Ultima ora
Publicat: vineri, 24 mai 2013

Semnal editorial: „Moartea linguritei“, Cristina Marculet-Petrescu

Intotdeauna  am fost impotriva unei literaturi statice, impotriva unei literaturi care trebuie sa urmeze  regulile articiale si penibile ale unui curent literar.  Detest structurile fixe, previzbile,  care silesc autorul sa gandesc intr-un anumit stil,  adresandu-se unui anumit public,  nelasand loc imaginatiei, intrebarilor, furiilor.  Simpatizand ideile suprearealismului, sustin ceea ce cere Andre Breton, in Manifestul suprearealismului din 1924  si anume : sa fie inlaturata din creatia literara orice activitate de premeditare a spiritului, sa fie absent orice control exercitat de ratiune, in afara oricarei preocupari estetice si morale. Breton definea suprarealismul ca fiind „autonomism psihic pur, prin care o încercare este făcută să exprime, fie oral, în scris sau într-o altă manieră, adevărata funcționare a gândului.” În Al Doilea Manifest, Breton afirmă că suprarealismul luptă să obțină „avantaj mintal, din care viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul, înțelesul și neînțelesul, nu vor mai fi percepute contradictoriu.” La randul meu, eu sunt impotriva oricarei structuri predefinite care sa taie elanul creativ, sunt impotriva oricarei ratiuni care are ca rezultat ingradirea creatiei artistice. Mie nu imi pasa de nicio regula in creatie si doresc ca relatia intre mine si ceea ce scriu eu sa fie cat mai pura posibil, cat mai directa posibil, inlaturand orice obstacol de ordin social, moral sau cultural.

Scriitorii care mi-au servit drept inspiratie sunt in mare parte cei suprarealisti precum Italo Calvino, Dino Buzzati, cei existentialisti (Sartre, Camus) si desigur, inegalabilul Kafka, care poate fi considerat premergatorul suprarealismului si al existentialismului.

In primul rand, ceea ce doresc prin literatura mea este sa provoc cititorului un seniment de frustrare, poate si de furie. Cititorul este omniprezent: Cand incep sa  scriu un text iau intotdeauna in calcul cititorul ideal: cititorul care se implica, este inteligent si accepta realitatea ca pe o inlantuire logica de fapte si intamplari.  Orice text incepe  aproape banal. Realitatea noastra este una cat se poate de lipsita de intamplari, cat se poate de rationala. Nu ni se intampla nimic. Mai ales omului modern nu i se intampla nimic pentru ca rationalizat totul, de la cer la pamant. Si atunci ce poate fi mai frustrant decat o realitate brusc deformata, fara sens si totusi pastrand structura logica? Doresc in primul rand sa provoc in sufletul cititorului aceasta frustrare, dar si acea teama, ca totul este posibil oricat de aburd ar fi.

 In general personajele care apar in texte  sunt persoane reale: un vecin, un coleg, un prieten! Ce  poate fi mai aproape de realitate decat o persoana care chiar exista, o persoana care se afla in apropierea imediata?  Cu atat mai credibile sunt toate intamplarile cu cat personajele sunt mai reale, si atunci cu atat mai mare este frustrarea.

Eu vad realitatea din natura deformat. Nu incerc sa prezint intamplari fantastice sau sa reduc totul la un simplu vis. Eu prezint o realitate pe care eu o percep in mare parte astfel.  Desigur, anumite lucruri sunt voit exagerate, exacerbate, ca sa  produca cititorului acel sentiment de frustrare. Multe din  intamplarile din carte sunt traite exact asa cum sunt prezentate chiar daca acestea sunt in realitate, pentru altii, total banale. Dar  sentimentele care izvorasc din aceste intamplari le  dubleaza intensitatea, le distorsioneaza realitatea si ajung sa fie astfel o insirurile de intamplari posibile si imposibile.  Toate textele au doua dimensiuni care se contopesc pana la totala fuziunie: realul si irealul, posibilul si imposibilul.

Textele sunt imbibate de ironie si autoironie. Prin deformarea realitatii sunt scoase in evidenta trasaturi ale oamenilor pe care acestia le ascund. Dupa o indelungata observare a unui om, a miscarilor sale,  a activitatii sale, se creaza  un personaj, o dublura literara a sa , a carui slabiciuni sunt scoase in evidenta, subliniate.Nu incerc sa ironizez numai personajele de langa mine, eu sunt un suprapersonaj, care apare apoape in toate textele.Trasaturile mele negative sunt subliniate , ironizate, cum se intampla si cu cele ale persoanelor care ma  inconjoara. De asemenea o mare sursa de inspiratie pentru ironie o constituie societatea:  acea masa amorfa de oameni care nu mai contine niciun element uman: grozav de mare, lipicioasa, in care indivizii se scufunda si raman fara vina.

