Ultima ora
Publicat: miercuri, 30 august 2017

Păsările de pradă ale statului, deasupra mereu

Toamna vine agale printre porumburi. Verdele încă domină costumația de vară a dealurilor. Șed pe o piatră, din a doua curte a Muzeului Pietrei, revenit acasă după preumblări la mare, cerute de fiica mea cea mică. Sunt ostenit și relaxat totodată. Cea mai profundă acomodare cu fericirea se petrece acolo unde te-ai născut. Concediul, zisul concediu, e o alergare de la un capăt la celălalt al lumii, cazări, bâzdâcuri, ore în sir de pilotat, integrarea într-un program care nu-i al tău. Mă hodinesc abia revenit acasă.
Urmăresc jocul porumbeilor. Voiajorii se ridică înalt, cei moțați, jucătorii, se dau peste cap deasupra acoperișurilor de țiglă, într-o coregrafie aeriană amețitoare. Bibilicile cântă strident, păunițele – nu au păun, răpus de ceva inexplicabil – imită dansul erotic al bărbatului absent. De când mă știu, curtea mi-a fost plină de vietăți. Luciana, fiica-mi care-i crescută aici, a făcut un inventar și au ieșit 253 de capete, cele mai multe ciocuri, dar sunt și trei vaci, un vițel, un taur, o poneiță, iepuri, câini care se răsfață în soarele toamnei, capre pitice, cameruneze, un berbec cu coarne răsucite și familia lui compusă dintr-o oaie și un miel. Mai pot înșira boturi. Copiii care vin din București să vadă pietrele cioplite de țărani, de la care s-a inspirit Brâncuși, mă lasă vorbind despre arta modelării pietrei și aleargă la animăluțe. Privindu-i cum hrănesc puii de găină sau rațele îmi amintesc acea relatare năucitoare din New York, când copiii unor școli au primit ca temă desenarea unei găini și toți au făcut-o cum o aduce mama de la supermarket, adică fără cap și gheare. Găina sau curcanul din curtea mea sunt, și pentru școlarii bucureșteni, o surpriză prin adaos.
E toamnă, e lin, soarele cântă duios în tufele de pelin, îmi vine să zic, dar nu mai apuc. Ca un crivăț, un uliu sparge pâlcul de porumbei care se odihnea deasupra unei voliere. Goana, printre coroanele nucilor, e nebună, porumbeii pleacă în patru zări. Uliul, șoim porumbar, alege un porumbel alb, din generațiile acestui an. Îl agață deasupra casei vecinului și dispare cu el peste Cricov. Alerg printre porumburi, trec un șanț, aproximez traiectoria păsării de pradă. Am reușit cândva să surprind pasărea care ciugulea pieptul unui porumbel viu, într-o năsadă. Ea ucide cu calicie, coborând pe pământ. Smulge hălci din pieptul cărnos al păsării care rămâne vie până îi înghite inima. Porumbelul de atunci, un voiajor solzat splendid, era încă viu. A murit acasă, câteva ore mai tîrziu, privindu-mă cu un ochi care se stingea. Acum am găsit, sub Jariște, fulgii albi ai porumbelului și urme de sânge prospăt. Atât. Goana mea a fost zadarnică. Prădătorul își făcuse treaba.
Uliii sunt păsări protejate. Dacă un vânător îi alicește își pierde permisul. Porumbeii mei nu-s protejați. Zilnic, păsările de pradă îmi fură doi, trei. Noaptea vin dihorii, acolo unde câinii mei nu-i simt. Aflu că, fiind eu plecat la mare, șoimii, de toate speciile, au ucis metodic metaforele mele în azur, aripile cu care, neputând zbura, mă avânt în cer, dar și orătănii ale curții. Uliul nu atacă, mai nou, din înalt. Stă la pândă aproape, în desișul unui copac, și smulge vietatea de pe acoperiș, care nu mai are șansa zborului. Uliii vin tot mai des deasupra gospodăriilor țărănești, hoțește, oblic, de aproape. Cândva, la București, am crescut ani de zile un uliu pe care l-am găsit cu aripa ruptă. E și el o vietate. Când a murit, copiii mei cei mari azi, au plâns.

Viață la țară. Orașul, mi-am zis, e ferit de păsări de pradă. Numai că în corespondența primită acum am găsit un plic prin care-s avertizat că Muzeul Pietrei, care-i o societate nonprofit, e dator cu niște zeci de milioane de lei vechi, penalizări de acum mulți ani. Atunci am angajat, pentru zilele absenței mele de aici, ca ghid, o femeie care să explice cât de cât ce înseamnă miile de pietre adunate din harta rurală a României. Salariul i-l plăteam din salariul meu de ziarist, dar n-am mai putut și am încheiat colaborarea, depășit în cerințe. Contabila, care a plecat și ea, a uitat să plătească niște dări la stat pe patru luni, cele cuvenite ei și angajatei. Sumele erau mici, dar statul le-a făcut între timp uriașe. În ani, fără ca domnul stat să-mi comunice, să mă avertizeze, s-au adunat penalizări, de trei ori cât greșeala. Am trimis o scrisoare în care am explicat că am făcut un muzeu din banii mei, intrarea e liberă, eu sunt ghid neremunerat, n-am vrut și nu am luat bani de la minister, consiliu județean, UE. Pot fi iertat de amendă, fiind comisă fără știință. Aș! Statul nu crede în donații, în muncă în folosul culturii naționale. Statul stă la pânda și se repede, ca uliul. De ce n-am cerut ajutor de la stat pentru a realiza acest muzeu? Fiindcă nu vreau  să-și atârne pe gardul meu izmenele politice. Nici statul, nici componentele sale eterne sau sezoniere. Orice sprijin însemna dependență.
Plătesc, încă plătesc, din buzunar, penalizări pentru pasărea de pradă a statului care mă apără. Cum mă apără? Ca pe porumbei. Dându-mi cu metalicul și hrăpărețul lui cioc în creștet. Cineva scrie că statul face autostrăzi. O fi făcând, dar eu umblu pe poteci neasfaltate.

Lucian AVRAMESCU

Comments

comments

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>