Ultima ora
Publicat: duminică, 22 decembrie 2013

Prima atestare istorică a Revoluţiei: ziarul "Libertatea"

Istoria lucrează pe bază de documente. Li se mai spune atestări. Fără o atestare, evenimentul nu există. Sau există, la o altă dată decât cea care nu l-a atestat.

Acum 24 de ani a avut loc, în România, o Revoluţie. Chiar dacă aceasta a fost transmisă în direct la televiziune, certificatul ei de naştere trebuia să fie scris.

Ei bine, acest certificat există! S-a numit “Libertatea”. Primul ziar liber al României, după mai bine de o jumătate de secol de dictatură care a oprimat în primul rând libertatea cuvântului. A exprimării.

Ziarul “Libertatea” a apărut, pe 22 decembrie, în jurul orei 13, la scurt timp după ce dictatorul Ceauşescu decolase cu elicopterul de pe acoperişul CC-ului, asediat de revoluţionari. A apărut ilustrat chiar de fotografia decolării. A fost scris într-o suflare, de cei care se aflaseră în mijlocul tragicelor evenimente şi a văzut lumina tiparului într-un timp calificat ca record naţional. Niciodată, un ziar de tip clasic nu mai parcursese toate complicatele etape ale editării, de la culegerea materialelor până la pornirea rotativei, într-un timp atât de scurt. A fost meritul lor, al colegilor tipografi de la “Informaţia”, de a nu mai fi ţinut cont de nimic din ceea ce îngrădea o asemenea operaţiune. Şi a mai fost ceva: “Libertatea” a fost primul ziar din acea jumătate de secol care a apărut – legal – fără nici o aprobare din partea vreunui for diriguitor. Fără APROBARE! O mână de oameni au hotărât să-l facă şi l-au făcut. Fără să se teamă de urmări, de represalii. La ora apariţiei sale nu se ştia încotro plecase Ceauşescu şi dacă nu cumva, repliat alături de cei care i-ar mai fi rămas fideli, n-ar fi declanşat represiunea. Şi cu siguranţă că într-o astfel de situaţie printre primii puşi la zid ne-am fi numărat şi noi, cei care ne-am pus semnăturile în josul articolelor care salutau victoria poporului…

De ce “Libertatea”? Foarte simplu: a fost cuvântul care a izbucnit cu o forţă indescriptibilă din piepturile celor care, în Piaţa Palatului, îşi savurau noua şi neaşteptata condiţie de oameni liberi.

Document, atestare istorică, “Libertatea” mai are şi o altă semnificaţie: ea consfinţea prima şi cea mai importantă dintre libertăţile pe care le-am obţinut, din propria noastră voinţă, cu preţ de sânge, şi care acum ni se pare că am avut-o dintotdeauna!

P.S. Între această “Libertate” şi ziarul care poartă acum acelaşi nume nu este decât o potrivire întâmplătoare. Nu au – de prin 1995 – când acesta şi-a scos de pe frontispiciu menţiunea “Primul ziar liber al Revoluţiei Române” – nimic de-a face una cu alta…

VICTORIE!

Clipa cea mare, clipa aşteptată atîta amar de vreme de poporul român de 23 de milioane de oameni a venit! Să o numim aşa cum se cuvine şi cum sîntem datori să o lăsăm în memoria urmaşilor noştri, clipa libertăţii. Mai cu seamă să învăţăm că această cucerire istorică, această izbîndă atît de greu plătită, această minune extraordinară care ni se întîmplă fiecăruia dintre noi se cere să o păzim, preţuind-o cum se cuvine, apărînd-o de oricine ar putea crede că ar mai putea întoarce vreo clipă mijloacele violenţei, ale pumnului izbit cu putere în masă, ale cuvîntului rostit cu ura înfiorătoare a puterii fără limită.

Să învăţăm că libertatea pe care am cucerit-o se cere făurită.

