Ultima ora
Publicat: joi, 14 septembrie 2017

PE URMELE LUI HERCULE (II)

 

Sălbatica Vale a Cernei, de la izvoare, Lacul lui Iovan şi până dincolo de Herculane, la vărsarea ei în Dunăre la Orşova, poveşti legende şi… lucruri serioase…

După ce-şi adună apele, în amonte de Herculane, de pe o suprafaţă de peste 540 de km2, ieşită din Zăvoaie, mai jos de “Gura Iuţii”, Cerna se strecoară pe o porţiune de aproape 30 de metri, pe sub poteca săpată în stânca de “La Piatra Puşcată”, cum numesc localnicii peretele vertical de calcare ce se înalţă ca un zid în versantul drept al văii…

Înainte de 1918, pe aici trecea graniţa ce despărţea nu doar Regatul României de Imperiul Austro-Ungar… dar şi două străvechi provincii româneşti: Oltenia şi Banat… Ea cobora de pe culmea Munţilor Mehedinţi, din versantul stâng, pe Valea Ţesnei şi continua pe albia Cernei, circa 24 de km în amonte, până la confluenţa cu pârâul Craiovei…

Coborâm în lungul firului imaginar, al graniţei de odinioară, odată cu râul ce-şi strecoară apele, peste umerii rotunzi ai bolovanilor prăvăliţi din versanţi…

Părăsim pentru moment valea, şi ne alăturăm grupului de tineri, care urcă poteca din versantul stâng al Cernei, pe urmele străvechii “caraule” româneşti spre cheile Ţesnei…

Înaintăm, cu pasul măsurat spre şteiurile de piatră, de deasupra pădurii, sub îndrumarea atentă a unui ghid experimentat… Oana Apostol, o împătimită montaniardă, pentru care, prima întâlnire cu fascinanta vale a Cernei, a fost hotărâtoare… i-a schimbat destinul, căci de atunci, după cum ne-a mărturisit, nu a mai părăsit-o niciodată.  Şi mai sunt mulţi ca ea, jos în Herculane…

După ce lasă în urmă pădurea instalată pe aglomerarea de bolovănişuri de la poalele versantului, poteca se avântă spre cer… dincolo de colţii uriaşi de calcare pe care doar pinul bănăţean a reuşit să le îmblânzească…

Cutate în anticlinale şi sinclinale, structuri de forma unor uriaşe jgheaburi, răsturnate şi alungite, în lungul bazinului mijlociu al Cernei, calcarele ocupă o suprafaţă de 12 km2 , în versantul drept al văii şi de 71 de km2, în cel stâng…

Elementul structural cel mai important este însă Grabenul Cernei…Un şanţ uriaş vizibil pe aproape 70 de km lungime orientat NNE-SSV… În cadrul său, calcarele sunt prăbuşite în trepte după un sistem de falii transversale, profunde, până la adâncimi de 1000 şi chiar 1100 de metri… După cum vom vedea, de acolo îşi trage Cerna puterea…

Şuvoiul de apă al Ţesnei se strânge undeva sus, dincolo de cheile calcaroase într-un ciudat bazin hidrografic suspendat în versantul stâng al văii Cernei…

Minusculă în comparaţie cu restul afluenţilor Cernei, Valea Ţesnei are, o semnificaţie istorică deosebită…Pe vremea imperiului, după cum am văzut, pe aici trecea graniţa ce urca de la Dunăre pe culmea Munţilor Mehedinţi…În versanţi şerpuiau, pe atunci, potecile de patrulare sau “caraulele”, una românească şi alta austriacă…

Bătrânii spun că pe aici coborau odinioară, spre Cerna şi mai departe către Herculane ţăranii şi târgoveţii veniţi de dincolo de munte, din aşezările mehedinţene… dar şi haiducii…

Cele mai multe dintre poveştile Ţesnei sunt legate însă de Tudor, pandurul din Vladimiri, despre care se spune că s-ar fi îmbogăţit din comerţul cu vite, trecute peste graniţele austro-ungare,  prin Valea Ţesnei…. Contrabanda cu vite, sare şi alte materiale, constituia pe atunci, o importantă sursă de venituri pentru mulţi locuitori din plaiul Cloşanilor sau de pe valea Cosuştei de dincolo de munte.

