Ultima ora
Publicat: joi, 15 iunie 2017

Primul film documentar despre Eminescu VIDEO

Primul film documentar despre Mihai Eminescu, intitulat „Eminescu, Veronica, Creangă”, a fost realizat în 1914, după 25 de ani de la moartea poetului, de către Octav Minar, prozator, traducător şi istoric literar.

Documentarul, cu o durată de aproximativ 20 de minute, este creaţia Casei de Filme “Pathé”, iar imaginea poartă semnătura lui Victor de Bon. Conţine elemente de docudrama, scenele lirice au fost interpretate de artişti profesionişti, iar ecranizarea artistică a fost realizată în Italia şi Egipt.

”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim” (Geo Bogza).

„Eminescu, Veronica, Creangă” fost descoperit în urmă cu câţiva ani la Arhiva Naţională de Filme de către eminescologii Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu şi recondiţiont integral.

Pelicula cuprinde imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi considerate adevărate documente istorice. Prezintă meleagurile natale ale poetului, diferite fotografii inedite, inclusiv o controversată poză a poetului, împreună cu tatăl său, casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi, unde a locuit Eminescu, imagini ale Iaşiului, precum şi câteva clădiri frecventate de poet: Biblioteca Centrală, “Bolta Rece”, localul “Trei Sarmale” etc.

Imaginile arată, de asemenea, mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă.

Mihai Eminescu-  viața și opera

S-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, fiind al șaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici.

După ce se înscrie în 1860 la Liceul german din Cernăuți, în 1863 se retrage ca ”privatist” (elev particular), nesuportând disciplina școlară. În 1864 este copist la Tribunalul din Botoșani, iar din 1865 este custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul.

Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia ”La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a semnat-o M. Eminovici.

Închinată memoriei profesorului său, poezia a apărut în broșura scoasă la moartea acestuia (12/24 ianuarie 1866, la Cernăuți), intitulată ”Lăcrămioarele învățăceilor gimnăziaști den Cernăuți la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”.

După moartea acestuia, pleacă în Transilvania, la Blaj și Sibiu, unde își va continua studiile liceale, apoi ajunge la București, urmând trupele de teatru Tardini-Vlădicescu. Devine copist și sufleur în trupele lui Iorgu Caragiale (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), participând la turnee în întreaga țară, apoi ajunge la Teatrul Național din București, unde este angajat ca sufleur.

Meritul descoperirii talentului poetic al lui M. Eminescu îi revine lui Iosif Vulcan, directorul revistei ”Familia”, în urma primirii de către acesta, în februarie 1866, a mai multor creații aparținând tânărului poet. Astfel, în nr. 6/1866 (25 februarie-9 martie) al revistei are loc adevăratul debut, prin publicarea poeziei ”De-aș avea…”, semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu (numele fiind schimbat de I. Vulcan din Eminovici în Eminescu) și însoțită de următoarea notă: ”Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de 16 ani, care, cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut”. După publicare, poetul acceptă numele de Eminescu și îi adresează lui I. Vulcan o scrisoare de mulțumire, întrebându-l dacă mai poate trimite și alte lucrări, deschizându-se în acest fel seria colaborărilor în paginile revistei.

Activitatea sa poetică a început și s-a încheiat la ”Familia” — Mihai Eminescu a publicat aici, începând cu anul 1866, timp de trei ani, 12 poezii (”De-aș avea…”, ”O călărire în zori”, ”Din străinătate”, ”La Bucovina”, ”Speranța”, ”Misterele nopții”, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, ”La Heliade”, ”La o artistă”, ”Amorul unei marmure”, ”Junii corupți”, ”Amicului F. I.”), iar cu puțin timp înainte de a se îmbolnăvi, în primăvara anului 1883, i-a mai încredințat lui Iosif Vulcan șapte poezii, între care: ”S-a dus amorul…”, ”Pe lîngă plopii fără soț…”, ”Și dacă…”, ”Din noaptea…”.

În toamna anului 1869 pleacă la Viena, unde până în 1872 este ”student extraordinar” la Facultatea de Filosofie, neavând dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Audiază cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie romanică, științe (matematică, anatomie, fizică, astronomie etc.). Aici face parte din societatea literar-socială ”România” și cea literar-științifică ”România jună” și îl cunoaște pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept, cu care leagă o profundă prietenie.