Că această libertate o vom putea avea şi o vom putea lăsa vremurilor viitoare numai dacă vom şti să lucrăm împreună la fiinţarea ei, respectîndu-ne, învăţînd în relaţiile noastre toleranţa, climatul încrederii cu dimensiune fundamentală a raporturilor ce se instituie între noi ca oameni, ca ţărani, ca muncitori şi intelectuali, ca studenţi sau soldaţi, ca români.

Pe străzile capitalei României libere se roteşte iarăşi ca în vremurile de înălţătoare mîndrie patriotică luminoasă şi mîndră HORA UNIRll. Milioane şi milioane de oameni din ţară învaţă iarăşi să cînte şi să vorbească româneşte. Să fim demni de aceste clipe istorice comportîndu-ne la înălţimea lor. Muncind şi trudind pentru ca Iibertatea care astăzi îşi arată zorii să rodească pentru binele fiecăruia dintre noi. Pentru binele poporului român!

STELIAN MOŢIU

APEL CĂTRE CETĂŢENII ORAŞULUI!

Avem libertatea! Cucerită cu sînge, cu jertfa supremă a atîtor tineri, a atîtor eroi cărora încă nu le ştim numele.

AVEM, ACUM, DATORlA SĂ FACEM CA, ÎN LINIŞTE

VIAŢA ORAŞULUI SĂ INTRE ÎNTR-UN FĂGAŞ FIRESC

Funcţiile vitale ale oraşului – APROVIZIONAREA, ALIMENTAREA CU APĂ ŞI ENERGIE, TRANSPORTUL ÎN COMUN, TELECOMUNICAŢIILE – trebuie să se desfăşoare normal, trebuie să asigure permanent cerinţele oamenilor Cetăţii.

LUCRĂTORII DIN ACESTE SERVICII SÎNT PRIMII CHEMAŢI SĂ SE AFLE LA DATORIE, SĂ ACŢIONEZE ÎN ORDlNE. O FAC PENTRU CONCETĂŢENII LOR, PENTRU PROPRIILE LOR FAMILII!

NOI, TOTI CEILALŢI LOCUITORI. TREBUIE SĂ ÎI SPRIJINIM, DÎND DOVADĂ DE CALM, PROTEJÎND BUNURILE NOASTRE, BUNURILE POPORULUI CARE LE-A FĂURIT CU TRUDĂ ÎN ANI GREI DE MUNCĂ Şl PRIVAŢIUNI, NE-O CERE ÎNSĂŞI JERTFA EROILOR ORAŞULUI! NE-O CERE VIITORUL NOSTRU

SĂ NU ADMITEM NICI UN ACT DE VANDALISM, DE DISTRUGERE! NOI TOŢI SÎNTEM CEI CE TREBUIE ŞI PUTEM SĂ FACEM ORDINE PRETUTINDENI
Cetăţeni!

Fraţi români!

AM ÎNVINS! TIRANUL A FOST ÎNVINS!

Ceauşescu şi clica lui odioasă au fost înlăturaţi de voinţa şi puterea poporului!

PUTEREA ESTE ÎN MÎINILE POPORULUI!

Asasinii vor fi pedepsiţi! Pentru toate crimele lor sîngeroase, de acum şi de ani întregi de zile, ani de mizerie morală şi materială, de beznă şi suferinţă.

Să ne cinstim eroii, ucişi în aceste zile de neuitat pentru istoria neamului! Au ieşit în stradă, au scandat înaintea armelor şi tunurilor, şi-au dat viata pentru noi, pentru întregul popor, pentru libertatea noastră! Să-i cinstim prin faptele noastre, prin ceea ce vom face să arătăm că sîntem demni de supremul lor sacrificiu.

Pe străzi, în marile pieţe ale oraşelor, ale aşezărilor din întreaga ţară, să ne unim, paşnic, glasurile! A sosit momentul adevăratei demnităţi, pe care jefuitorii şi asasinii au încercat s-o murdărească prin frică, prin teroare! Să ne unim forţele, să arătăm lumii întregi, să arătăm peste timp copiilor şi urmaţilor noştri că pot să fie mîndri de noi, de ceea ce vom face pentru libertatea şi demnitatea lor!