Ne despart aproape două sute de ani de întâmplările de atunci, dar timpul aici pe valea Ţesnei pare să se fi oprit în loc…

Dincolo de cheile Ţesnei aspectul reliefului, este acelaşi, cu văi înguste, seci şi versanţi abrupţi, un carst gol,  lipsit de vegetaţie de un farmec aparte… Locul te îmbie să faci un scurt popas…

Prin frumuseţea peisajului şi importanţa sa ştiinţifică, Valea Ţesnei, a devenit un punct de atracţie, pentru turiştii veniţi să-i admire frumuseţea sălbatică, şi un traseu clasic, pentru profesorii de la Facultatea de Geografie care îi aduc aici an de an, pe studenţi, în excursiile lor de studii…

Mai sus de locul de popas, poteca se bifurcă şi urcă pe versanţi… iar pârâul se pierde  în amonte după nişte chei înguste sub arcada unui perete uriaş cu aspect de grotă numită de localnici “Gaura fetei”…

Peisajul se deschide mult în aval, peste crestele de la “Gura Ţesnei”, spre Culmea Mare, din versantul drept al Cernei… pe măsură ce poteca se strecoară dincolo de stâncile sterpe de sub Vârful Pietrele Albe…

Spre firul văii, desprinsă parcă din alt ev, se zăreşte silueta unei mori… suspendată peste umărul de piatră din versantul drept, deasupra unei mici cascade.

Cine a ridicat-o, şi cui foloseşte oare aici, în vârful muntelui?… Vom afla răspunsul, nu peste multă vreme, ceva mai sus pe vale… Până atunci, să aruncăm o privire înăuntru… Asemenea construcţii de lemn erau, odinioară, mult mai numeroase în bazinul Cernei…  Ridicate de localnici, peste şuvoaiele cu ape repezi, din apropierea sălaşurilor de peste vară, sau a gospodăriilor permanente, ele erau folosite şi reparate în comun…

Părăsim moara ce pare să macine aici, în continuu, neschimbată de secole şi urmăm drumul care, peste Poienile Beletinei,  trecea muntele spre Izverna…

Valea meandrează uşor, se bifurcă şi se pierde către vârful Băii, pe sub poale de pădure, …în poienile înverzite, pline de viaţă şi …de flori.

După un obicei a cărui origine se pierde în negura începuturilor de lume, în fiecare an, prin luna mai, localnicii de peste munte, de pe valea Cosuştei şi de la Izverna, îşi urcă turmele până la stânele de aici… de la izvoarele Ţesnei…

Rămân peste vară să îngrijescă turmele de oi şi de capre, doar mocanii… Se mulţumesc cu puţinul mălai măcinat la moara din vale şi cu laptele muls la strungă… Lipsurile sunt mari, dar în gospodăriile sărăcăcioase de aici, toţi “chiriaşii” se bucură din plin de plăcerile vieţii…

Lăsăm în urma noastră poienile suspendate, între vârfurile sterpe de calcare, din culmea Mehedinţiului şi ne reîntoarcem în bazinul Cernei, pe urmele târgoveţilor şi mocanilor ce coborau odinioară să-şi vândă mărfurile prin Herculane, odată cu poveştile fabuloase ale unei lumi pierdute pentru totdeauna…

Cerna se rostogoleşte, prin repezişurile de dincolo de Gura Ţesnei, pe drumul croit cu milioane de ani în urmă de giganticele frământări telurice…

Apele se adună, în spatele unui baraj, câţiva kilometri în aval dincolo de cascada “Vânturătoarea”… într-un lac ce a fost botezat “Hercules” după numele eroului legendar al acestor locuri,  patronul milenarei staţiuni balneare cu acelaşi nume din aval…

Sub oglinda sa au dispărut, pentru totdeauna,  odată cu vechiul curs al Cernei şi cele “7 izvoare reci”…Nu departe de locul în care este amplasat, în prezent, barajul, în 19 august 1892, baroneasa Ghisella Malcomes, în trecere prin staţiunea Herculane, în semn de omagiu adus apelor vindecătoare, ridica aici o cruce încrustând pe ea câteva versuri din Byron…

Monumentul a dispărut de mult, dar locul, se mai numeşte şi astăzi “La Crucea Ghizelei”…Mai jos de baraj, povestea Cernei se va scrie altfel…

Temperatura, în crusta terestră, creşte, în medie cu un grad Celsius la fiecare 33 de metri… Este ceea ce specialiştii numesc “gradient geotermic”. Avem de a face cu o anomalie geotermală în momentul în care temperatura depăşeşte această limită…

În lungul Grabenului Cernei… mişcările crustale terestre au împins către suprafaţă din miezul fierbinte al pământului un imens pluton de roci granitice… concomitent cu prăbuşirea în trepte a calcarelor… De acolo, de la peste 1000 de metri adâncime îşi trag puterea apele termale ce apar pe Cerna, în aval de locul numt “7 izvoare calde”…

Întreaga staţiune Herculane, se află deci în centrul celei mai mari anomalii geotermale din Carpaţi… Gradientul geotermic este de zece ori mai mare decât cel normal.