Personajele sunt adesea si alegorii ale diferitelor trasaturi umane, anumitor idei filzofice, religioase sau ale unor categorii sociale. Obiectele  si plantele apar foarte des in texele mele, pentru ca se afla in contrast direct cu Omul, pe care eu, poate influentata de filozofia lui Cioran, il consider ca pe un element esential negativ. Omul este arogant, egoist si intotdeauna  indemnat de un geniu rau la fapte marsave . O lingurita moarta spre exemplu este pur si simplu  simbolul unei imbinari intre lumea insufletita si lume neinsulfetita. Moartea este un proces prin care trece numai o fiinta, nu si un lucru. Si totusi taman prin aceasta moarte are loc contopirea celor doua sfere. Obiectele si plantele nu au loc in lumea egoista umana si sunt marginalizate, poate pe nedrept!

Textele au ca tema de cele mai multe ori trasaturile negative precum ignoranta, suferinta,rautatea, superioriatea falsa,slabiciunea. Este vorba de o literatura grotesca, in care uratul isi are locul, din care frumosul este exilat in totalitate, lasand loc numai  negativului care ia  forma banalului.  Toate aceste trasaturi negative sunt prezentate  cu umor. Omul, din natura lui, este mai putin receptiv la negativ cand acesta este spus intr-un mod serios si direct. Perceperea negativului  se face in acest caz intr-o singura etapa. Psihicul tinde sa se apere, si dimineaza involuntar valoarea negativului. Insa umorul este  o arma subtila! Omul iubeste lucrurile care il distreaza, care il fac sa rada,  acestea facandu-l mult mai abordabil. Negativul prezentat prin intermediul umorului nu este perceput direct si patrunde in minte prin invaluire. Umorul deschide caile  si negativul se implanta ca un pumnal in minte, fiind resimtit ulterior prin reflexie  total, fara vreo diminuare. O alta functie a umorului este aceea de a atrage cititorul. Cititorul este  un sensibil, se plictiseste repede si atunci incepe sa dea paginile nervos. Panem et circenses! Oamenii vor sa fie distrati

Eu sustin intru totul ceea ce afirma Italo Calvino intr-una din operele sale: “Eu cred ca amuzamentul este o functie sociala, corespunde moralei mele: intotdeauna  ma gandesc ca cititorul care trebuie sa parcurga toate aceste pagini, trebuie sa se distreze, trebuie sa aibe si o compensatie; aceasta este morala mea: cineva a cumparat o carte, a platit-o cu bani, ii acorda din timpul sau, trebuie sa se distreze. Nu gandesc doar eu asa, de pilda si un scriitor  foarte atent la continut, ca Bertold Brecht, spunea ca prima functie a unei opere teatrale este aceea de a distra. Cred ca amuzamentul este ceva serios” (Italo Calvino, ‘Vicontele taiat in doua’).

***************

                                                                                                    CONCERTUL

                                                                     ( fragment din „Moartea linguritei”)

                                                          „Ce caraghios te-ai mai înhămat la lumea aceasta”

                                                                                                                                            F. Kafka

 

 

Era un tumult, o forfoteală! Întreaga sală părea a fi un imens muşuroi de furnici. Se împingeau pe scări şi, în ciuda manierelor cu care o făceau, ar fi vrut să se înjure! Îşi cereau elegant scuze, se detestau şi se urau asemeni unor duelişti înfierbântaţi, dar cu toţii rămâneau la fel de calmi ca nişte arhangheli, cu toate că li se citea pe faţă ura, angoasa, frustarea, aşteptarea! Cu toţii vroiau să ajungă la locul lor, cu orice preţ, chiar cu cel al unor maniere puţin mai deformate decât s-ar cuveni.