Sîntem muncitori, sîntem ţărani, sîntem intelectuali, noi sîntem POPORUL ROMÂN! Abia acum, cucerită de mîinile noastre, averea ţării este cu adevărat a noastră! Să o apărăm cu toate forţele, să ne organizăm în întreprinderi, în instituţii, să ferim de orice distrugeri bunurile noastre, ale tuturor! Nu sîntem huligani, cum a îndrăznit să ne numească, fără ruşine, tagma asasinilor condusă de dementul asasin Ceauşescu!

Fraţi soldaţi! Ofiţeri ai armatei române! Noi sîntem poporul, fiţi de partea noastră – deci şi a voastră, apăraţi interesele naţiunii, apăraţi naţiunea! Nu trageţi în cetăţenii paşnici, fraternizaţi cu ei, cu noi toţi!

TIRANUL BARBAR a căzut!

Bucureştiul e al nostru! Ţara e din nou a noastră, a românilor. Să ne unim, să chibzuim împreună, să ne construim o soartă pe veci liberă!

TRĂIASCĂ LIBERTATEA! TRĂIASCĂ POPORUL ROMÂN!
TRĂIASCĂ LIBERTATEA!
TRĂIASCĂ POPORUL ROMÂN!

Cinste vouă!
Ora 8 dimineaţa. Ministerul Agriculturii. Soldaţi cu feţe de încă, aproape, copii au fost aliniaţi cu faţa spre stradă, conform ordinului primit. Femei din mulţime, unele ar putea să le fie mame, le striga doar atît: «De ce-aţi tras. Ruşine!” Două tancuri acoperă spaţiul central al străzii. Pe lângă ele troleibuzele se strecoară umile. Pe lângă ele şi pe lîngă soldaţi oamenii trec demni. Trişti. Fermi.
Şi, iată, a venit Ceasul. Piaţa Palatului, intersecţia cu Stirbei Vodă. Acolo, se aude vuietul. Soldaţii aliniaţi în poziţie de tragere în dreptul Sălii Palatului privesc, aproape în gol, de sub caschetele de fier. Acum, iată, vuietul o ajune pînă la ei. N-au trecut decît cîteva minute de cînd Dictatorul şi-a anunţat ultimul său decret şi cel mai scurt, cel fără viaţa măcar o singură secundă. Vuietul a ajuns pînă la el: trec tancuri – se retrag. Şi mulţimea aclamă. Mulţimea strigă „Cinste vouă!” şi-i îmbrăţişează pe soldaţi, le oferă flori, le întind pîini.
Da, armata nu vrea să tragă în popor. Oamenii au lacrimi în ochi, lacrimi strînse acolo de ani şi ani, de aproape un sfert de secol cît un popor de 23 de milioane a trăit sub tiranie.
Armata se retrage. Ofiţerul care comandă trupa dinspre 13 Decembrie aleargă să afle. Se întoarce. Soldaţii îşi părăsesc posturile, din poziţie de tragere. Se suie în camioane. Se alătură tovarăşilor lor. Se alătură poporului. Au din nou, acum, adevărat, priviri de copii. Care au la rîndul lor părinţi. Şi vor avea urmaşi. Într-o ţară pentru totdeauna liberă, a oamenilor liberi.
MIHAl BĂRBULESCU

Trăiască libertatea
Pentru sîngele celor ce-au câzut pentru noi,
Pentru lacrima strînsă sub pleoape de ani
Pentru ziua aceasta, cu adevăraţii eroi –
România, poporul, liberi, demni, suverani

Liberi să spunem ce credem, ce suntem
Liberi să iubim şi să ne creştem copiii
Liberi să strigăm – Jos Tirania
Acelor ce forţa, corupţia, pumnii
Le foloseau în discursuri pompoase
Să aibă ei totul, pe mese luxoase

Să fim solidari, români, este ceasul
Cînd neamul se-aşazâ în albia lui
Aprindeţi în suflete candele, glasul
Poporului liber răsune de-a pururi