Spre capătul din amonte, al staţiunii Herculane, la 168 de metri altitudine, în versantul drept al Văii Cernei, se află “Grota Haiducilor”…Peştera, cunoscută în vechime şi sub numele de “Gaura Tâlharului” sau “Gaura Hoţilor”, a fost locuită încă din paleoliticul mijlociu.

Importanţa sa istorică este dată de valoarea unora dintre semnăturile de pe pereţi, dar mai ales, de descoperirile arheologice, de la unelte rudimentare din cuarţit, datând din paleoliticul mijlociu, şi până la resturile de ceramică neolitică de tip Coţofeni…

O locuire aproape continuă până în epoca romană când ceva mai jos, după cum vom vedea se vor construi vestitele : “THERMAE HERCULI AD MEDIAM”…

Sub frunzişul verde, ce îmbracă versantul, în prag de vară,  se mai ascund cu siguranţă multe din enigmele care învăluie istoria veche a acestor locuri…Intrăm de aici, odată cu apele râului, într-unul dintre cele mai importante, şi poate cele mai interesante sectoare ale  văii Cernei…

            Un mare număr de izvoare termale cu un debit cumulat de 50 de litri/secundă, şi temperaturi ce pot ajunge până la 60 de grade, ţâşnesc la propriu, pe planul faliilor profunde care străbat întreaga regiune… Fenomenul este extrem de complex.

În jurul acestor ape, cu puteri vindecătoare miraculoase, au luat fiinţă cu aproape 2000 de ani în urmă, Băile de la

 

Herculane, cele mai vechi  din această parte a Europei…

 

Unii istorici  atribuie înfiinţarea staţiunii lui Antonius Pius, alţii lui Adrian sau lui Traian, pe la 105 – 107 după Cristos …

La romani, toate băile calde erau puse sub protecţia lui Hercules, de aici inscripţia de pe frontispiciul staţiunii : “AD AQUAS HERCULIS SACRAS AD MEDIAM”…

Peste locul unde cu aproape 2000 de ani în urmă, Cerna întâlnea primele terme romane, se ridică în prezent una dintre cele mai moderne baze de tratament balnear… Un spaţiu, copleşitor şi tainic, în care, se reînoadă firul istoriei…O punte între un prezent palpabil şi un trecut bântuit de fantome…

 

De mii şi mii de ani apele continuă să se infiltreze pe fisuri, să intre în contact cu aburii supraîncinşi din profunzime şi să iasă, încălzite şi mineralizate, prin “Peştera de la Despicătura”, metamorfozate în ape vii, în ape tămăduitoare…

Se spune că în ele, cândva, fără să ştie unul de celălalt, s-ar fi scăldat, prinzând puteri miraculoase, un om şi un şarpe… Atunci şi aici, s-a născut probabil, basmul Cernei…

După informaţiile lui Nicolae Adam din Herculane, prin anii ’70, Ioan Povară, Gabi Diaconu şi Cristian Goran, coborau, în avenul suspendat, undeva sub stânca de la “Grota cu aburi. La numai 11 metri adâncime, dincolo de perdeaua de vapori, speologii descopereau un veritabil paradis al liliecilor, iar în micuţa grotă de numai 212 metri lungime, numită de atunci “Peştera lui Adam”, Vasile Decu şi soţii Negrea aveau să descrie numeroase specii noi de animale…

 

Aburii fierbinţi de până la 45o C, întreţin aici un microclimat similar cu cel din peşterile tropicale… iar grămezile de guano, ce ating pe alocuri peste trei metri grosime… sunt populate de un număr impresionant de acarieni, probabil o specie tropicală relictă.

