Țara în care unii sunt mai proști ca alții – Lucian AVRAMESCU
Am extras, cu îngrijorare literară, să nu fracturez vreo silabă, vorbele de mai sus, caligrafiate într-un comentariu pe Facebook. Mai mulți cetățeni se ceartă pe chestiuni diverse. Uneori, pierzându-și răbdarea elocinței, câte unul iese dintre dârlogii dialogului doct și măscărește apăsat. Curg insulte dintr-o direcție și alta. Imaginația literară a înjurăturii nu-i bogată, ceea ce exprimă o enervare care n-are timp să se caute. Se întâmplă și la case mai înalte. Eu însumi, când îmi pierd, vorba lui Caragiale, „uzul rațiunii”, apelez la formula rezumată care trimite adversarul la origini. Aici am găsit și adăogirea că, după ce inamicul a intrat cu totul, înjurătorul se pune contră cu spinarea, la ușă, ca ăla să nu mai iasă deloc de acolo. Peste gâlceava aproape literară dintre doi – iată și un duel cu săbii, aproape clasic – un al treilea concluzionează sec: „Suntem țara în care unii sunt mai proști ca alții”. Este ca-n anecdota cu ardeleanul care se uită, în parcul zoologic, o zi întreagă la o girafă, îi tot măsoară cu privirea gâtul ăla cât o cumpănă de fântână și seara, obosit de meditații, trage concluzia măreață – „Așa ceva nu există!”.
Mă preparam să merg mai departe cu aceste însemnări glumețe, când iată-mă admonestat cu amabilitate de un cititor care a parcurs pe ampress.ro rândurile de mai sus. O colegă de redacție, găsindu-le pesemne interesante, s-a grăbit să le posteze. Domnia sa, cititorul meu, se prezintă îngrijorat în legătură cu prestigiul meu cărturăresc, certându-mă că-l confund pe Caragiale cu Marin Preda. Dumnezeule! Nu-mi rămâne decât să mă sinucid! Recitesc ce-am scris. Personajul Rică Venturiano, în furtunoasa noapte a genialului dramaturg, ambetat de amor, își asaltează aleasa pe care de altfel o confundă cu soră-sa. El își pierde uzul rațiunii, suferind peste poate, zdruncinat în toată ființa lui amorezată. Cum să aparțină „uzul rațiunii” altcuiva? Apoi cititorul meu revine lămuritor. Anecdota cu girafa și ardeleanul ar aparține lui Marin Preda pe care nu l-am citat. Încăpățânându-mă să nu fiu mai prost ca proștii, îl anunț politicos că anecdota, bancul e împrumutat nu doar de Marin Preda, ci și de alți scriitori, în publicistică mai ales, din inepuizabilul rezervor popular de creație. Și pentru a nu rămâne dator, îl întreb și eu pe bunul meu cititor cine-i părintele adagiului „dacă dragoste nu e, nimic nu e”? Un cantautor contemporan, Gheorghe Gheorghiu, a compus o piesă de succes cu acest laitmotiv. Cu vorbele astea, sau aproape, Marin Preda își încheie un roman. Cine-i părintele? Îmi permit să-l trimit pe grijuliul meu prieten, atent să nu-mi deteriorez ținuta, la Scrisoarea Apostolului Pavel către Corinteni, unul dintre cele mai frumoase elogii aduse dragostei. Dacă dragoste nu e nimic nu e, nimic nu-mi folosește, pot avea codrii și bogățiile lumii și nu am iubire, nimic nu sunt. Fac, firește, din memorie, un rezumat al nemuritoarei scrieri biblice. Să se fi inspirat scriitorul biblic din romanul lui Marin Preda sau din cântecul lui Gheorghe Gheorghiu?!
P.S. Aseară am avut dezlegarea insistenței amicale cu care dl Zgonea îl trimitea pe dl Antonescu, nu la origini, ci în mina-muzeu de la Roșia Montana. „Minerii” firmei canadiene l-au fugărit cu ciomagul pe bietul parlamentar Cernea, adversar al proiectului. Îi rog pe cei 15.000 de protestatari din București, care ies uneori pe stradă, fiindcă adversari ai cianurării și înstrăinării aurului pe nimic sunt mai mulți, să nu meargă să „dialogheze” cu cei câțiva purtători de cască din ținutul minereurilor fără valoare. Se lasă sigur cu scăfârlii sparte. Atins de filoxera dialogului cu masele nervoase, domnul Zgonea ar putea încerca o baie de mulțime în Piața Universității, să zicem! Nu-i va da nimeni cu o sticlă de plastic în cap, dar niște vorbe deloc mângâietoare pentru supla sa ființă intelectuală va auzi.