propriile insecurități, propriile ștachete. Când concuram eu, nu-mi amintesc să mă fi uitat la alții sau să fiu invidios pe cineva. Obișnuiam chiar să merg să-i văd dansând pe prietenii mei și le spuneam ce mi-a plăcut. Nu am avut o problemă în a exprima ceea ce am simțit.

– Poate că această mentalitate pe care spui că o regăsești la cei care concurează astăzi este din cauza faptului că acum nu sunt foarte multe locuri de muncă pentru dansatori. Și, iată, revenim la ce spuneam mai devreme.
Dar asta ține și de modul în care profesorii își educă elevii. Nu mi se pare potrivit să îi educi pentru a fi în luptă cu ceilalți. Cred că tinerii ar trebui să fie educați să învețe de la ceilalți. Să concureze, dar din perspectiva de a învăța și de a-și da seama mai bine de capacitățile lor. Se spune că pentru a face dans, trebuie să arăți într-un anumit fel. Dar asta nu este neapărat valabil. În America, lucrurile nu stau astfel. Am văzut oameni supraponderali care pe scenă erau fantastici. În America, oamenii sunt concentrați mai mult pe ce poți face decât pe cum arăți. Iar acesta este iar un aspect pe care tinerii ar trebui să-l cunoască. Sunt cazuri de anorexie, din pricina ideii că trebuie să ai forma fizică ideală pentru a dansa. Nici nu-mi puteam imagina că sunt cazuri de anorexie și la bărbații dansatori! Am avut odată o elevă care voia să meargă la o anumită audiție. Am sfătuit-o să nu se ducă, pentru că știam că cel care facea selecția nu era corect. A insistat totuși și s-a prezentat. Fata aceasta arată minunat! Este nesigură, dar superbă! S-a întors în lacrimi. Timp de șase luni am încercat să-i ridic stima de sine și, după audiția repectivă, s-a întors dărâmată. Cel care făcea selecția le-a spus balerinelor: „Știți, doamnelor, în zilele noastre dansatorii trebuie să fie foarte slabi ca greutate și flexibili. Skinny and flexible!”. E ca și cum, în 2017, le-a spus fetelor „Vomitați!”. Promova anorexia… Și e nedrept să facă asta, limitându-se la propriile-i gusturi!

– Și, până la urmă, totul este subiectiv.
Absolut. Cine decide cine e frumos și cine nu?! Trăim într-o societate care oamenii judecă în mod constant cine e frumos și cine nu, din simplul fapt că toată lumea face asta. Spunem constant „Tu nu ești frumoasă, ea este!”. Iar în dans, revenim la psihicul dansatorului și la capacitatea lui de a discerne ce îl ajută în carieră și ce nu. Iar tinerii ar trebui să fie educați într-un mod sănătos!  

 

Eveline PĂUNA

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>