MIHAl BĂRBULESCU

Crizanteme în mitraliere
Uluitor spectacol. În mîinile celor ce trebuiau să tragă, să ucidă, în mîinile fiilor ţării aflaţi sub drapel, al copiilor noştri, puşi să ucidă părinţii şi fraţi, sclipeau în soarele de primăvară al acestui decembrie crizanteme. Mici, galbene, firave, crizantema de om obidit, cu grija zilei de mîine, cu teama în suflet, mai ales, pentru această zi.
Şi iată, din nou, soarele a răsărit la Bucureşti! Fiii ţării ce trebuiau să tragă în ţară, au acum în mîini crizanteme – semn al firescului, al înaltei răspunderi ce ne revine nouă tuturor pentru clădirea unei noi Românii. O Românie Liberă, în care niciodată braţul înarmat al ţării să nu poată fi folosit împotriva ei.
Soarele a răsărit din nou la Bucureşti! Şi poate cea mai bună dovadă sînt aceste crizanteme galbene, dar proaspete, din mîinile ostaşilor. Bobocii maturităţii noastre civice, ai începutului, ai reconstrucţiei morale şi sociale.
Armata e alături de noi. Acest strigăt, această convingere au umplut ieri în Piaţa Palatului, pe străzile oraşului martirizat inimile a zeci şi sute de mii de oameni.
Echinocţiul primăverii noastre naţionale, va începe mereu şi mereu în România, în conştiinţa noastră, la 22 Decembrie.
Soarele a răsărit din nou la Bucureşti!
Val. VOICUIESCU

În sfîrşit…
Bucureşti, ora 11,30.
În sfîrşit! În sfîrşit, valurile nopţii s-au risipit. La 24 de ore după ce primele glasuri s-au făcut auzite în Piaţa Palatului cerînd „Libertate“ şi „Jos cu clica Ceauşescu“, sorii au sosit în Capitală, în întreaga ţară. Au fost zori roşii, de sînge, zori umezi de lacrimile părinţilor, fraţilor şi surorilor celor care ieri, după simulacrul de miting, au manifestat pînă noaptea tîrziu pe străzile oraşului, sub ploaia de gloanţe, striviţi de şenilele tancurilor, dîndu-şi viata pentru libertatea noastră, a tuturor.
Astăzi, de la primele ore ale dimineţii, din toate colţurile oraşului se îndreptau spre centrul Capitalei, spre aceeaşi piaţă zeci de mii de oameni care, sfidînd tancurile si cordoanele înarmate ale miliţiei şi securităţii, refăceau drumul deschis de miile de tineri, de muncitori şi intelectuali, de toţi oamenii de suflet şi conştiinţă ai oraşului doar cu o zi înainte.
În sfîrşit!
Scriu aceste rînduri şi pe fereastra deschisă se aud din stradă strigătele de bucurie ale concetăţenilor noştri: „Victorie!”, „Am învins!“, „Libertate!”
Da, în sfîrşit, am învins! O victorie semnată cu sînge. În numele speranţei, al iubirii de ţară, de dreptate şi libertate. Aştern la maşina de scris cuvintele aşa cum îmi vin în suflet şi-mi dau seama cît am uitat să scriu. Să scriu cu adevărat, limpede şi drept, despre bucurie şi dreptate. Să scriu cu adevărat ceea ce simt şi gîndesc… Voi reînvăţa, cum toţi, cu calm şi luciditate, va trebui să reînvăţăm a trăi în demnitate. O demnitate pe care, în sfîrşit, ne-am cîştigat-o.
Acum, cînd aceste rînduri pornesc spre tipar, de jos, din strada Brezoianu, de sub ferestrele redacţiei noastre „Libertatea” se aud acordurile „Horei Unirii” în care sînt cuprinşi iute de oameni ce serbează ziua LIBERTĂŢII.
AUREL GHIMPU

Doctorul Stelian Ivaşcu, directorul Direcţiei sanitare a municipiului Bucureşti, ne-a sunat la redacţie informîndu-ne că: toate unităţile sanitare din Capitală – spitale, policlinici, dispensare – funcţionează normal. A fost mobilizat întreg personalul medico-sanitar care a lucrat zi şi noapte în sprijinul celor răniţi, al tuturor bolnavilor, în condiţii de înalt profesionalism şi dăruire. Toate echipele de gardă au fost dublate.

