Ultima ora
Publicat: luni, 30 decembrie 2013

Povestea alegătorului din strada Florica – Eugen BLAGA

Cine oare își mai amintește de strada Florica de altădată? Cine mai știe cîte ceva despre atelierele micilor meseriași care, la început de secol XX, aduceau acel farmec special pe care acum, din păcate, nu-l mai au Bucureștii?

Strada Florica nu era una din acele străzi, tradiționale, în care puteai să găsești atelierele modistelor, acele ateliere unde se putea confecționa orice. Dar numai la comandă. Nu se inventase încă producția de serie, de serie mare sau mică, hainele nu se făceau la grămadă, bune pentru oricine. La acea vreme hainele aveau personalitate, aveau nume, erau ale cuiva anume, nu ale tuturor. Oamenii cu stare, mai mare sau mai mică, își duceau familia înaintea marilor sărbători sau cu diferite prilejuri din familie, căsătorii, botezuri, petreceri, să-și confecționeze la croitori haine noi. Copiii abia așteptau sărbătorile, pentru că știau că li se vor face haine noi, doamnele se interesau în tîrg ce se mai poartă. Cele din familiile bogate, ale boierilor, și, mai tîrziu, ale industriașilor, se duceau tocmai la Paris sau la Viena să vadă ce se mai poartă. Copiau tiparele și apoi, în țară, meșterii noștri pricepuți le făceau după trupul și dorințele comanditarului. Din acele vremuri nu s-au mai păstrat haine. Am avut și, din nefericire, avem și acum, o vocație distructivă. Dar lumea de atunci a scăpătat. A venit războiul, după care vremurile de dinainte nu s-au mai întors. Lumea nu mai punea preț pe haine. Bărbații au renunțat la pălărie în favoarea șepcii lui Lenin, a șepcii muncitorești, femeile, pentru că bărbații au plecat la război, i-au înlocuit în fabrici, apoi, din cauza lipsurilor, au continuat să lucreze. Ce să mai facă, sau din ce bani să mai facă modă, unde să mai poarte pălării, crinoline, jupoane, umbreluțe de soare, pantofiori din piele fină făcuți de meșterii cei mai buni de pe Lipscani, sau din Gabroveni, din Făinari, sau din Curtea Veche?

Lumea a început să poarte pantofi din carton, de morți, cum spunea, cu tristețe, tatăl meu, obișnuit cu eleganța modei Bucureștilor din anii interbelici, deziluzionat apoi de mizeria vestimentară de după 1947.

Am căutat să aflu pe unde a fost, spre mijloc de secol XX, strada Florica. Am apelat la ”Călăuza capitalei București” din anul 1929, o minunată ”livre de poche” editată de Primăria Capitalei ”spre folosul sergenților de stradă, agenților de poliție, comisionerilor, șoferilor, birjarilor, pentru străini și chiar pentru bucureșteni.” Aflăm că această călăuză a fost scrisă de Nicu Niculescu (Veselul?!), din strada Puișor, nr. 22, București. Cartea, alături de altele, la fel de vechi, amintește despre un oraș care, astăzi, nu numai din cauza timpului, nu mai este. Iată că atunci, mai mult decît astăzi, primăria se îngrijea de un lucru aparent minor. Ca toți oamenii să cunoască, în folosuri diferite, orașul în care trăiesc. Pe prima pagină a cărții, pe care am achiziționat-o cu ani în urmă de la unul din cele mai bune și mai serioase anticariate bucureștene, este și o iscălitură. A proprietarului, Nicu Andrițoiu, din compania a II-a a sergenților de stradă.

Aflăm, așadar, din această carte, că ”strada Florica era aproape de Parcul Carol, prin Bulevardul Mărășești”. Credeam că, odată cu demolările uriașe din această zonă, determinate de construcția casei poporului, pe care, de ani de zile, ”oameni răi”, o numesc casa împotriva poporului, strada a dispărut. Nici pomeneală. Am aflat-o cu destulă ușurință, căutînd pe harta actuală a Capitalei. Pleacă din Șoseaua Sălaj, pe care o întretaie spre drepta, paralelă cu străzile Petre Nenciu, stradă ce aduce un iz vag de literartură veche din alte vremuri, apoi cu rurala stradă a Lucernei, și cu la fel de agricola stradă a Grapei, apoi a Surlei, a Grădinii și cu vesela și bine dispusa stradă Zori de zi, dar și cu îmbîrligata stradă Cârlibaba, ce ne readuce apoi într-un peisaj neurban, după nume, în strada Salviei. Mai sînt în vecinătate și alte străzi ce te îndeamnă la meditație și-ți aduc nostalgii de mult apuse. Și o ultimă remarcă. Nu cumva să confundați strada Florica cu strada Pantazi Florica, așezată tocmai în celălalt capăt al Bucureștilori, spre Colentina și apoi spre Pantelimon.