Stabilit la Iași, va frecventa ședințele junimiștilor, unde își citește lucrările. Diversitatea, profunzimea și expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al ”Junimii”, care se va servi de creația noului poet pentru a argumenta definirea ”direcției noi” în literatura românească, după perioada pașoptistă.

După apropierea de societatea literară ”Junimea”, în care creațiile sale sunt primite cu entuziasm, în 1870 începe să colaboreze la revista ieșeană ”Convorbiri literare”, unde publică mai întâi poezia ”Venere și Madonă” (15 apr. 1870), poemul ”Epigonii”, povestea ”Făt Frumos din lacrimă”. Continuă în 1871, cu poeziile ”Mortua est”, ”Înger de pază” și ”Noaptea”. Stabilit la Iași, va frecventa ședințele junimiștilor, unde își citește lucrările. Diversitatea, profunzimea și expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al ”Junimii”, care se va servi de creația noului poet pentru a argumenta definirea ”direcției noi” în literatura românească, după perioada pașoptistă. Tot în 1871 au mai apărut în revista societății poemul ”Egipetul”, nuvela ”Sărmanul Dionis”, poeziile ”Înger și demon” și ”Floare albastră”. Intrarea sa în publicistica culturală are loc în 1870, tot în ”Familia”, cu articolul ”Repertoriul nostru teatral”, o examinare critică a producției românești teatrale.

Îndemnat de Titu Maiorescu, ministrul cultelor și instrucțiunii publice pe atunci, să-și completeze studiile, urmează, între anii 1872-1874, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită și mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria științei ș.a., fără a le încheia însă. Reîntors la Iași, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), profesor la Institutul Academic și ca revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui (1875-1876), perioadă în care îl va cunoaște pe Ion Creangă, cu care va lega de asemenea o mare prietenie. Tot la Iași o va cunoaște și pe Veronica Micle, care îi va rămâne alături până la sfârșitul vieții.

Importantă rămâne activitatea sa jurnalistică, după ce în 1876 este redactor-administrativ la ”Curierul de Iași” își va schimba statutul în acela de ziarist profesionist. Continuă colaborarea la importante reviste, ajungând la București, unde devine, la sfârșitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul ”Timpul”, organul de presă al Partidului Conservator. Aici a lucrat, timp de aproape șapte ani, alături de I. Slavici și de I.L. Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine, de analiză a vieții politice. În 1880 devine redactor-șef al ziarului. În paginile acestuia a publicat peste 300 de articole referitoare la problemele vieții din perioada respectivă. Din această perioadă datează și marile sale creații, publicate tot aici: ”Scrisori”, ”Luceafărul”, ”Doina” ș.a.

Paralel, a continuat colaborarea la ”Convorbiri literare”, printre poeziile care i-au mai apărut aici numărându-se și ”Departe sunt de tine”, ”Povestea codrului”, ”Singurătate”, ”Împărat și proletar” (1874), ”O rămâi”, ”Revedere”, primele patru ”Scrisori” (1881), ”Scrisoarea V” fiind publicată postum (1890), ”Sara pe deal”, ”La steaua” ș.a. În 1883 apărea, în ”Almanahul Societății economice social-literare ‘România jună’ din Viena”, poemul de o mare valoare ”Luceafărul”, reprodus apoi și în paginile ”Convorbirilor literare”.

O primă culegere din opera poetică eminesciană și singurul volum de poezii tipărit în timpul vieții lui M. Eminescu a apărut la 21 decembrie 1883, cu o prefață semnată de Titu Maiorescu.

Volumul ”Poesii” al lui Mihai Eminescu a fost tipărit, la sfârșitul lunii decembrie 1883, de Editura Librăriei, Socecu&Comp — București, într-o frumoasă ținută grafică, cu un portret al poetului și cu o scurtă prefață a lui Titu Maiorescu, cel care a îngrijit această primă ediție a poeziilor eminesciene. Cartea are trecut pe copertă anul 1884, cuprinde 307 pagini, cu gravuri în capul filelor. Este singurul volum de poezii publicat în timpul vieții marelui poet, alte două ediții au mai apărut în 1885 și în 1888. A fost tipărit în lipsa autorului din țară, acesta fiind internat într-un sanatoriu în Germania, în 1883 apărând primele semne ale bolii care-l va răpune în cele din urmă. Dintr-o scrisoare a lui Titu Maiorescu către poet, datând din primele luni ale anului 1884, aflăm că în cele șapte săptămâni de la apariția cărții se vânduseră 700 din cele o mie de exemplare, câte număra toată ediția. Volumul a marcat consacrarea definitivă ca mare poet a lui Mihai Eminescu.

