Ultima ora
Publicat: duminică, 19 ianuarie 2014

Țara aiurelilor politice – C.F. POPESCU

Vorbim, firește, despre România.
Circulă insistent stereotipul conform căruia, un popor are conducătorii pe care îi merită.
Credem că aserțiunea este incorectă. Nu poporul este vinovat că are încredere la un moment dat. Nu poporul este vinovat că foarte repede după 1990, combinatorii politici au aruncat bani grei (nu se știe ai cui) pe consultanțele politice și pe trucurile construirii imaginii, adică pe trucurile construirii APARENȚEI. Nu poporul se face vinovat că personaje cu minimă cultură politică, democratică și generală, cu minimă onestitate își pun ca în Commedia dell’Arte, de la caz la caz, măști de îngeri sau de martiri sau de iluminați. Pe scurt, nu poporul se face vinovat că acești cabotini nu cred în nimic.
Cine nu crede în nimic, nu are nici mamă nici tată. Dacă nu are nici mamă nici tată, nu are țară. Și cine nu are țară, este de nicăieri. Și cine este de nicăieri, este nimeni. Nicăieri și nimeni înseamnă nimic. Poporul acesta și nici un popor nu merită să fie condus de NIMIC.
Așa se face că, de-a lungul anilor, poporul acesta a asistat cu gura căscată la tot felul de scamatorii zgomotoase, la tot felul de scenete, la tot felul de puneri în scenă.
Am văzut un președinte (Emil Constantinescu) care, în ultima treime a mandatului, s-a declarat învins de tot felul de structuri oculte și a anunțat că nu își depune candidatura pentru al doilea mandat. Ca din ceruri a picat această decizie, ca o cometă care se izbește de Terra. Pentru că nimeni nu a asistat la lupta lui pe viață și pe moarte cu acele structuri și deci nimeni nu a văzut cum, eventual, a murit eroic în picioare. Este greu de spus dacă din acel moment, România a mai avut președinte.
Am mai văzut cum un consilier prezidențial rămâne membru al unui partid. Și cum, din această poziție, precum și din aceea de fost președinte al acelui partid, D-sa Domnul Theodor Stolojan începe să-și critice vocal, cu emfază, partidul (partid care, de altfel, era parte în coaliția de guvernare), din perspectiva unei instituții care, conform Constituției, este deasupra partidelor. Dar ce contează Constituția?
Am văzut un arbitru care se declară sus și tare, jucător. Și toată lumea, începând cu media, a fost anesteziată în fața acestei contradicții în termeni. A fost vrăjită. Liniște! Începe spectacolul!!!
Și spectacolul a început și nu s-a terminat nici acum. Numai că publicul s-a cam plictisit. Dar ce contează?
Am văzut cum apar grupuri parlamentare create din partide care nu erau născute atunci când poporul acesta care, nu-i așa, își merită conducătorii, votase.
Dar ce contează votul unui popor care are conducătorii pe care îi merită?
În aceeași ordine de idei, i-am văzut și pe nenumărații șmecheri vocali și țâfnoși care, din 1992 încoace – și în continuare – sunt aleși pe o listă și apoi se duc unde vor ei (ce contează că din acel moment ei nu mai reprezintă pe nimeni, devreme ce fraierii au pus v (b) otul?). Cum adică? Ei doar pentru atâta lucru au candidat? Să reprezinte o turmă de fraieri?
Am mai văzut cum un fost consilier prezidențial pune în circulație un bilețel roz, parcă și nimeni nu pune nici o întrebare. Există, conform legilor în vigoare, angajamente de confidențialitate scrise de mână și semnate. Dar ce mai contează angajamentele într-un spectacol?
Și nimeni nu și-a pus întrebările scutite de metafore ieftine. Ce conținea dosarul? Acest dosar, conform normelor, trebuia sau nu să ajungă la primul ministru, pe atunci, D-sa Domnul Călin Popescu Tăriceanu? Ca o boare de vânt abia percepută, a apărut pentru o clipă informația asupra căreia nimeni nu s-a aplecat (nu făcea parte din spectacol; strica vraja!), cum că dosarul se referea la sesizarea unui investitor (controversat, desigur), care cerea încetarea scurgerii de informații din dosar, informații folositoare concurenței.
Ce contează? A fost un spectacol pe cinste.
După cum știm cu toții, orice spectacol urmează o linie ascendentă spre un climax (punct culminant) când toată lumea rămâne cu sufletul la gură și, eventual, leșină.
Și am văzut ceva pentru care un partid ar merita să intre în Cartea Recordurilor (numai că, se pare că această rubrică nu există). Am auzit un fel de eminență cenușie (care, după toate aparențele, fusese mai întâi la baza creării CDR, dar și la baza dezintegrării ei; cu efect imediat, dispariția PNȚCD), care clama că acum, România, devenită membră UE, trebuie să profite. Cel mai puternic grup parlamentar european este format de Partidele Populare și noi, vai, în fața Europei care ne privește și de-abia ne așteaptă, nu avem așa ceva. Trebuie neapărat să avem și noi faliții noștri. Drept pentru care un partid întreg care, oricum, apăruse pe lume născut prematur, un partid chipurile de centru stânga, s-a culcat într-o noapte pe partea stângă, a visat frumos și s-a trezit pe dreapta, aproape instantaneu agreat în grupul european al popularilor.