CETĂŢENI!
Pentru sîngele vărsat este nevoie acum să ajutăm pe cei aflaţi în suferinţă, pe eroii crîncenei represiuni.
Cei ce doresc să doneze sînge şi facem apel să fie în număr cît mai mare – întrucît rezervele existente au fost distruse de odioasele unelte ale fostului regim – sînt rugaţi să se adreseze Centrului de hematologie (str. Doctor Felix) şi tuturor spitalelor.


 

PRIMELE ORE ALE LIBERTĂŢII

În clipa în care scriem aceste rînduri, în faţa redacţiei ziarului, acum liber, se cîntă Hora Unirii.
Sub această emoţie profundă relatăm întîmplările petrecute ieri în piaţa Eroismului, de la Universitate, unde am fost martori oculari începînd cu primul moment şi terminînd cu odiosul genocid, declanşat din ordinul „celui mai iubit fiu al poporului”.

La început, aproximativ 200 de studenţi, ale căror nume, pe care nu le avem în acest moment, vor rămîne fireşte în memoria naţiunii.

La ora 14 erau deja peste 2000.
Dinspre piaţa Unirii veneau mereu, în coloane, alţii şi alţii.
Primele lozinci: „Sîntem studenţi”, „Vrem guvern democratic”, „Ceauşescu, cine eşti? Criminal din Scorniceşti”, „Timişoara”, „Braşov”, „Şi voi sînteţi români“, „Fără violenţă”, „Armata e cu noi“.

Un gest emoţionant al unor femei: se oferă flori militarilor.
Nu sînt aceiaşi cu asasinii de mai tîrziu.
Spre Intercontinental manifestanţii scandează: „Europa e cu noi”, „Povestiţi ce aţi văzut”.
Îşi fac apariţia dinspre Piaţa Unirii primele două blindate.
Ezită în faţa mulţimii, oamenii Ie opresc, tinerii se urcă pe ele cu tricolorul.
Apoi, probabil în urma unui ordin primit, pornesc.
Nu se înregistrează încă victime.
Se îndreaptă spre Piaţa Romană.
Cîteva minute mai tîrziu sînt trase primele focuri de avertisment.
Demonstranţii strigă : „Sîntem, sîntem români”, „Nu trageţi”.
Se formează o horă a unirii, mică, compusă din 10—15 persoane, care în cîteva secunde creşte acoperind distanţa de la pasajul Universităţii pînă în apropierea trupelor masate în dreptul străzii 13 Decembrie.

Li se răspunde prin noi focuri de avertisment. Cineva de pe unul dintre felinare propune un minut de reculegere în memoria victimelor de la Timişoara.

Într-un spirit de admirabilă disciplină demonstranţii, acum în număr mult mai mare, poate de 4000—5000 se aşază ne carosabil.
Nu mai avem posibilitatea de a cuprinde, din mijlocul lor, întreaga panoramă.
Intrăm în blocul de deasupra Florăriei Codlea şi sunăm la o uşă de la etajul III. Ne deschide Vsevolod Ivanov, medic la Spitalul studenţesc. Îi spunem că sîntem ziarişti şi îl rugăm să ne permită să privim totul din apartamentul lui. Ne strînge în braţe pe rînd pe fiecare, strigînd apoi: „Libertate presei“.

Jos îşi fac apariţia din nou blindatele, de astă dată şapte.
Este ora 12,45.
Ele pătrund în mare viteză printre demonstranţi.
Aceştia aruncă în ele cu bucăţi de lemn, cu pietre.
Un uriaş val de „Huo“ se ridică deasupra pieţei.
Răsuflăm uşuraţi. Nici de astă dată nu s-au înregistrat victime.
Blindatele dispar în timp ce lumea scandează: „Nu sîntem terorişti“.
De la etajul doi al hotelului Intercontinental cineva filmează cu o cameră ascunsă.
Se filmează cu o cameră video şi de pe blocul vecin.
În cursul serii aveam să aflăm că aceste secvenţe sînt realizate de un student de la I.A.T.C., care le va păstra, după cum ne-a declarat, pînă în secunda în care ele nu vor mai reprezenta nici un pericol pentru demonstranţi.

