Organele de care omul nu are neapărată nevoie
Cândva, demult, dintr-un grup străvechi de reptile au evoluat primele mamifere. Cele mai avansate forme din acest grup sunt considerate primatele – grup căruia îi aparţinem şi noi, oamenii. În cursul evoluţiei, am dobândit tot felul de caracteristici – anatomice, comportamentale ş.a. – care reprezintă tot atâtea adaptări. Dar, la un moment, dat, unele dintre aceste particularităţi „nu ne-au mai trebuit”, căci modul nostru de viaţă se schimbase. Şi totuşi, mai păstrăm urme ale lor. De ce? Pentru că evoluţia nu e ca un proces tehnologic dintr-o uzină: scoţi o piesă şi o dai deoparte imediat. Evoluţia e un proces îndelungat şi lent; ne-a trebuit mult timp ca să căpătăm unele caracteristici şi tot lent ele dispar din „dotarea” noastră, pe măsură ce evoluăm în continuare. Iată exemple ale unor astfel de „piese” devenite, după cum se pare, inutile pentru organismul uman, în condiţiile de azi, şi pe care evoluţia s-ar putea să le înlăture, încet-încet, din alcătuirea noastră.
Se numesc organe vestigiale şi sunt acele componente care, deşi există încă în anatomia speciei noastre, şi-au pierdut, complet sau în cea mai mare măsură, funcţia lor originală. Evoluţia le scoate treptat din „stoc”; ele apar la tot mai puţini oameni şi, acolo unde, există, pot fi nefuncţionale. Uneori, asemenea organe mai păstrează funcţii reduse, minore, sau – mai rar – pot să dezvolte funcţii noi, dovadă că evoluţia continuă.
Multe caractere care sunt vestigiale la om sunt tot astfel şi la alte primate sau chiar la specii ceva mai de departe înrudite cu omul. Sunt rămăşiţe ale unor structuri anatomice mai vechi, cândva importante pentru strămoşii animali ai mamiferelor, dar care, în cursul evoluţiei, şi-au pierdut însemnătatea.
Detalii pe descoperă.ro