Pe strada Florica a anului 1934, la numărul 43, locuia unul din croitorii căutați de locuitorii din zonă, deși, la acea vreme, avea doar 26 de ani. Era un croitor bun, pedant, spilcuit în toate împrejurările, care, la fel ca atîția alții, își procura cu bani grei tiparele pentru rochiile de seară ale doamnelor, modelele pentru tăietura fină a costumelor, pentru lavalierele ce trebuiau musai să se asorteze cu cămașile scrobite și cu culoarea ghetrelor fine, cu capsă spre exterior și care lăsau să se vadă, doar atît cît trebuie, lacul din piele bună, adevărată, al pantofilor. Pentru că, trebuie să se știe: niciodată bărbații cu ștaif ai acelor vremuri nu purtau ghete. Cît despre bocanci, nici nu putea fi vorba. Pentru ca luciul pantofului să fie mereu proapăt, îmi spunea tatăl meu, ce azi ar fi împlinit 100 de ani, fiecare bărbat elegant avea la îndemînă, într-un buzunar special creat de croitor, un pluș. ”Ne dădeam după un colț, ne aplecam cu grijă și mai corectam lustrul pantofilor”, îmi spunea, cu un zîmbet șmecher-hazliu, tatăl meu.

Deci, cum spuneam, pe strada Florica, Țepoșanu Dumitru, Mitică, cum i se spunea, avea atelierul lui.
Se mîndrea cu atelierul, dar mai ales cu clientela. Și, pentru că era un cetățean respectabil, la fiecare soroc al alegerilor se ducea, alături de familie, de vecinii și clienții lui, să voteze. Am aflat, scotocind prin anticariate, ”Cartea de identitate a domnului Țepoșanu Dumitru, de 26 de ani, cetățean român, de profesiune croitor, domiciliat în strada Florica, nr.43, căsătorit cu Maria, născută Tulea”. Documentul dovedește că ”este membru al acestei Comune, înscris la nr.1253 al listei de membrui ai sectorului III albastru.”

Trebuie să se știe că documentul era eliberat de Primăria sectorului III albastru, Serviciul electoral. În interiorul documentului, extrem de bine organizat, secretizat, protejat împotriva unor eventuale fraudări, multiplicări, etc., se află trei cărți de alegător: pentru Consiliul Municipal, pentru Adunarea Deputaților și pentru Senat. La instrucțiuni se specifica imperativ că ”în fiecare an cetățeanul este obligat a se duce la primăria respectivă, spre a-i completa numărul de ordine în care este înscris în lista anului respectiv, la fiecare colegiu”.

Au trecut de atunci 79 de ani. Sîntem în nefericitele zile de astăzi. Ar fi fost firesc ca, acum, sistemul de evidență al cetățenilor care paticipă la vot să fie la cu totul și cu totul alte standarde. Evident, informatizat, de așa manieră încît frauda, prezentă, iată, mai mult decît oricînd, să poată fi eliminată.

Dar – surpriză! În anul 2012 un act normativ validează ceea ce, ticălos, s-a dorit cu încă două legislaturi înainte, adică neobligativitatea ca la alegeri să folosim carnetul de alegător. Legea stabilește, imperativ, că ”exercitarea dreptului de vot în alegeri se va face numai pe baza actului de identitate” și se continuă: „se elimină astfel condiționarea exercitării dreptului de vot în țară, de către cetățenii români, de existența cărții de alegător, comparativ cu cetățenii români care au domiciliul sau reședința în străinătate și care pot vota și fără carte de alegător”. Tot în expunerea de motive, MAI menționează că, pentru emiterea și personalizarea cărților de alegător, eliberate gratuit cetățenilor, s-au cheltuit peste 140.000 lei în anul 2010 și aproape 170.000 lei în anul 2011. „Prin eliminarea cărții de alegător ca document în baza căruia se exercită dreptul de vot, se vor reduce cheltuielile bugetului de stat, aferente achiziționării materialelor.”

Credem că, dacă astăzi ar mai trăi croitorul nostru, cel din strada Florica, cu siguranță s-ar revolta. Cum este posibil, ar spune el? Cum se poate să votezi fără a avea carte de alegător? Cum este posibil să nu mergi în fiecare an, îmbrăcat în haine bune, la primărie, și să-ți obții numărul ce va fi trecut pe cartea de alegător, în acest fel nefiind posibil ca altcineva să voteze în locul tău? Și încă ceva. Cum adică, să nu se ducă la vot? Doar este un cetățean onorabil și trebuie, neapărat, să aleagă. Lui nu îi este indiferent cine va fi primar, cine îl va reprezenta în Camera Deputaților sau în Senat. Ar fi foarte nemulțumit și de cum a ajuns primăria lui de sector, cea albastră. Ar mai fi nemulțumit și de faptul că alegătorii nu mai sînt respectați, că votează, azi, pînă și morții, că cei care, din varii motive, nu se duc la vot, sînt votați de alții și de multe altele.

Dar e bine că nu le mai știe. E bine că, acolo unde este acum, s-a dus cu credința că lucrurile sînt mai bune, că oamenii sînt mai cinstiți, că atelierul lui și acum face haine pe comandă, că mai este lume bună care știe să se îmbrace, că este mai bine. Că toți oamenii, în haine de sărbătoare, cu toată familia alături, se duc la vot. Ca altădată.

Aceasta este scurta poveste a croitorului și alegătorului Țepoșanu Dumitru.

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>