Sala era mare: o vale flancată de dealuri şi de un munte cu creasta metalică, pe care o forma orga în partea de nord. În partea de sud: O intrare mare, cu o draperie veche de un roşu învechit, care atârna obosită în ambele părţi ale uşii. În vest şi în est, perfect parelele, se aflau alte două uşi, care acum se închideau, încercând să împingă masa dueliştilor arhangheli spre centru, spre cazanul adânc pe care îl formau scaunele. Sala era înclinată, ca orice sală de concert. De lângă scenă, la poalele muntelui înalt şi ascuţit, pornea abrupt pardoseala până sus de tot în partea de nord, unde se vedeau încă termitele turbate intrând pe uşă. Acum nu se mai îmbrânceau, începeau să intre pe rând, căci nu mai erau multe pesemne.

La rândul meu, mă împinsesem şi eu, cu toate că ştiam bine că am loc. Aveam deja de o săptămână un bilet, pe care îl fluturam acum în stânga şi în dreapta cu o mândrie de-a dreptul prostească. Şi astfel, fluturând stindardul locului meu, am ajuns repede să mă aşez. Lângă mine, câteva doamne în vârstă m-au scrutat cu o privire greoaie pe după nişte ochelari ascuţiţi şi groşi. Şi-au întors puţin corpurile, ca să le văd mai mult spatele şi şi-au văzut de treabă. Am scăpat un zâmbet. Ajunsesem la destinaţie cu succes. Nimeni nu putea să mă mai mişte de aici, nici măcar pauza. Am să rămân pe locul meu pe toată durata celor aproape trei ore (dacă punem şi pauza) şi am să savurez geniul uman, mi-am zis. Mi-am întins picioarele, mi-am împreunat mâinile pe burtă şi am rămas cu acel zâmbet stupid pe buze.

Pe scenă se dezlănţuia o hărmălaie de nedescris, la care îi răspundea sala încă clocotind. Oamenii se călcau acum printre rânduri în picioare, duşmănindu-se toată vremea. Instrumentiştii îşi agitau braţele pe bietele instrumente asemeni unor oameni care se îneacă. Viorile sunau tragic, fiecare pe altă notă, fiecare parcă greşind-o, violonistele aveau membrele superioare goale şi le arătau ostentativ violoniştilor de lângă. Cei de la contrabas se căţărau prin spate pe bietul instrument, care scotea sunete prelungi şi dureroase, sub greutatea acestor maimuţe. Trecem scurt peste cei cu violoncelul şi viola. Mai spre orgă, se vedeau fluierele, care scoteau sunetele acelea ascuţite ca nişte ace. O harfă, câteva tromboane, o trompetă, o tobă, la care acum nu era nimeni. Dar erau destule instrumente şi destui instrumentişti ca să mimeze apocalipsa şi ca să le răspundă călăreţilor apocaliptici din sală. S-au aşezat la un moment dat şi termitele neliniştite, dar a trebuit pentru asta să mă ridic de vreo 4 ori! Toată vremea răsună acel “mă scuzaţi, pot să trec?” , “mă scuzaţi, este liber?”!

Ei bine acum, în sfârşit, rândul este plin! Locul îmi aparţine în totalitate, instrumentiştii chinuie mai departe spectatorii, spectatorii au graţiat instrumentiştii şi aşteaptă cu toţii să vină Mesia, pe toţi să ne scape. Încet luminile s-au stins. În sală s-a făcut o linişte de mormânt. Aveam impresia că mă aflu într-o piramidă egipteană, atâta timp cât rândurile acum deveniseră numai nişte labirinturi întunecoase şi nesfârşite. Am rămas mai departe cu picioarele întinse, acum că şi aşa nu va mai trece nimeni. Dar nici nu am apucat să îmi privesc mâinile împreunate pe pântec, că o furtună de aplauze m-a scos din apele mele. Am ridicat şi eu numaidecât capul, am început să mânuiesc şi eu mitraliera aplauzelor, la fel de bine ca şi ceilalţi. A apărut sigur, asemeni unui mareşal, asemeni unui toreador, dirijorul. M-am instalat mai bine şi am tăcut şi eu ca şi ceilalţi, aşteptând să ne mântuiască pe toţi micuţul Mesia (căci era mic, la vreo 1,69 cm). Viorile au început foarte delicat să sune. Nu mai era acelaşi sunet ca în pauză, nu mai era acea muzică tribală, mistică, pe care nu o înţelegea nimeni, nu mai era acea săgeată ascuţită, care îţi sfâşia auzul! Nu! Erau niste valuri delicate, uşoare… Arcuşul, ca o spuma se agita moale pe corzi. Acum era parcă o rugăciune plăcuta a unei naţii întregi, nu un sunet rupt dintr-un ritual necunoscut. Imediat au început să îi răspundă celelalte instrumente primei viori. Împreună au avut energia şi curgerea unui râu. O plăcere extraordinară a pus stăpânire pe mine. Mă uitam la dirijor, cum se strofoacă, de parcă el ar fi mânuit toate instrumentele deodata. Părul sur îi ajungea până la urmeri şi era atât de sârmos, încât în mişcările lui energice răspundea greu sau deloc. Era uşor ilar micul Mântuitor, dacă o iei pe-aşa. Cum era atât de mic de înâlţime îşi pusese tocuri, nu din acelea femeieşti, dar chiar şi aşa te făceau să râzi. Apoi mai avea şi nişte umeri imenşi la fracul cu pulpane cam prea lungi, care îi dădeau un aer străin de bărbăţie falsă. Se zbătea acest mic toreador, înţepând cu bagheta taurii instrumentelor acum dezlănţuiţi. Era o simfonie, fără doar şi poate. Venise şi misteriosul îmblânzitor de tobe. Ca un dresor acum reuşea să scoată sunete cu noima din grozava tobă. Se zbătea şi dânsul ca şi ceilalţi, într-o armonie perfectă. Dirijorul transpirase puţin şi câteva broboane de sudoare deja se făcuseră văzute pe fruntea îngustă.

