Ultima ora
Publicat: miercuri, 22 martie 2017

ROMÂNIA și politica de securitate și apărare comună UE, în contextul conceptului NATO al securității cibernetice și globale

Securitatea cibernetică – conceptul ”post-Lisabona” al Alianței Nord Atlantice

 

Noul concept strategic al Tratatului Nord-Atlantic, adoptat în 2010 la Lisabona, înseamnă  adaptarea strategiei Alianței la cerințele erei informaționale prin principalele sale noi dimensiuni și direcții geostrategice: trecerea de la regional la global și trecerea la securitatea cibernetică.

În era informaţională, securitatea globală, definită de riscuri asimetrice, în primul rand, cele generate de terorismul internațional,  a impus NATO elementul de noutate distinctiv ce constă în trecerea la securitatea cibernetică prin dezvoltarea, împreună cu aliații săi, a unui scut antirachetă și ”poate că viitorul va aduce și un scut cibernetic”[1].

România reprezintă în zilele noastre un stat cu o poziţie şi un rol cât se poate de importante sub aspectul securităţii globale, fiind un membru activ al Alianţei Nord-Atlantice, în condiţiile în care este membru, cu state vechi şi o recunoscută activitate, al Organizaţiei Naţiunilor Unite. În afară de său remarcabil în Uniunea Europeană (locul 7 ca suprafaţă şi populaţie), România a devenit o voce distinctă în privinţa securităţii naţiunilor, fiind atât ca potenţial demo-militar, cât şi ca poziţionare geo-strategică un pol de însemnătate incontestabilă pe harta lumii contemporane.

După aderarea principalelor state ce au ieșit din  sfera de influență, de sub ocupația sau din componența fostei Uniuni Sovietice, urmările globalizării duc la o extensie ce cuprinde arii mult mai ample decât vechea Europă ce a stat la baza Tratatului din 1949 și care avea drept scop apărarea colectivă a Europei de Vest, fapt dovedit de prezența Alianței în diverse modalități de asociere și de justificare a desfășurării operațiunilor (război preventiv sau preventiv, asimetric,  drept, de apărare a democrației și drepturilor fundamentale etc.) pe teatre de operațiuni din Asia și Orientul Mijlociu, din Nordul Africii și din alte zone ce dau dimensiune globală Organizației, conform noului său concept strategic.

Obiectivul prioritar al Alianţei Nord-Atlantice este asigurarea libertăţii şi securităţii statelor membre iar atingerea acestui obiectiv se realizează prin mijloace atât politice, cât şi militare, asigurându-se atât respectarea Actului constitutiv al Organizaţiei, cât şi al Cartei Naţiunilor Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic însuşi îşi găseşte sursa constituirii sale legale în articolul 51 al Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente la apărare individuală sau colectivă.

În esenţă, potrivit art. 5 din Tratat, un atac împotriva unuia dintre statele membre este considerat un atac împotriva tuturor. Această concepţie este reafirmată şi prin alte prevederi extrem de importante: voinţa statelor semnatare de „a trăi în pace cu toate popoarele”, de a le „salvgarda libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia, pe baza principiilor democraţiei, a libertăţilor individuale şi a supremaţiei dreptului”, de a „contribui la dezvoltarea relaţiilor internaţionale paşnice şi prieteneşti, întărind propriile lor instituţii libere, asigurând o mai bună înţelegere a principiilor pe care sunt clădite aceste instituţii şi dezvoltând condiţiile propice asigurării stabilităţii şi bunăstării, făcând eforturi pentru a elimina orice opoziţie în relaţiile lor economice internaţionale şi încurajând colaborarea economică între fiecare parte şi între toate deopotrivă.” Aliaţii europeni din Pactul Nord-atlantic, dar şi oficiali americani şi ruşi au în vedere consecințele articolului 5 al Tratatului, care ar putea atrage Alianţa în conflicte potenţiale.

Scopul strategic al Alianței îl constituie protejarea democraţiei şi a drepturilor omului şi asigurarea supremaţiei dreptului. De asemenea, Alianţa joacă un rol-cheie în domeniul gestionării crizelor, inclusiv în Europa, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate, atunci când există consensul statelor membre în acest sens.