Din nou în mijlocul vulcanului în fierbere.
Se fac liste cu participanţii, cu adresele lor, cu locurile lor de muncă, pentru a putea fi protejaţi ulterior împotrivă delaţiunii şi terorii.
Sîntem şi noi înscrişi pe acestea.
Un moment deosebit de emoţionant: întreaga adunare cîntă „Deşteaptă-te române“.
Această impresionantă manifestare românească este
curmată de apariţia a două noi blindate. Tot în măre viteză.
Se înregistrează primul rănit, un om în etate, care a încercat să fixeze un steag tricolor în turelă.
Cinste gestului eroic al acestui om.
În jurul demonstranţilor mase compacte de oameni privesc. Privesc şi aşteaptă. Aşteaptă ce?
Declanşarea propriului lor curaj. Şi, din cînd în cînd, în masă, aceştia pornesc, alăturîndu-se demonstranţilor care aplaudă.
Dinspre Piaţa Unirii se îndreaptă o coloană purtînd pancarta „Ceauşescu nu uita, a venit şi vremea ta”.
Într-o disciplină impresionantă manifestanţii îi lasă să treacă scandînd’ „Vin muncitorii”.
Întreg centrul răsună de urale.
Ora 17, din nou tancuri.
La 17.30 alte blindate pătrund în mare viteză, zdrobind zeci de oameni în faţa sălii Dalles.
Încep împuşcăturile. „Asasinii, ucigaşii”.
Ora 17,45 se aprind torţe şi luminări.
Ora 17.50, trec alte tancuri. Alte victime. La scurt timp mulţimea ajunsă acum la circa 10.000 de oameni scandează:
„Armata din Timişoara s-a unit cu ţara”.
În memoria victimelor de acolo şi de aici se aprind lumînări în faţa Teatrului Naţional şi pe zidul restaurantului Dunărea.
La ora 20,12 o nouă coloană masivă de muncitori.
Ei scandează: „Unde este el?”.
La ora 20,30 se ridică primele baricade ale demonstranţilor.
Se vorbeşte mulţimii de pe capota unei maşini şi de pe indicatorul „Parking”.
Apar primele portavoce.
Tinerii aduc noi autovehicule cu care încearcă să baricadeze bulevardul pentru a se apăra.
Împotriva demonstranţilor sînt aduse tunuri de apă. Într-o solidaritate impresionantă manifestanţii îşi refac rapid rîndurile.
Numărul lor creşte cu muncitori veniţi din Pantelimon, unde, aflăm pe această cale, a avut loc o puternică demonstraţie, cu coloane de la Obor, unde s-a ţinut un miting la statuia dedicată eroilor de la 1907 — din alte părţi ale oraşului.

Dar creşte considerabil şi numărul ultimilor apărători ai vechiului regim.
Îşi fac intrarea trupele speciale.
Ele înlocuiesc şi în faţa Universităţii armata.
Se trag focuri de armă şi trasoare. Deocamdată în aer.
Blindatele atacă mulţimea. Manifestanţii dau dovadă de mult curaj.
La un moment dat focurile de armă şi trasoarele încep nemilos să secere trupuri.
Luminile sînt stinse.
Fără faruri apare un tanc, ce intră în plin în mulţime. Se aud strigăte de durere.
Piaţa universităţii devine timp de circa 40 de minute un veritabil poligon de tragere.
Un adevărat masacru care a continuat în cursul nopţii şi în alte cartiere ale oraşului.
Sorin ROSCA-STĂNESCU
Horia TABACU
Marian CIOBA


 