În sală, o linişte timidă. Erau cu toţii fascinaţi de curgerea tumultoasă a Niagarei harmonice. Minunat, întradevăr, am gândit şi am aruncat o scurtă privire doamnelor care mă înconjurau. Acestea nu mi-au întors privirea, ba chiar au ridicat putin capul, ca să le văd mai bine bărbia osoasă şi ascuţită. În spate, undeva, cineva tuşeşte. Ca și mine, l-au auzit şi alţii, dar nu l-a băgat nimeni în seamă. Şi nu l-ar fi băgat nimeni în seamă în continuare, dacă nu ar fi tuşit din nou peste câteva minute.

– Dar nu poate aştepta până la pauză? A întrebat una din bătrânele de pe lângă mine şi m-a privit în treacăt.

– Eu…Ştiu şi eu doamnă…? am răspuns absent. Bătrâna nervoasă mi-a făcut semn cu mâna, să mă dau la o parte. M-am înfundat în scaun, ca să văd că nu cu mine vorbise, ci cu sosia

dânsei din partea cealaltă, o femeie grasă şi asudată, care se întindea peste mine ca să audă ce spune tovarăşa ei. Eu eram în plus. Dar nu am schimbat locurile.

– Da, putea să fi aşteptat…Un mârlan! A răspuns cu năduf cealaltă, aplecată jumătate peste genunchii mei. Au revenit după scurtul intermezzo la locurile lor. Necunoscutul a început din nou să tuşească. Era un bărbat, undeva în spate, cum urci scările. M-am întors scurt să văd despre ce este vorba. Dar cum nu am putut vedea nimic în acel întuneric, m-am lăsat iar atras de toreadorul pe tocuri. Când, din nou, tusea! Am încercat să o ignor… În câteva minute iar! Şi iar! Deja lumea părea că este foarte deranjată de tusea măgărească a bietului om. Şi eu la fel! M-am întors fulgerător, mi-am trecut un braţ pe după spătarul scaunului şi am încercat să îmi dau totuşi seama cine perturbă concertul, cine deranjează toate termitele acum liniştite, cine…?! Iar nu am văzut nimic. Îmi părea că se ascunde de-a dreptul, poate de ruşine, poate din greşeală. Ce e drept, multe capete se întoarseră în unison cu al meu. Nimeni nu îl dibuia, toate privirile încercau să pătrundă prin labirinturile teribile ale piramidei. Am rămas puţin întors astfel, căutându-l.

Nimic!

Din nou rafală de tuse teribilă, ţipătoare, chinuitoare! Din tot pieptul tuşea acest om! Cu adevărat deranjant, mai ales că nu se grăbea să iasă pe uşă. Nu era stingherit de privirile cercetătoare şi mustrătoare ale spectatorilor, ba chiar parcă îl incitau! Fiecărui acces de tuse îi răspundea un murmur nedefinit al sălii. Ce chin! Pe de o parte instrumentişii cântau mai departe, pe de alta tuşitorul anonim nu părea să se mai poată opri.