Această primă culegere din opera poetică eminesciană cuprinde 61 de poezii, plus trei variante la ”Mai am un singur dor”. Editorul, Titu Maiorescu, nu a introdus și cele 15 poezii din tinerețea poetului, publicate mai ales în revista ”Familia” între 1866 și 1869, înainte de debutul literar al acestuia în ”Convorbiri literare” (15 aprilie 1870). Volumul cuprinde 38 din poeziile publicate pentru prima oară sau retipărite în revista ”Convorbiri literare” (două din cele 40 de poezii apărute în revistă nu au fost incluse: ”Făt-Frumos din Tei” și ”Foaie veștedă”, după Lenau), șase poezii apărute în ”Familia” între aprilie și noiembrie 1883 (reproduse după manuscrisele autografe aflate în posesia lui T. Maiorescu), precum și 17 inedite: ”Glossă”, ”Odă”, ”Iubind în taină…”, ”Trecut-au anii…”, ”Veneția”, ”Se bate miezul nopții…”, ”Cu mâne zilele-ți adaugi”, ”Peste vârfuri”, ”Somnoroase păsărele”, ”De-or trece anii…”, ”Lasă-ți lumea…”, ”Te duci…”, ”Din valurile vremii…”, ”Ce te legeni…”, ”La mijloc de codru…”, ”Mai am un singur dor”, ”Criticilor mei”.

O problemă apărută în nenumărate rânduri la editarea poeziilor lui Mihai Eminescu a constituit-o dialectul moldovenesc în care poetul și-a scris opera, pe care cei care au îngrijit volumele publicate de-a lungul timpului au încercat să-l păstreze cât mai bine. În privința acurateței textului, editorul acestei prime culegeri de poezii ale poetului a operat și ‘retușări’ în texte, observate de-abia la publicarea ediției monumentale ”Eminescu” a lui Perpessicius (1939-1963).

Alături de poezie, M. Eminescu a publicat însă și proză (”Sărmanul Dionis”), nuvelă fantastică (”Cezara”), povestire erotică și romantică.

Ca o recunoaștere a activității sale publicistice, în 1883 a fost ales membru al Societății Presei Române (constituită la 13 februarie), condusă de B.P. Hașdeu. În paralel, a continuat colaborarea la ”Convorbiri literare”,

Grav bolnav, se stinge din viață la 15 iunie 1889.  A fost înmormântat în Cimitirul Bellu, de atunci locul unde se odihnește, la umbra unui tei, devenind loc de pelerinaj pentru români.

La 28 octombrie 1948, devenea membru de onoare post-mortem al Academiei Române, în semn de prețuire pentru valoroasa moștenire culturală pe care ne-a lăsat-o.

În volumul său ”Eminescu — cultură și creație”, Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea: ”Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”.

Odiseea manuscriselor eminesciene

Un eveniment cultural de prestigiu este reprezentat de lansarea, la 15 ianuarie 2008, în sala de expoziții a Bibliotecii Academiei Române, a încă 12 volume din seria manuscriselor facsimilate ale lui Mihai Eminescu, care se adaugă altor șapte apărute din 2005. Volumele sunt ieșite de sub tipar la tipografia Regiei Autonome a Monitorului Oficial.

Cărțile au apărut sub egida Editurii Enciclopedice, Bibliotecii Academiei Române și a Fundației Naționale pentru Știință și Artă. Un CD cu imaginea originală a manuscrisului însoțește fiecare volum.

În cele aproape 2 600 de pagini, volumele reunesc creații ale poetului din perioada 1874-1883 (vol. VIII), cele din tinerețe, respectiv însemnări geografice și istorice (vol. IX), articolele politice din perioada 1876-1880 (vol. X), versiunile pregătitoare la dicționarul de rime și diverse scrieri din perioada 1880-1883 (vol. XI), diverse texte eminesciene din perioada 1877-1883 (vol. XII), dicționarul de rime al lui Mihai Eminescu (vol. XIII), teatru și, respectiv, dicționarul de rime, varianta finală (vol. XIV).

