Ultima ora
Publicat: luni, 10 iulie 2017

Nebuni în oglinda nebunilor

 În fiecare dimineaţă parcurg printre dealuri cei şapte kilometri care mă despart de aglomeraţia Galatiului. Cioturi de pomi fructiferi, tăiaţi, ai unei livezi ce a fost candva, mă însoţesc cu fidelitate ca nişte stafii. Parcă sunt poze ale unei lumi de dinaintea ultimului mare razboi pe care le privim cu nostalgie acum, cand totul e poveste. Ruinele unor foste clădiri comuniste zac sub o invazie vegetală protectoare. Totul e verde şi soarele face să strălucească această lume amestecată in mijlocul căreia poposim o fractiune de eternitate inainte de a ne lăsa acoperiti de verdeată precum ruinele. Zilnic mă întâlnesc cu o femeie care parcurge pe jos toţi acei kilometri însoţită de vreo cinci dulăi ce nu arborează niciun semn de nobleţe congenitală. Au cu siguranţă aceleaşi însuşiri de devotament ca aceia dintre ei născuţi din părinţi campioni. Si unii si ceilalti nimeresc fără voie  intr-o competiţie  care e a noastră fără să fie si a lor. Îi supunem dealtfel inechităţii tratamentelor destinate elitelor, asa cum ne apar ele nouă, ca niste extreme, departe de noi si foarte aproape de neant. Contează pe primul loc aspectul exterior, prin el  traducem in inţelesuri neinţelesurile  ce ne inconjoară . Absolut injust, am văzut o mulţime de nobili canini alergând fugăriţi cu coada între picioare de nişte confraţi hămesiţi , salbaticiti, fara nicio descendenţa memorabila dar hotărâţi să-şi apere cu orice preţ teritoriul lor mizer. Femeia aceea e zilnic acolo, face parte dintr-un peisaj pe care îl tremură cu mersul ei ezitant printre cioturile copacilor tăiaţi. Sufletul ei a suferit cu siguranţă aceleaşi amputări. Se spune că e nebună. După noncorformismul ei aş zice şi eu că e aşa,nu-i pot refuza sertăraşul cu prejudecăţi care se deschide automat când o salut, de fiecare dată, chiar dacă numai uneori îmi întoarce salutul şi zâmbetul, ca intr-un joc pentru ea insesi.

Plasarea in sertărasul potrivit a tuturor nepotrivirilor noastre cu viata nu e o treaba usoară. Cunosc un lacatus mecanic, un tip care pozează in intelectual cu un talent si informatii coplesitoare dar si cu stangacii pe masura.  Suveran intr-o lume ireala careia i-a ocupat tot centrul  nu-i pot refuza autoritatea unor observatii, e mincinos in primul rand fata de el insusi si in acelasi timp un tip care iti ofera cu onestitate adevarul lui ambalat in poleiala de visuri. E destept si prost, mincinos dar sincer, inselator dar clar. Jalnice sertare!

Îmi e simpatică femeia aceea socotita nebuna, plec de acasă şi aştept momentul când o văd mergând pe marginea drumului însoţită de apărătorii patrupezi care o urmează fără nicio prejudecată.  Pentru ei oamenii sunt unitari, nu se impart dupa masura in care respectă conventiile neasemenilor lor.