În perioada „războiului rece”, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a avut o contribuţie majoră la menţinerea stării de non-război şi la edificarea păcii. În acest context, NATO a constituit un adevărat scut pentru  statele occidentale europene, punând bazele a ceea ce mai târziu, după 1989, a evoluat în Politica de Securitate și Apărare Comună a Uniunii Europene (PSAC). Prin strategii şi amplasări de forţe, prin tendinţa către echilibru în domeniul armelor convenţionale sau printr-o extraordinară flexibilitate intelectuală, Alianţa a contribuit la depăşirea fără confruntări armate a unor situaţii tensionate între două blocuri reprezentând valori şi principii diferite şi dispunând de capacităţi militare semnificative.

Politica de securitate și apărare a Uniunii Europene și conceptul NATO al apărării comune, în deplină compatibilitate

Tratatul UE de la Lisabona, ce reprezintă o demonstrație la nivel european a raporturilor intrinseci dintre securitate și ordinea constituțională, consacră aceste realități și dimensiuni strategice  în raport cu diversele forme ale  violenței politice specifice pragului de secol XXI (terorism, violență urbană susținută prin internet, potențiale conflicte, pericolul conflagrațiilor ale căror baze se regăsesc în perioade anterioare etc.), ceea ce ne poate conduce la aserțiunea că Europa după summit-ul NATO de la Lisabona, sub aspectul securității și provocărilor cărora trebuie să le răspundă, se află într-o nouă etapă definită în esență de ceea ce se cheamă ”era informațională”, caracterizată în plan strategic de riscurile și amenințările globale și cibernetice.

Cum se știe, prin Tratatul de la Maastricht s-a instituit o politică externă şi de securitate comună între statele membre în Uniunea Europeană (PESC), al doilea pilon sau a doua componentă a Comunităţii, prin care se stabilesc obiectivele, metodele, competenţele şi procedurile majore referitoare la PESC.

În cadrul Tratatului European, aceste atribuţii sunt sintetizate astfel: 1. „Competenţele Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună se întind asupra tuturor domeniilor politicii externe, precum şi asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună. 2. Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a Uniunii, în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce şi respectă acţiunea Uniunii în acest domeniu. Ele se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau care ar putea dăuna eficacităţii sale”.

Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC) face parte integrantă din Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Aceasta asigură Uniunii o capacitate de acţiune bazată pe mijloace civile şi militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacităţile furnizate de statele membre. Politica de securitate şi apărare comună (PSAC) include definirea progresivă a unei politici de apărare comune a Uniunii.

Până în 1989, respectiv în perioada Războiului Rece, conceptul de politică europeană de securitate comună nu exista, statele europene fiind fie sub influenţa americană (NATO), fie sub cea sovietică, prin Tratatul de la Varşovia. Prăbuşirea sistemului bipolar de securitate şi ieşirea statelor est-europene din sfera de influenţă sovietică, urmată de integrarea lor în NATO, a determinat statele vest-europene să reactiveze structurile proprii de securitate, pe baza experienței UEO, anterioară creării Alianței Nord-Atlantice, fiind primul sistem european de securitate, creat la 4 martie 1948 de către Franţa, Marea Britanie şi Țările Benelux, prin Tratatul de la Bruxelles, prin care se anvizaja un răspuns faţă de refacerea rapidă a Germaniei, responsabilă pentru izbucnirea celor două războaie mondiale. În condiţiile date, SUA, preocupate de situaţia din Europa, a promovat o altă atitudine faţă de Germania Federală, văzută ca un pilon european faţă de fostul aliat URSS, astfel că a cuprins această ţară învinsă mai întâi în Planul Marshall, apoi, în 1954, în Tratatul NATO.

În felul acesta, obiectivele şi sarcinile Tratatului de la Bruxelles au fost preluate de NATO, iar prin integrarea Germaniei de Vest, şi Italiei, azimutul a devenit Moscova. Însă, începând din 1984, raportul de forţe se schimbă din nou.