Lungul drum al manuscriselor lui Mihai Eminescu a început în 1902, când Titu Maiorescu, care le-a păstrat într-o celebră ladă a poetului, le-a donat Academiei Române. Acestea au fost legate în 45 de caiete, conținând aproximativ 14 000 de file, fără o cronologie strictă și fără o ordine tematică. ”Caietele” au fost citite, descifrate, valorificate și reproduse în ediții succesive timp de un secol de câteva generații de eminescologi, de la Perpessicius, George Călinescu, la Dimitrie Vatamaniuc, ori Petru Creția. Ele reprezintă, așa cum estima istoricul Nicolae Iorga, ”un monument național”, construit conform principiului că ”orice rând din Eminescu merită să fie tipărit”.

Cel care a început dificilul și laboriosul demers al studierii și descifrării manuscriselor lui Eminescu a fost istoricul și criticul literar D.P. Perpessicius, care și-a legat numele de ediția completă a operelor eminesciene, inițiată în 1939. Ideea a fost reluată în anii ’60 de către Constantin Noica, care a demarat o adevărată campanie sub genericul ”Facsimilați Caietele lui Eminescu!”. Proiectul a fost abandonat pe la mijlocul anilor ’80 pentru a intra într-un nou stadiu în decembrie 2000 când, la Academia Română, a fost pusă în funcțiune o instalație modernă de scanare digitală, odată cu inaugurarea corpului central al noii clădiri a Bibliotecii. În valoare de aproximativ 2,5 miliarde lei și de un înalt nivel tehnologic, unic în țară, aparatura a permis facsimilarea manuscriselor care ar fi riscat să se deterioreze complet în următorii ani din cauza gradului mare de perisabilitate a hârtiei. Inițiativa a fost înscrisă în Programul Național ”Anul 2000 — Anul Eminescu” și a reprezentat vârful manifestărilor dedicate aniversării a 150 de ani de la nașterea poetului.

Scanarea filelor s-a făcut de la înălțime, pentru ca manuscrisele să nu fie atinse. Proiectul inițial prevedea scanarea zilnică a circa 50 de pagini, ritm în care întregul proces de facsimilare ar fi durat un an. Operațiunea propriu-zisă de facsimilare a început în ianuarie 2001 într-un ritm de 10-15 file zilnic.

Deși, atât publicul cititor cât și cercetătorii au avut mereu la dispoziție o cantitate impresionantă de ediții și studii critice eminesciene, tipărirea integrală a întregului corpus de manuscrise reprezintă o realizare capitală pentru înțelegerea deplină a laboratorului de creație al poetului.

Eminescu la ziarul ”Timpul”

La 15/27 martie 1876 a apărut, la București, ziarul ”Timpul”, organul de presă al Partidului Conservator, la care au lucrat Mihai Eminescu, Ioan Slavici și I.L.Caragiale. Editat de conservatori în perioada guvernării lor, ”Timpul” avea să devină, după câteva luni de la apariție, odată cu venirea liberalilor la putere, ziar de opoziție. Încă din primul an de apariție, la conducerea ziarului a fost Titu Maiorescu (1876-1877), care l-a angajat, în 1876, pe Ioan Slavici pentru a se ocupa de politica externă și de literatură. Un an mai târziu, Slavici a solicitat angajarea lui Mihai Eminescu, care devenea redactor la ”Timpul”.

Odată cu venirea lui Eminescu, partea literară s-a îmbogățit, iar orientarea ziarului s-a modificat, prin protestul declarat împotriva compromisurilor în relațiile cu puterile vecine, și prin critica obiectivă a stării de lucruri din țară, ajungând să determine nemulțumirea conducerii conservatoare. El a lucrat aici aproape șapte ani, activitatea sa jurnalistică încheindu-se în anul 1883. A publicat peste 300 de intervenții, concretizate în articole asupra tuturor chestiunilor care au marcat timpul în care a trăit, și o parte din lucrările sale literare. Din această perioadă datează și marile sale creații, publicate aici: ”Scrisori”, ”Luceafărul”, ”Doina” ș.a.

Sursa: Europa FMAGERPRES

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>