Deodată, cu o mişcare bruscă, dirijorul făcu orchestra să tacă. Amuţiră cu toţii la poalele muntelui de metal. Instrumentiştii miraţi, au rămas cu arcuşurile pe coarde, aşteptând să înceapă din nou. Dar conducătorul, întinzând scurt braţele, cu o mişcare rapidă şi violentă, le dădu de înţeles, că nu au să reia prea repede melodia. Intrumentiştii au predat armele şi au rămas înmărmuriţi. Dirijorul se întoarse pe călcâie şi îşi adânci ochii în întunericul sălii. O tuse seacă din nou se făcu auzită. O sclipire de fericire lumină întregul ten, uşor măsliniu, al dirijorului. Îşi întinse braţele violent, ca să liniştească sala şi apoi arătă undeva în întuneric cu bagheta. Buzele îi erau strânse puternic, toată fizionomia îi părea schimbată.

Deodată, din acele labirinturi întunecate, tuşitorul se ridică de pe scaun şi începu cu o tuse sălbatică şi puternică să acopere murmurul nedefinit al sălii. Dirijorul îşi mişcă coleric bagheta, care tremură ca un pai. Tuşitorul, asemeni unui vulcan, scotea din sine cele mai tragice sunete. O tuse tumultoasă, plină, ca nişte tobe, ca nişte marşuri de soldaţi, un sunet surd şi totuşi clar se propaga în toată sala. Un allegro care îţi făcea inima să se strângă în piept! Simţeai puterea acestei tuse, simţeai plămânii asemeni Etnei, cum scuipă asupra întregii săli o lavă fierbinte de sunete pline de forţă, rapide şi grave. Din când în când artistul mai lua aer, îşi umplea din nou pieptul, ca să tuşească mai grozav şi mai puternic. Cu toţii eram uluiţi! Cu toţii ne întorsesem să îl vedem mai bine, să îl căutăm în întuneric fără succes. Dar îl auzeam şi inimile noastre toate se umpleau de acel sunet straniu, inedit, extraordinar.

Bagheta dirijorului se mai linişti, la fel și tusea artistului. Foarte înfundată, aceasta părea acum numai o uitare. Tuşitorul îşi deschise moale şi uşor gura ca să tuşească delicat şi sensibil. Ca o vioară! Nu! Ca un violencel, ba poate chiar ca un fluier! Subţire şi suav. Un Andante sentimental… Tusea acum era atât de stinsă şi totuşi încărcata de sentiment. Artistul mai lua din când în când aer, ca să îşi transforme instrumentul în mişcarea stranie care ne anima pe toţi. Doamnele de lângă mine îşi scoaseră un şerveţel ca să îşi steargă ochii înlăcrimaţi. Ce este drept, şi mie aproape că îmi dăduseră lacrimile, aşa minunat putea să tuşească. Îmi este atât de greu să redau sentimentul pe care îl încercam. Tusea aceea era bolnăvicioasă, dar de o boală minunată, de o tuberculoză mântuitoare…Un artist cu adevărat! Din când în când lua din nou aer cu un zgomot şuierat, care se acorda atât de bine cu tusea moale şi tragică care urma după aceea.