Un celebru plan de fractură, numit de geologi “falia lui Hercules” uneşte  practic  “Peştera cu aburi”, “Peştera lui Adam” şi “Peştera Despicătura”, locul în care au loc cele mai spectaculoase manifestări termale de la Herculane…

Prin anii ’80, o galerie, săpată în versantul drept al Cernei, sub “Grota Haiducilor”, încerca să capteze, în subteran, izvorul de ape termale care, prin “Peştera Despicătura”, alimenta străvechile “thermae romane”… Motivul, o posibilă contaminare cu ape reci de origine vadoasă care scădea temperatura dar şi gradul de mineralizare al apelor de aici…

Soluţia propusă de speologi şi de hidrogeologi, era deci captarea sursei dincolo de zona de contaminare, la capătul unor galerii paralele cu canalul natural…

Au trecut mai bine de 15 ani de atunci, iar în galeria traversată de conducta ce colectează apele termominerale clorurosodice, ale izvorului Hercules, au apărut tot felul de ciudăţenii…

Un ecosistem complex, bazat pe o asociaţie de bacterii şi fungi, transformă energia chimică de oxidare a hidrogenului sulfurat, provenit din apele sulfuroase, într-o  masă organică de consistenţă gelatinoasă… o sursă ideală de hrană pentru alte organisme…

Asociaţia seamănă izbitor de mult cu cea din micuţa peşteră de la Movile, aflată la sute de kilometri distanţă  de aici, tocmai, în Dobrogea de sud…

Ce tainic fir leagă cele două cavităţi subterane… şi cât de trainice sunt formele de viaţă, înfiripate în întunericul din adâncuri ?…

Situat la poalele Domogledului, sub peretele uriaş de calcare ce domină versantul stâng al Cernei,  la o altitudine de 160 de metri, oraşul Herculane, beneficiază de un climat blând cu puternice influenţe meridionale… şi un aer cu o ionizare negativă specifică unei altitudini de peste 1800 – 2000 de metri.

Apele au fost, însă, şi vor rămâne, adevăratele comori care au făcut celebră staţiunea peste milenii, de la cele termominerale, clorurosodice bicarbonatate calcice la cele sulfuroase…

Ultima surpriză o constituie izvorul limpede şi rece de apă plată “Domogled”…Încă odată, Herculane,  îşi retrăieşte trecutul cu gândul la viitor…

Chiar dacă apele de aici au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri şi folosite, fără întrerupere, de către localnici, restaurarea staţiunii datează de la începutul secolului al XVIII-lea, odată cu încorporarea provinciei Banatului în Imperiul Austriac…

Din ordinul Împăratului Carol al III-lea Caryophilus, de restaurare se va ocupa contele Hamilton care, după cum relatează istoricul Griselini, a găsit “…acest splendid monument al îndepărtatei antichităţi într-o stare vrednică de plâns”…

De-a lungul timpului, staţiunea a suferit doar adăugiri şi rectificări, integrând în stilul arhitectonic tradiţional, clădirile construite ulterior până în epoca modernă şi contemporană…

Dacă lucrările de restaurare din secolul al XVIII-lea, au făcut ca staţiunea să renască din ruine, câştigându-şi un binemeritat renume în imperiu, după anul 1879, odată cu inaugurarea gării, ea va deveni cu adevărat celebră în întreaga lume… De mai bine de un secol, gara a reprezentat principala poartă de intrare în staţiune… Prin originalitate şi eleganţă, construcţia în stil baroc se numără printre cele mai frumoase edificii de acest gen din ţară. Se mai păstrează încă o parte din ornamentele originale ale stâlpilor ce susţin peronul… iar clădirea, ca multe altele, se integrează perfect stilului arhitectonic în care a fost construită întreaga staţiune.

Părăsim, odată cu apele Cernei, Băile Herculane, staţiunea de la poalele Domogledului… iar drumul nostru, care a pornit de undeva de sus, de sub Culmea Gârdomanului, se apropie de sfîrşit…

Povestea spune că… în vremurile de demult, Iovan Iorgovan ar fi descătuşat luminătorii cereşti, închişi de balaurul cu şapte capete, în inima muntelui… iar drept recunoştiinţă, în stânca de la Topleţ, mai jos de confluenţa Cernei cu Belereca, oamenii locului iar fi săpat eroului, un chip uriaş…

Dincolo de legende însă, rămân apele, ce îşi adună puterile din pântecul fierbinte al pământului, şi care odată cu mineralele furate în soluţie, încinse, ţâşnesc la suprafaţă şi… vindecă…

Teodora Marin și Mihai Răducă

 

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>