În baza Tratatului de la Maastricht (1992), Uniunea Europeană are elaborată propria sa politică de securitate şi apărare. Prin politica de securitate şi apărare, Uniunea Europeană îşi propune să îndeplinească următoarele obiective comune: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenţei şi integrităţii Uniunii, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite; întărirea securităţii Uniunii Europene sub toate formele sale; menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite, a principiilor Actului Final de la Helsinki şi obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele relative la frontierele exterioare; promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În lipsa unei decizii a Uniunii, statele membre pot lua de urgenţă măsurile care se impun, ţinând cont de obiectivele generale ale acţiunii comune, informând imediat Consiliul. Poziţiile comune adoptate de Consiliu definesc atitudinea Uniunii faţă de o chestiune particulară de natură geografică sau tematică, iar statele membre îşi adaptează politicile lor naţionale la poziţiile comune. ”În UE a existat un puternic curent de opinie ca pe lângă Strategia de Securitate să fie adoptat și un concept de securitate”[2].

Politica Externă şi de Securitate Comună include ansamblul chestiunilor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comune care ar putea conduce la o apărare comună, dacă Consiliul European decide acest lucru.

Formularea este cvasi-identică cu cea consacrată de textul Tratatului European, citat la începutul acestui capitol. Însă, prin faptul că noul act normativ transferă acest domeniu din cadrul interguvernamental în cel comunitar, face un pas uriaş pe calea integrării, astfel că nu se mai vorbeşte de cel de-al doilea pilon.  Altfel spus, prin coordonarea PESC direct de către UE, rolul statelor membre va fi mult diminuat, fiind în schimb subliniat rolul UE, politica de securitate a Uniunii Europene urmând să se schimbe în mod esenţial, în sensul centralizării şi coordonării UE – NATO.

Politica externă şi de securitate comună este condusă de ministrul Afacerilor Externe al Uniunii în colaborare cu statele membre. Tratatul European detaliază aceste competenţe prin următoarele dispoziţii speciale referitoare la Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC).

Noua paradigmă a securității naționale în context european, prin includerea României în sistemul scutului antirachetă

În contextul noului concept strategic al Alianței Nord-Atlantice privind securitatea cibernetică și securitatea globală, țara noastră reprezintă un actant important, atât prin poziția sa geopolitică, prin includerea în sistemul scutului antirachetă, cât și prin participarea sa necondiționată în cadrul tuturor operațiunilor NATO la care a fost invitată, dovedind un atașament ce se întemeiază pe concepțiile, valorile și interesele naționale, regionale și europene pe care le apără, pe conceptul propriu privind securitatea națională și globală, putându-se constata o suprapunere a agendei Alianței cu cele interne.

În acest sens, se observă o schimbare fundamentală a principalilor parametri în privinţa securităţii naţionale ce determină, pe de o parte, scăderea riscurilor regionale şi locale, pe de alta, asumarea celor globale, începând cu terorismul. România este privită acum ca o componentă a Alianței extrem de activă şi eficace, deplasând zona de interes strategic NATO din vestul şi centrul Europei către estul său, în imediata apropiere faţă de sistemul militar al Federaţiei Ruse şi al altor state importante care nu fac parte din Alianţă. În Declarația NATO, adoptată la summit-ul de la București s-a stabilit ca Alianța Nord-Atlantică să-și asume construirea unui scut antirachetă realizat de SUA, complementar NATO pentru ca toate țările membre, inclusiv România să fie apărate în același mod.[3]

În această conjunctură, România îşi asumă sarcinile şi obligaţiile ce derivă din Tratatul semnat, păstrând în continuare rolul său de vector de securitate în regiune pe baza politicii de bună vecinătate şi neamestec, promovându-şi interesele în consonanţă cu realităţile regionale şi globale în care evoluează.

Începând cu anul 2004, după ce a devenit membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice, România a intrat într-o nouă etapă a obiectivelor strategice ale securităţii naţionale. Aceasta s-a  configurat ulterior, după aderarea la Uniunea Europeană și în raport cu Politica externă de securitate comună (PESC), respectiv cu Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC) a Uniunii Europene.