Acum, în întuneric, îmi părea chiar că îl văd. Era ridicat in picioare, cu mâinile împreunate în faţă, cu ochii închişi, numai cu gura întredeschisă, cu buzele uşor ţuguiate. Pieptul dădea afară aceste zgomote divine, această tuse care semăna cu lamentul unui cimpoi. Tuşea pe mai multe note, când mai înalt, când mai bas, când mai plin, când mai sec şi în această alternanţă stătea de fapt tot farmecul. Într-un sunet prelung termină acest andante tragic dar atât de sensibil: O ultimă zvâcnire şi se linşiti. Îşi drese vocea delicat, privind dirjiorul. Toreadorul îl aţinti scurt. Tuşitorul dădu din cap afirmativ. Deodată conducătorul ridică înflăcărat braţele şi le lăsă să se prăbuşească cu putere. În acel moment artistul începu din nou să tuşească violent, cu o forţă de nedescris! Acum tusea nu mai era gravă ci era luminoasă, o tuse energică şi senină, dar atâta de puternică, încât tresăreai, dar nu de groază ci de plăcere. I se umflau obrajii, i se congestiona faţa, îi transpira fruntea şi întregul piept îi zvâcnea teribil, scoţând însă cele mai puternice şi sublime sunete. Îmi părea o tuse de titan, de Prometeu, de Jupiter! Nu era omenească, era divină! Atâta de plină cateodată, atât de seacă altă oară… Îşi mişca braţele acum ca să îşi ia avânt, ca să se acompanieze parcă. Era la fel de atins de propria-i tuse ca şi noi, noi spectatorii care aveam ochi şi urechi numai pentru el. Dirijorul era transpirat şi îi curgea sudoarea de pe faţă neîncetat, în picături mari și grele. Nu avea cum să se şteargă,atâta timp cât ambele mâini îi erau ocupate cu dirijatul miraculoasei tuse. Picăturile de sudoare ale conducătorului umeziseră pardoseala la picioarele lui, căci asuda teribil în mişcările violente, care aveau ca menire să îndrume tusea artistului. Şi cu adevarăt! Artistul, lăsându-se astfel îndrumat, ţinea locul tuturor instrumentelor. Tuşea violent, apoi suav, mai pe urma părea că se frânge într-un şuierat, într-o tuse înfundată ca să izbucnească într-o tuse măgăreasca extraordinară, linştitindu-se apoi. Din când în când se apleca uşor în faţă, ţinandu-se de spătarul scaunului celui din faţă, ca să tuşeasca mai puternic, tremurând tot în acest chin. Cu capul puţin plecat, scotea din dânsul tot ce putea. Acompaniindu-l dirijorul se mişca ca o tornadă, îmbrăcându-se în tusea armonică şi melodioasă a artistului. O ultimă zvâcnire! O ultimă tuse, pe care a păstrat-o timp de câteva secunde, răguşit, din coşul pieptului: un sunet anormal şi înfiorător. Termină apoi cu o scurtă tuse seacă şi închise gura cu zgomot. Întreaga sală se ridică în picioare, aplaudând turbată. Se întoaseră cu toţii cu spatele la dirijor, ca să aplaude artistul apoi cu toţii şi-au îndreptat privirile spre scenă, ca să aplaude dirijorul, iar s-au întors spre artist şi iar spre dirijor. Extaziată de-a dreptul, această mare de arhangheli acum îl binecuvântau pe artistul tusei cu furtuni de aplauze, urlând extaziaţi de peste tot: “Bravo”! “Bravo”! Dirijorul îl privea cu ochii unui tată, asemeni unui părinte împlinit, asemeni unei mame, asemeni unui Dumnezeu care îşi contemplă creaţia. Îşi sterse cu o batistă şiroaiele de transpiraţie de pe frunte şi de pe gât, păstrând pe buze zâmbetul satisfăcut şi melancolic. Instrumentiştii, la rândul lor, îl aclamau entuziasmaţi, tropăiau, băteau cu arcuşurile în stativul pe care notele rămăseseră atâta timp degeaba, îl admirau şi îl invidiau pe artistul care reuşise să cânte singur pe corzile sale vocale întreaga simfonie de la cap la coadă, în timp ce corzile lor amuţiseră de tot. Erau cu toţii geloşi şi totuşi uimiţi de armonia şi frumuseţea acestei tuse.

Între timp artistul făcea plecăciuni nenumărate, când în stânga, când în dreapta, zâmbea, mulţumea. Câteva fetiţe, în nişte rochii albe, strălucitoare, de atlaz au fugit pe scări în sus cu nişte buchete de flori şi le-au înmânat timide şi emoţionate tuşitorului. Acesta lua numaidecât buchetele, săruta fetiţele pe ambii obraji şi strânse florile la piept, mulţumind şi făcând din nou nenumărate plecăciuni. Ieşi apoi pe uşa afară, ca să revină, dând la o parte draperiile roşii, vechi şi îmbâcsite, care acum în întuneric păreau a fi de purpură împărătească. Sala explodă iar în exclamaţii şi în aplauze. Reveni astfel de trei ori, cum se cuvine, umplând sala de nebunie şi de frenezie, ca apoi să se întoarcă şi să plece făcând ultimele plecăciuni.

După plecarea lui, muşuroiul de furnici se dezlănţui din nou, începură să se îngrămădească cu toţii, să îşi reia acea frustrare şi supărare, să se împingă în stânga şi în dreapta galant, să îşi ceară apoi printre dinţi scuze. Eu, printre ei, împins în toate părţile, împingând la rândul meu cu nişte mişcări melancolice şi visătoare mă lăsam pradă unui singur gând, încă extaziat: Ce concert…Şi ce tuse…

                                                                                      Cristina  Marculet-Petrescu

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>