JURNAL IMEDIAT

22 decembrie 1989, ora 4,15. Ce va aduce, oare, ziua de mîine ! Sau de azi, de care ne mai despart doar cel mult două ore ?
Tot ce am văzut în ultimele i-5 ore, tot ce am . auzit, tot ce am simţit aduc din ce în ce mai mult cu un coşmar.
Dar coşmarul cei mai cumplit începe în momentul în care realizează că este foarte posibil ca ziua de mîine să aducă cu oricare alta din cele trecute în ultimii vreo 20 de ani.
Cu aceleaşi figuri, aceleaşi fraze, aceeaşi lume. Poate doar cu cîteva explicaţii de o sfruntată falsitate, ca multe altele, în plus…
Ce sîntem ? Cine sîntem ? Ce am devenit în această ultimă săptămînă ce nu-şi are termen de comparaţie ?
Ce a determinat această bruscă, nebunească, ucigătoare trecere de la orizontalitatea aparentei tîrîtoare, parca mulţumită doar
cu faptul că există, la verticalitatea unei demnităţi nu numai nebănuite, dar parcă nici măcar de conceput?
Ce s-a întâmplat oare acolo, în sufletele acelei mîini de OAMENI care au înfruntat pînă la capăt, cu mîinile goale, dar cu inimile explodând de nebuna adiere a libertăţii, diviziile motorizate ale „celor mai iubiţi” călăi ai poporului român ?
S-au gîndit ei, oare, la ce va fi după, după ce puterile îi vor fi lăsat, hainele ude le vor fi îngheţat, iar gloanţele se vor fi apropiat lacome de carnea lor?
Înclin să cred că nu.
Că în acest prezent, entuziasmant în nebuneasca lipsă de şansă a sa, nu mai era loc pentru un alt timp.
Erau, poate, tot ei, cei care au aplaudat şi au aclamat, fără convingere, ei doar cu indiferenţă şi mai ales cu teamă, fiecare dintre -actele ininteligibile ale acestui vătaf schizofren, paranoic, de-a lungul acestor ani în care ţara se prăbuşise în neantul lipsei de demnitate.
Îi vor fi usturat poate palmele, ca de, o incurabilă rîie morală şi au încercat, într-o disperare asumată cu maximă seninătate, purificarea acestui gest, a acestei enorme sfidări.
Sfidarea tancurilor, a gloanţelor, a aroganţei totalitare, a dispreţului nemăsurat al celor cocoţaţi cu obstinaţia marilor parveniţi, pe grumazul unei ţări obişnuite să îndure.
Obişnuită însă să-i îndrume pe alţii, nu pe ai săi sau mai bine zis, pe cei care au început purtînd o mască asemănătoare cu figurile lor.
Masca a căzut însă, de mult, şi nu a mai rămas decît imaginea hîdă a vechilului purtînd ca pe un sceptru gîrbaciul cu care a stîlcit trupurile şi sufletele celor somaţi să-i închine eterne osanale.
– Pînă în această seară noţiunea de „eroism” mi-a sunat cam exterioară şi golită de sens, dacă nu împopoţonată cu reversul său, atunci cînd n-a mai putut fi dezlipită de fruntea filozofului-cizmar. Abia în această seară am înţeles ce înseamnă eroism, total, sacrificiu de sine necondiţionat, în numele unei, poate, iluzorii speranţe.
EROII sînt ei, cei din piaţa înecată de fum şi incendiată de flăcările prin care venea, la o fatală întîlnire, glonţul pornit din armele pe al căror trăgaci apăsase, demult, degetul celui mai mare criminal din istoria acestei naţiuni.
Ce va aduce ziua de mîine, pînă la care, iată, n-a mai rămas decît vreo oră?
Ce?
Pentru că cel care ne-a schilodit sufletele a reuşit performanţa de a nu ne mai lăsa nici măcar această ultimă redută: speranţa…

Octavian ANDRONIC

P.S. 22 decembrie. La ora 6 dimineaţa, pe postul naţional de radio, o voce şugubeaţă ne urează „bună dimineaţa”. Nimic nu s-a schimbat?
AVEA SĂ SE SCHIMBE PESTE DOAR CÎTEVA ORE! 

