Ultima ora
Publicat: miercuri, 15 ianuarie 2014

Nedumeririle unui păcătos – C.F. POPESCU

În cele ce urmează, ne străduim să nu fim nici ipocriți, nici pudibonzi (pudibonderie = pudoare exagerată până la ridicol; la limită, a te rușina de lucruri de care nu trebuie să te rușinezi). Nu vorbim în aceste rânduri nici despre credința în Dumnezeu, nici despre dreptul de a crede într-un fel sau în altul, ci despre instituții.
Începem să nu mai înțelegem. România este un stat laic sau se străduiește să devină un stat fundamentalist?
Ce se înțelege azi, corect din punct de vedere politic, prin stat laic? Mai întâi. Aderența la o religie este o problemă personală a fiecăruia. Ea se înscrie în sfera libertății de exprimare, în sfera libertății de asociere, în sfera libertății de conștiință. Practicarea unei religii fiind o problemă personală, de la Marea Revoluție Franceză (1789) încoace și de la Primul Amendament al Constituţiei americane, Statul, pe de o parte, asigură libertatea exercitării cultelor, neavând dreptul să intervină în vreun fel în relaţia privilegiată dintre credincios şi biserica sa. Dar dacă nu intervine, nici nu se implică financiar în problemele patrimoniului şi nici în problemele salarizării clerului. Problemele financiare ale bisericii aparțin enoriașilor ca indivizi, în calitate de persoane fizice, nu bugetului de stat.
Dacă în primii ani după 1990 am înțeles necesitatea construirii unor lăcașuri de cult de dimensiuni decente, mai ales în cartierele marilor orașe, pentru că, firește, Ceaușescu nu le construise, ba mai mult, mai și dărâmase unele dintre ele după cum prea bine se știe, acum, observăm cam multe exagerări.
În primul rând, privit cu detașare, proiectul faraonic al Catedralei Mântuirii Neamului amintește, pur și simplu, de delirul ceaușist al colosalului, finalizat în Casa Poporului, acum Palatul Parlamentului. Apoi, poate că nu numărul enorm de noi biserici (cu fondurile aferente enorme alocate din bugetele de stat, altminteri, oloage nevindecabil în domeniile sănătății, ale învățământului, ale pensiilor etc.) intră în discuție, ci dimensiunile colosale ale acestora. S-a întâmplat să vedem recent cum la Baia Mare se construiește un asemenea colos și cum într-un oraș mic, mort din punct de vedere economic, Negrești Oaș, există o biserică construită în anii aceștia, enormă. Și câte or mai fi! În definitiv, ce vrem noi, acum, în secolul al XXI-lea? Să ajungem din urmă Occidentul secolelor Evului Mediu, Renașterii și Barocului cu nenumăratele lui catedrale monumentale? La ce bun?
Până la mântuirea din viața de apoi nu ar fi mai bine să ne gândim mai întâi la viața de acum și de aici și să construim spitale? Nu ar trebui, oare, ca posesorii de pixuri fabricate pentru semnături pe hârtii cu antet, cu ștampile și cu număr de înregistrare să redreseze cumva salarizarea corpului medical, încât exodul acestuia să fie temperat? Ministerul Sănătății știe prea bine la ce distanță ne aflăm de standardele Organizației Mondiale a Sănătății (instituție ONU) care stabilesc proporția la câți locuitori trebuie să existe un medic. Ministerul știe prea bine aceste cifre, dar nu le comunică. Este drept, nici nu îl întreabă nimeni.
În al doilea rând, salarizarea clerului din bugetul de stat, chiar dacă pentru toate cultele, ridică probleme de dreptate socială de care se leagă și aspectele unui anumit stil de viață.
Știam din cărți că aleșii Domnului simt chemarea de a trăi în austeritate și în reculegere. Așa se zămislește harul. Un concept intraductibil în limbaj profan.
Mai știam din cărți, că aleșii Domnului nu se amestecă în cele lumești, adică în politichie (deși precedente nefericite de-a lungul istoriei noastre nu foarte îndepărtate există) și nici în activități economice.
