Pensiile speciale militare, un succes al loviturii de stat

În ultimii doi ani ai regimului Constantinescu, prima președinție democratică din istoria României, ca atare și cam amatoare, domnea o mare teamă de o potențială lovitură de stat. Generali apropiați de PSD, unii aflați chiar în Parlament, amenințau aproape pe față că austeritatea se oprește la ei, prima încercare de a aduce armata la tribunal să ne explice de ce a tras la Timișoara a vulnerabilizat brusc clasa ofițerească, iar încercarea de a intra în NATO dăduse greș. Ofițerimea era cu Milosevic și generalul Mladic (condamnați la Haga între timp pentru crime contra umanității), iar susținerea de către președinte și CDR a poziției occidentale în chestia iugoslavă alienase și puțina simpatie care mai rămăsese a românilor, care nu vedeau cu plăcere bombardarea Belgradului ortodox de avioane NATO.

Cu toate astea, eu puneam în furcă telefoanele speriate care încercau să mă consilieze să nu mai provoace TVR pe generali, unu, că nu aveam cum să controlez ce vorbeau invitații și nu puteai scoate subiecte ca Revoluția din program, și doi, ceea ce mai și comunicam cînd aveam răgazul, că nu credeam că generalul Chelaru e capabil să ne dea o lovitură de stat. Armata română nu a mai dat lovituri de stat proprii  de la răsturnarea lui Cuza, și chiar și atunci aveau o înțelegere cu civilii. Nu suntem Turcia. Cel puțin așa credeam atunci, cînd mă mai pasiona istoria românească, acuma însă, cînd citesc mai ales ziare financiare din România, nu prea știu ce să mai cred. Că dacă e adevărat că pensiile MAI, MapN, servicii și justiție sunt per total la fel de mari ca fondul național de pensii și se plătesc din bugete separate, și că există un număr enorm de pensii de mii de euro fără nici o legătură cu contribuțiile, deși și fondul național de pensii e deja depășit pe față, atunci militarii nu mai au de ce să dea lovituri de stat. S-a făcut deja, eficient și discret. Sau poate nu discret, că am auzit cu toții ecourile de la ”Ieși afară, javră ordinară”, în momentul în care Băsescu și Boc au tăiat cu curaj pensiile speciale militare (față de restul austerității lor, reforma pensiilor speciale a avut integral sens), și vedem și azi agitația cînd e vorba doar să se plafoneze pe viitor, fără să le afecteze pe cele de zi. Următoarea guvernare, USL, în loc să profite că altcineva plătise costul, a dat la militari ce au vrut ca să aibă liniște. Evident, superficial și nu ca să le crească eficiența, că România nu are prea puțini polițiști, ci un raport anormal între cei din birou și cei de pe stradă. În rest, sunt chiar prea mulți pe alocuri, sau par mulți de prost ce sunt organizați.

Ei, asta numesc eu o lovitură de stat pe tăcute. Dacă mai pui și firmele asociate cu serviciile și ministerele de forță, care domină piața în unele sectoare, și presa deținută pe față de ramuri cu legături în Securitate sau DIE, oricum s-ar numi ele ca departamente în noile structuri, și faptul că unii antreprenori politici din servicii pleacă doar ca să vină alții, dar nici un partid nu are curaj să vină cu un nou draft al Legii Siguranței Naționale ca să schimbe regulile, nu oamenii, iar SRI oricum a colectat toate datele noastre personale și ne mai luptăm doar pe nesimțirea de a crede că le va manageriza din bani europeni și va pune doar miniștri nulități care fac frumos, indiferent că prim-ministru e Dacian sau un pesedist oarecare, atunci putem spune că a fost o lovitură de stat de succes. Una eminamente rațională, în care militarii nu vor neapărat puterea, ci doar să li se plătească o pensie privilegiată ca să nu o exercite ei.

De altfel, de unde să o ia (puterea), că nu o are nimeni. Și de aici haosul care se vede.

Alina Mungiu-Pippidi

România Curată

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.