 


Explicaţie foto pag. 4: Aşa au primit bucureştenii apariţia ziarului nostru în această zi istorică – 22 decembrie 1989.
Fotografii de Lucian CRIŞAN şi Lucian SIMION

sport

Tricolori, vă aşteptăm acasă…

În acestc clipe de imensă bucurie – o bucurie adevărată, nu „mimată”, cum, din păcate, am fost nevoiţi să o facem atîţia şi atîţia ani – gîndurile noastre se îndreaptă şi spre voi, dragii noştri tricolori care, în pofida condiţiilor vitrege de pregătire şi de participare la cele mai importante competiţii sportive internaţionale, v-aţi străduit şi aţi reuşit să reprezentaţi cu cinste poporul din care faceţi parte, aţi reuşit să dovediţi de atîtea şi atîtea ori că fiii acestui pămînt pot face – măcar prin intermediul întrecerii sportive – să se vorbească pe toate meridianele, cu stimă şi respect, de ROMÂNIA.

Vouă, celor care, cu mai multă vreme în urmă ori mai recent, aţi refuzat să mai evoluaţi sub culorile unui steag ce nu reprezenta în nici un fel adevărata Românie, şi aţi ales calea libertăţii, vouă, sportivilor de excepţie aplaudaţi în atîtea şi atîtea întreceri cu cel mai buni reprezentanţi ai mapamondului sportiv – vouă Mihai Leu (campion mondial la box), Miodrag Belodedici („prinţul” fotbalului românesc), Daniel Dumitrescu („argintul” nostru la ultima ediţie a Jocurilor Olimpice), ţie, Nadia Comăneci (care ai revoluţionat gimnastica mondială, făcînd atîta propagandă României cît nici toate ambasadele noastre la un loc nu au reuşit) şi nu în ultimul rînd, ţie, dragă Ion Ţiriac (sportivul de excepţie şi organizatorul ideal al atîtor întreceri desfăşurate, pînă acum, doar pe alte meridiane – cum a fost şi recenta finală a „Cupei Davis”) vă adresăm, acum, în aceste clipe, în care, iată, am redescoperit adevărata libertate, un călduros apel: „TRICOLORI, VA AŞTEPTAM ACASĂ!”. Aici, unde avem şi, în sfîrşit, putem realiza atîtea şi atîtea lucruri, aici în România – ţara noastră scumpă şi dragă pe care, sînt convins, o puteţi reprezenta, în sfîrşit, după inima şi talentul vostru în arena sportivă internaţională. Vouă, tuturor sportivilor dragi şi talentaţi împrăştiaţi fără voia voastră prin toate colţurile lumii vă spunem:

„TRICOLORI, VĂ AŞTEPTĂM ACASĂ!”

Marian GHIOLDUŞ

În aceste momente istorice, cînd întregul nostru atît de încercat popor trăieşte zorii unei cu adevărat noi istorii, redactorii şi tipografii, cu sufletele pline de fierbinte patriotism au hotârît ca, de astăzi, ziarul bucureştenilor să apară sub numele ,,Libertatea”, ziarul Capitalei eroice, aşa cum este firesc aşa cum am dorit-o întotdeauna. Trăiască România, trăiască libertatea!

Redactorii noului ziar „Libertatea” saluta curajul, Iniţiativa şi victoria colegilor de la Radioteleviziunea Română, care, începînd de azi, prezintă bucureştenilor şi întregii ţări adevărul.
Salutam intelectualii care fac cinste oraşului şi ţarii, salutăm muncitorii, salutăm pe toţi cetăţenii Capitalei angajate, împreună cu ţara, pe drumul unor înnoiri istorice.

AZI LA ORA 15 S-A CONSTITUIT ÎN CLĂDIREA PALATULUI „UNIVERSUL”, SINDICATUL LIBER AL ZIARIŞTILOR DIN BUCUREŞTI.

CETĂŢENI!

Marea victorie a fost obţinută prin jertfe şi sacrificii! S-o păstram prin calm şi înţelepciune, prin evitarea violenţelor! S-o păstrăm apărînd valorile poporului, liniştea şi ordinea!

Amos NEWS

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>