Aderarea la un set de valori și apoi convertirea la un alt set de valori reprezintă, în genere, o opțiune individuală dramatică. Aici vorbim despre o credință similară cu credința într-un Dumnezeu sau în altul. Această opțiune a convertirii, nu este niciodată una care se petrece în masă.
Dar ce contează? În ce a crezut și crede PD (L)? Căci despre el este vorba, după cum v-ați dat seama. A crezut în valorile de centru stânga? Nu a mai crezut? Acum crede în valorile de dreapta? Și dacă are obiceiul să viseze frumos peste noapte, de unde rezultă că ar crede în valorile de dreapta? Ce identitate are acest partid? Nu cumva nu are nici mamă nici tată?
Atenție, totuși, măcar pentru viitor! Convertirea de la o” religie” la alta nu este tot una cu operația de schimbare de sex! Dar ce contează? Într-un spectacol, metafora este la ea acasă!
Mai avem și partidul care s-a născut dintr-o televiziune tabloid, am putea spune, născut de cuplul pasional Cioacă – Elodia (sau invers, ce contează?), așa cum, mai demult, un partid se născuse dintr-o revistă. Ce importă că retorica națională fusese confiscată începând cu anul 1991, când premierul Petre Roman avizase apariția revistei România Mare, de cineva care avea să pună piatra de temelie a închisorii mafioților și îl și desemnase pe directorul acestui penitenciar de maximă securitate? Ce contează că nici penitenciarul nu a apărut și nici mafioții nu au dispărut?
Era doar un spectacol, cum de nu ați înțeles?
Firește, drumul spre climax trebuie să fie presărat cu aparteuri. Ba pamperşi și țară de mămici (ce contează politicile demografice de încurajare a natalității?), ba pensii nesimțite, ba nu știm bine ce curea lată și ce pușcă, ba pensionarii = asistați social, ba rezerviștii degradați, ba, pe bloguri,” viața este palpitantă; cine suferă de foame este un fraier”, ba, în loc de condoleanțe pentru victimele inundațiilor (le-a transmis, în schimb, președintele Franței, Nicolas Sarkozy), reproșuri vehemente, că de ce nu v-ați văruit casele (eventual să le ia apele văruite proaspăt) și că de ce nu v-ați făcut asigurări, când acestea nu se puteau face conform reglementărilor, ba, bugetarii normali care toată viața lor trag mâța de coadă, care sug în chip oribil sângele privaților, ba, în chip de ajutoare grațios oferite, pantofi cu toc pentru niște doamne de la țară spre vârsta a treia, cu picioarele umflate de muncă, ba, pe alocuri, exerciții de defilare în pas de gâscă…
Așa se face că, pe nesimțite și pe nevăzute, ca la un număr de prestidigitație, din ȚARA AIURELII POLITICE, România a devenit, totodată, încă din 1990, ȚARA CA O PRADĂ. S-a petrecut adică în subterane trecerea în liniște de la” Nu ne vindem țara”, la” Ne negociem țara”, cu alte cuvinte, să avem și noi un oarece gheșeft (sinonim contemporan: comision).
Aiureala, jocurile de cuvinte, metaforizarea, bășcălia, fantazarea sunt una și viața unei societăți, alta.
În viața reală, vorbim, să fim scuzați că suntem atât de tereștri, despre lucruri mult mai puțin spectaculoase.
Vorbim despre sănătate, despre boli și despre moarte, vorbim despre copii și despre tineret, vorbim despre suferințe și despre speranțe, vorbim despre strategii culturale, economice și sociale, vorbim despre igiena vieții în comunitate, vorbim despre dreptate socială, nu despre bugetari de lux cu vile în Spania și la Miami, vorbim despre cariere profesionale și despre destine, vorbim despre dreptul de a te exprima și despre dreptul de a opta, vorbim despre respectarea opțiunii majorității reale (aceasta nefiind parte din punerea în scenă, nu este fabricată), vorbim despre bună credință și despre modestie, nu despre milioane de euro ilicite în conturi, vorbim despre RESPECT și despre DEMNITATE.
În toate acestea, aiureala nu are ce căuta. Locul ei este numai în gratuitatea spectacolului de orice fel.
Și, viața unui popor nu a fost niciodată și nu este o gratuitate poetică.
N. B. A nu se înțelege din cele spuse că suntem adepții recentului val” Jos (toată) clasa politică!” sau ai” doctrinei” Băsescu versus parlamentul unicameral, doctrină care se bazează pe o logică simplistă și populistă.” Jos partidele!” ar însemna anarhie. Adică haos. O dezordine absolută, mai devastatoare decât dezordinea deja existentă și consolidată. Batem șaua ca să priceapă, toată lumea știe cine, ca instituțiile” abilitate”, adică partidele politice, să-și înțeleagă odată pentru totdeauna menirea, rolul și rostul. Să-și ia în serios criteriile de recrutare, cooptare și promovare, să își formeze rezervele de cadre, să și le educe politic, etic și profesional în jurul unei doctrine, adică în jurul unei CREDINȚE într-un set de valori. Dintre aceste criterii trebuie să dispară odată pentru totdeauna banii și jocurile erotice…

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>