Nebunii mi-au jalonat de-a lungul timpului toată viaţa. I-am descoperit în oraşul copilăriei mele. Targovistea e oraşul cu cei mai mulţi nebuni funcţionali si liberi.  Trandafir cel care se lasă în patru labe cu pantalonii în vine prin parcuri dupa ce saruta mainile tuturor fetelor intalnite in cale.  Simion cel cu pelerină dintr-un sac sfâşiat cu paloşul cu care m-a onorat într-o zi sub gât pentru că m-a văzut probabil ironizandu-l împreună cu colegii de şcoală. „Sunt maiorul Simion, pac,pac şi te las lat” şi cu un gest imperial îşi aruncă mantia ca să poată mânui sabia după măsură beneficiarului. Interesanta senzatie sa ai la gat un cutit care cunoaste doar emotii. Şoferul era cel mai cunoscut dintre toţi. Îl vedeai parcurgând cei vreo 15 km ce despart satul lui de Târgovişte în alergarea aceea şleampătă , inegală. Nu estetica deplasării conta de vreme ce el era la volan, schimba vitezele la timp şi claxona câte un trecător imprudent care risca să-l lase fără permis. Într-o zi am auzit mare tărăboi într-o parcare supraaglomerată. Un şofer încerca să parcheze în singurul loc rămas liber. Aparent liber, pentru că „Şoferul” staţiona cu motorul pornit exact acolo. Celălalt şofer lovea cu furie claxonul real şi urla înnebunit de nu mai ştiai cine e normal dintre cei doi. Nu putea să înţeleagă bietul de el de ce mimul din fata lui nu se dădea la o parte. „Şoferul” la randul lui se justifica invocand  dreptul primului sosit cu capul stramb, intr-o parte, pe geamul imaginat partial intredeschis lateral, impungand asfaltul cu picioare lungi si subtiri, răschirate, incăltate in niste bascheti epuizati de oboseală. Alteori îl vedeai conducându-şi vehicul destinului sau ratacit din scaunul unui autobuz. Era foarte atent, conducea prudent dar profesionist,nu rata schimbarea niciunei viteze, nu provoca nuanţarea niciunei păreri a vreunuia din jur. Intr-o zi l-am intalnit intr-o cofetarie, parcase lipit de o masă dupa cateva manevre abile si servea din trei prajituri deodata, cate o lingurita din fiecare. M-am amuzat fara vreo urma de discretie pe seama imprudentei de a intra cu masina in cofetarie. A venit la mine, m-a privit in ochi si m-a intrebat daca nu mi-e rusine sa ironizez un om bolnav. Am simtit ca intru in pamant de rusine, mi-am cerut cu umilinta iertare , iar el, saracul mi-a acordat-o pe loc, a bagat cheile in contact si s-a napustit cu maneta direct intr-a doua spre masa unde il asteptau prajiturile. Noroc ca l-au tinut, cu scrasnet, e drept, franele. A parcat lipit de cea mai apropiata prajitura fara s-o clinteasca din loc. Nu ştiu de ce nebunii îmi sunt aşa dragi! Mai era un nebun special în Târgovişte, debita concepte filosofico religioase într-o lume complet atee, complet dezaxată el lumea lui, şi lumea noastră, trei perspective toate fundamental alienate care opuse unele altora nu păreau să-şi impună vreuna logica. Odată m-am apropiat curios.Nebunul era prins într-o discuţie cu un intelectual cunoscut al urbei, într-un colţ întunecos al stradutei cu aspect medieval, ambii gesticulau aprins şi mă întrebăm ce dracului putea sa aiba in comun tipul acela deştept cu un nebun. Crâmpeiele de discuţie culese din eterul de neperturbat m-au şocat. Pentru prima oară auzeam de Sfântul Augustin, de virtuţile conştientizării umilinţei, mândra condiţie a omului sfărâmând în mâini propriul destin şi bucurându-se de cioturi şi aşchii, adesea rănindu-se iremediabil cu ele. Nebunii sunt un mare mister pentru oamenii „normali” Ei îşi permit să trăiască într-o alveolă a timpului si spatiului sustrasă realităţii, să o sfideze, să o mărunţească, să ofere din acel adăpost definitiv provizoriu alternative la fundătură normalităţii. În fiecare dimineaţă, aştept întâlnirea cu o femeie nebună înconjurată de câini, în care mă văd ca într-o oglindă, distorsionat, paralel ,şi jalnic de încrezător că sunt pe drumul cel bun, pe partea lui cea potrivită , recomandată, pe care de obicei se petrec toate accidentele

 Adrian Onicescu

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>