Ultima ora
Publicat: marți, 18 februarie 2014

Orientările de dreapta în România

    Ce reprezintă dreapta politică în România? Primul răspuns grăbit și simplu ar putea fi acesta: o altă formă fără fond. O uriașă confuzie conceptuală și comportamentală. Un ghiveci.
În primele zile ale anului 1990, au apărut seniorii fostelor partide istorice. Un Corneliu Coposu, un Ion Rațiu, un Sergiu Cunescu, un Radu Câmpeanu și alții. A reapărut Casa Regală.
Foarte repede, suspect de repede, tinerii afiliați liberalismului – Domniile lor Călin Popescu Tăriceanu și Dinu Patriciu – au avut grijă să agite prematur flamurile războinice propagandistice:” Alungați lupii”! A fost un slogan care a cam speriat. Cine erau lupii?
Intelectualitatea subțire fiind prin prisma rafinamentului ei anticomunistă, s-a înregimentat declarativ, automat, în autointitulatele mișcări de dreapta. Nu a contat că în tradițiile democrațiilor consolidate adevărata intelectualitate, aceea cu adevărat angajată civic și politic a fost, de obicei, în cea mai mare parte a ei, de stânga. Foste poetese, lansate și cultivate odinioară de Scânteia tineretului, au devenit cele mai pure voci anticomuniste. Ba chiar și monarhiste. În realitate, cea mai mare parte a intelectualității subțiri beneficiase de dosare de cadre sănătoase din perspectiva grilei sistemului comunist. Își făcuseră doctorate, aveau circulația în străinătate înlesnită, aveau drept de semnătură, primeau burse în Occident etc. Cu alte cuvinte, aveau tot dreptul moral să fie radical anticomuniști, un drept cel puțin egal cu al seniorilor, care înfundaseră pușcăriile și lagărele și munca forțată și domiciliile obligatorii staliniste.
Atât de zgomotos a fost acest anticomunism, încât, pe de o parte, a avut un efect bumerang instantaneu cu referire la susținerea populară iar, pe de altă parte, aceia care s-au situat în partea stângă, au fost ani de zile taxați obsesiv și agresiv drept neocomuniști, subordonați Moscovei, trădători de țară, antiprogresiști, antischimbiști, antidemocrați.
Și, pentru ca meniul să fie complet, întrucât propaganda ceaușistă identificase, treptat, timp de peste două decenii o întreagă istorie națională și un întreg patriotism (care nu erau registrele de rezistență doar ale culturii române, ci ale tuturor culturilor) cu figura care făcea obiectul cultului personalității, oricine a mai îndrăznit din anul 1990 încoace să abordeze registrul național, patriotic, identitar, a fost automat taxat drept extremist, șovin, xenofob, antisemit, securist, activist de partid etc. Așa s-a ajuns la tragedia care a durat decenii de-a rândul, ca filonul național să fie aproape în întregime confiscat de un personaj spectaculos în felul lui, dar nereprezentativ și incoerent. Un personaj care a ales drept principală modalitate de exprimare injuria, inventându-și o descendență fictivă din maestrul pamfletului românesc, Tudor Arghezi. O cacealma. Tudor Arghezi nu a fost niciodată șef de partid, nici parlamentar, nici autointitulat salvator al neamului din postura de actor politic. Cu totul altele sunt adevăratele descendențe ale personajului nostru politic.
Și iată pe ce trasee amestecate ale comunicării publice s-a desfășurat un adevărat proces de deznaționalizare. Proces care, în zilele noastre, se cam apropie de desăvârșire.
Mai mult decât atât. De câte ori partidele de dreapta s-au aflat la guvernare (cu excepția mandatului Călin Popescu Tăriceanu), retorica lor și politica lor au fost mai apropiate de un stângism populist decât ale acelora care erau damnați cu calificativul infamant” neocomuniști”. A fost mai întâi PNȚCD, cu un prim ministru a cărui istorie personală nu avea nici o legătură cu dreapta. D-sa domnul Victor Ciorbea, fiu de țărani din Munții Apuseni și-a făcut studiile (spre deosebire de șansele minime al copiilor moților de azi), pentru că vechiul sistem îi oferise atâta cât să poată trăi și să poată învăța. Ajuns prim ministru, a închis minele, a mai închis și combinatele de prelucrare a cărnii. A fost singurul care a văzut luminița de la capătul tunelului.
Guvernările Boc merită deja să fie descrise în termeni mai nuanțați. Au trecut anii.” Am progresat”. Dar ideea cheie a ghiveciului persistă.
Mai întâi, este un ghiveci, să-l numim, genetic. Istoriile personale ale Domniilor lor domnii Boc și Traian Băsescu îi plasează în aceeași categorie a beneficiarilor fostelor dosare sănătoase. Numai că afilierea la doctrina populară, ea însăși un ghiveci ideologic, ne-a oferit șansa unică de a trăi pe pielea noastră o combinație dezordonată de stalinism, neoliberalism și darwinism social.
Cu greu recuperase mentalul instituțional și colectiv românesc ceva (nu chiar atât de mult, din păcate) din ideile/valorile morale cheie ale unei comunități: grija pentru copii și protejarea bătrânilor. Pe de o parte grija, încrederea și dragostea pentru viitorul comunității, pe de alta, respectul și recunoștința pentru eforturile acelora ajunși aproape de capătul drumului.