Statul român s-a remarcat prin poziția sa particulară în privința istoriei recente a relațiilor NATO – UE prin aportul și pozițiile constructive adoptate în vederea depăşirii divergențelor și construcției unui sistem coerent de apărare și securitate pe baza acumulărilor apariției și evoluției celor două organizații și cerințelor impuse de globalizare și de era informațională, care se traduc în dimensiuni și cerințe adecvate, pornind de la riscurile și amenințările asimetrice, la cele induse de spațiul comun, de comunitatea de interese în care evoluează țările europene, în primul rând, cele din Uniune.

Politica de Securitate și Apărare comună a Uniunii Europene nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi apărare a statelor membre, care consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

Această concepție este statuată, de altfel, prin act normativ adoptat de Uniunea Europeană, prin care statele membre, conform Strategiei de Securitate Națională, păstrează drept principal garant al securității naționale, şi după integrarea în UE, Alianţa Nord-Atlantică, ceea este și cazul României. România dorește să fructifice prin iniţiativele sale în domeniul securității europene și globale imensul potenţial de cooperare cu UE, conform evoluţiei sistemului de securitate și apărare european care este legată de creşterea gradului de interoperabilitate dintre aceste organizații şi statele membre, inclusiv prin crearea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare.

Politica Externă şi de securitate comună a fost negociată de România în baza principiilor comune în acest domeniu şi alinierea României la declaraţiile, demersurile şi acţiunilor UE. De asemenea, România este un promotor activ al cooperării regionale prin participarea la o serie de organizaţii cu interese comune şi la relaţii de bună vecinătate. Odată cu materializarea eforturilor privind aderarea la UE şi NATO, participarea la operaţiunile de menţinere sau de impunere a păcii devin priorităţi ale politicii de securitate şi apărare şi în contextul disponibilităţii de a participa la forţa europeană de apărare.

Integrarea în UE implică și o anume creștere a riscurilor asimetrice, : terorismul, traficul de fiinţe umane, de droguri, de mărfuri şi capital, putând deveni, ceea ce impune o strategie eficientă de contracarare.

Iată de ce capitolul european al securităţii noastre naţionale devine unul de prim ordin nu doar pentru România, ci şi pentru statele membre ale Uniunii Europene, precum şi ale Alianţei Nord-Atlantice.

 

Concluzii

 

Conform analizelor în domeniu, Uniunea Europeană nu este considerată o sursă alternativă de securitate la Tratatul Nord Atlantic ci, în viziunea statului român, se apreciază că există o interferenţă a intereselor pe care toţi actanţii acestui proces trebuie să şi-o asume cu plusurile şi minusurile sale.

În concluzie, integrarea în Uniunea Europeană, pe lângă beneficiile  incontestabile în privinţa securităţii naţionale, aduce şi o serie de aspecte noi ce se cer avute în permanenţă în vedere.

Între acestea, o primă categorie de probleme se referă la raporturile complexe dintre UE şi NATO, în cadrul cărora România a promovat o politică de creștere a gradului de colaborare dintre cele două entități și de cooperare activă cu actantul strategic al securității globale, Alianța Nord-Atlantică.

O altă categorie de probleme, devenită extrem de actuală, este proximitatea spaţiului est-sovietic şi a Rusiei, faţă de care NATO şi SUA reprezintă un garant al securității în regiune, al protejării intereselor României, aspect reiterat în repetate rânduri în ultima vreme de către cei mai importanți factori de decizie din Statele Unite și Alianța Nord-Atlantică.

[1] Dungaciu, Dan, Cincă, Sanda, Nato post-Lisabona şi provocările regionale, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2012, p.20

[2] Keohane, Robert O., Institutional Theory and Realist Challenge after the Cold War, David A. Baldwin, Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate, Columbia University Press, New York, 1993, p.269

[3] Declarația NATO a summit-ului de la București, Rompres, 2-4 aprilie 2008

Dr. Teodora MARIN

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>