Poate vom fi iertați, dar nu mai înțelegem ce prevalează de peste două decenii încoace: economicul sau reculegerea și meditația?
Căci dacă prevala meditația, s-ar fi putut observa că lumea s-a schimbat mult, poate prea mult. Că poate ritualul ar fi trebuit de mult simplificat. Că în cele 3 sau 4 ore cât durează un serviciu religios, nu știm cine ce înțelege și ce simte. Că poate o serie de canoane ar putea fi adaptate, încât să nu mai asistăm la spectacole penibile, dureroase, pe alocuri grotești și revoltătoare, precum acelea care s-au derulat după decesul lui Sergiu Nicolaescu.
Și deloc în ultimul rând. Poate că acțiunea caritabilă ar fi nimerit să se ridice pentru început, la cel puțin 50% din dimensiunile impresionante ale acțiunilor caritabile ale Bisericii Catolice. Poate atunci am vedea pe străzi mult mai puține suflete rătăcite ale oamenilor lipsiți de adăpost și ale copiilor străzilor. Poate am vedea că numeroși romi (și nu numai) nu se mai lasă atrași de alte culte, ci poate, i-am vedea îndrumați și ajutați mai mult (și cu implicarea bisericii) să se integreze într-o viață cetățenească normală, corectă. Pe scurt, visăm cu ochii deschiși să vedem că măicuțele ortodoxe reușesc ce au reușit acele surori catolice la Odorheiul Secuiesc. Ele au îngrijit (și cu siguranță au educat) un număr de copii dintr-un orfelinat din zona Bacăului. Toți acești copii au luat bacalaureatul cu media 10.
În fine. Poate nu mai auzim niciodată sintagma penibilă din punct de vedere politic și democratic, BISERICĂ/RELIGIE MAJORITARĂ. Desigur, oriunde, aderenții unui cult sunt mai numeroşi decât aderenții altor culte. Dar toate cultele sunt egale într-un stat laic democratic, pentru că toți credincioșii de toate felurile (cărora li se adaugă necredincioșii și masonii) sunt cetățeni cu drepturi egale într-un stat de drept. Într-un stat fundamentalist, contează doar un cult, cultul majoritar, care își impune normele în justiție, în viața socială, politică, culturală de fiecare zi, așa cum într-un stat totalitar, are drept de cetate doar o ideologie.
Pe de altă parte, într-un stat laic, studierea religiei în învățământul generalist nu mai apare niciodată ca disciplină de sine stătătoare. Dacă totuși ar apărea, corect din punct de vedere politic, ar fi ca toate cultele să fie discipline de învățământ. Acolo unde aceste lucruri sunt clare, problemele legate de religii sunt studiate în manualele de istorie, în capitole distincte.
Știm mai profund decât ar lăsa să se întrevadă rândurile acestea, ce rol are Biserica în coagularea identității spirituale a unei națiuni, dar știm, totodată, că relația credinciosului cu Dumnezeul său s-a schimbat foarte mult din secolul al XIX-lea încoace. Iar neîntreruptele barometre de încredere în instituții indicând invariabil pe primele locuri Armata și Biserica nu sunt semne bune.
Așadar, întrebarea rămâne. Încotro se îndreaptă România? Către un stat laic sau către un stat fundamentalist? Căci, în acest moment, România se află, în cea mai fericită ipoteză, la jumătatea drumului. Altfel spus, este încă prea departe de a fi un stat laic, deci și din această perspectivă, precum și din acelea ale separării puterilor și ale independenței justiției, este prea departe de a fi cu adevărat un stat de drept. Sperăm din toată inima să nu fie prea aproape de a deveni un stat fundamentalist, mascat de forme democratice cu un fond caricaturizat.
Post Scriptum. Citim o știre care ne uluiește (Jurnalul Național, 8 ianuarie). Mitropolia Moldovei și Bucovinei i-a acționat în judecată pe locatarii unui cartier din Piatra Neamț, pentru că nu sunt de acord să se construiască o biserică între blocuri. Ei ar dori acolo un teren de joacă pentru copii…

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>