Guvernările Boc-Ungureanu s-au situat programatic sub stindardele discriminărilor și ale sloganurilor propagandistice aparținând unor epoci apuse, caracterizate fie prin lupta de clasă, fie prin eugenie. O performanță combinatorie unică, pentru că ambele idei directoare de mai sus au dus și duc la aceleași rezultate societale. Lupi tineri, agitați de hormoni, care nu încap de bătrâni. Bugetari, din cauza cărora nu au loc sub soare privații. Cine nu are bani, este o povară. Atunci, închidem spitale acolo unde nu trebuie să le închidem. Cine nu are bani de pemperși, să nu facă copii. Cine a muncit o viață de om din greu, cu privațiuni și înfruntând pericole, are pensii nesimțite. Și mai este și asistat social.
O comunitate ale cărei segmente vulnerabile (copiii și vârsta a treia) sunt puse în condițiile darwiniste ale adaptării (cine se adaptează trăiește, cine nu, dispare), nu este o comunitate. Este o junglă.
Pe acest fundal a câștigat detașat bătăliile electorale alianța social-democrată-liberală.
Numai că, de câteva luni, reprezentantul de azi al dreptei, d-sa domnul Crin Antonescu, este bântuit de frisoanele neliniștite ale identității sale doctrinare. Ceea ce îl determină să aibă o retorică agitată față de aliați. PNL nu este de acord cu supraimpozitarea marilor averi, căci își strică blazonul liberal, uitând că liberalismul european contemporan are numeroase accente sociale. Uitând, de asemenea, că una este marea avere a unui actor precum Gérard Depardieu în Franța (adică una dobândită pe merit și perfect legal) și alte discuții apar în cele mai multe cazuri ale marilor averi din România. D-sa domnul Crin Antonescu are o spaimă existențială referitoare la amânarea plăților unor rate la bancă (o idee cu care sistemul bancar este de acord), ca și cum aceasta ar însemna dărâmarea soclului ideologic liberal. D-sa scapă din vedere că liberalismul european nu este tot una cu neoliberalismul. Se face că nu bagă de seamă că acest neoliberalism (mai ales sistemele bancare) este principalul responsabil al crizei mondiale cu care încă ne luptăm și în care, de fapt, România, așa cum Polonia nu a fost în criză, nu avea nici un motiv să se situeze. Dar România, originală cum o știm, s-a cerut în criză din rațiuni tip doctrină populară (adică Germania), tip licuricii mari și tip fidelitate (dar care seamănă prea mult cu slugărnicia situată în proximitatea vânzării de țară).
Ultimele accese retorice ale d-sale, precum și așa-zisele sale jocuri politice (de la codul rutier la Roșia Montană și statutul instituțional al STS, până la noua organigramă a guvernului) ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva ia în calcul o așa-zisă alianță a așa-zisei drepte unite, alături de partidulețele PDL, Mișcarea Populară și alte grupuscule care fac un oarecare zgomot, dar care sunt încă nenăscute formal.
Firește, va trebui mai întâi să interpreteze semnificația simbolului electoral: un măr verde. O fi mărul cunoașterii, după care a urmat izgonirea din Rai? O fi verde pentru că este necopt, adică imatur, adică acru? Strepezirea dinților o avea vreo semnificație progresistă, de dreapta și liberală? O fi verde pentru că apare un filon neolegionar? După ce va fi interpretat toate aceste variante posibile și poate și altele, d-sa domnul Crin Antonescu va decide. Dar dacă își imaginează că poate încheia un contract onest cu Jucătorul, îi deplângem de acum extincția politică. D-sa tinde tot mai mult, ba parcă se străduiește să fie încă o promisiune înșelată și, hotărât lucru, pare că se îndepărtează tot mai tare și neliniștitor de rapid de profilul prezidențiabilului după care tânjește cea mai mare parte a electoratului.
Este drept, pe de altă parte, are motive concrete de supărare. Postul de televiziune prieten al colegului său de alianță l-a satanizat pe toate tonurile, pe toate vocile și cu tot armamentul la vedere și din culise. Este drept, colegul său de alianță s-a întors cu un punctaj de la Bruxelles și, ce a urmat, ne îndeamnă să bănuim că există încă un punctaj, pe care nu îl știm. Etcaetera. Dar. Sentințele retorice definitive trebuie să fie destinate adversarilor, nu aliaților. Un orator de talia D-sale știe, fără îndoială, acest lucru atât de simplu. Încă o dată. Cuvintele schimbă realitatea.
Așadar, ce a fost și ce este dreapta politică în România?
Cu excepția seniorilor, a foștilor deținuți politici și a veteranilor de război, toți ceilalți au fost persoane care s-au născut, s-au maturizat în comunism și care s-au pomenit vaccinați cu ideologiile liberale. Firește, în zona strategiilor încurajării liberei inițiative, în zona încurajării libertății de exprimare, ei au meritele lor. Dar. O adevărată economie concurențială se edifică prin producția care nu se adapă de la stat. Prin plusvaloarea creată prin inițiative personale sau de grup de durată, nu prin tunuri și prin miliardari scoși din mânecile prestidigitatorului. Adevăratele strategii liberale ajung la o conviețuire echilibrată public-privat. Or, aceste strategii, nu au fost la îndemâna partidelor de dreapta până acum. Iar căile prin care să se atingă armonizarea indivizilor într-o valoare numită capital social, le-au fost și le sunt în continuare străine. Sunt, adică, dincolo de subțirimea rafinamentelor lor, încă prea rudimentari din perspectiva culturii politice și a moralei politice.
Simplu spus, nu sunt ce par a fi. Sunt, adică o formă fără fond.

C.F. POPESCU

Comments

comments

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>