Ultima ora
Publicat: marți, 21 ianuarie 2014

Visul American și râul Dâmbovița – C.F. POPESCU

Simplu spus, American Dream, a cărui expresie vizuală este faimosul monument identitar Statuia Libertății, este unul din miturile fondatoare ale națiunii americane conform căruia, libertatea conține posibilitatea prosperității și a succesului, indiferent de clasa socială. Probabil, John D. Rockefeller și, peste ani, Martin Luther King Jr. sunt unele din întruchipările cele mai proeminente ale mitului în secolul al XX-lea.

Posibilitatea prosperității indiferent de clasa socială căreia îi aparții prin naștere, presupune însă muncă, dăruire, pasiune, credință, efort cinstit, autoperfecționare/progres prin propriile eforturi. De aici, o altă valoare etică și socială crucială în mentalul american: meritocrația. Toate acestea stau la baza mobilității sociale, adică a posibilității să te naști în condiții sociale defavorizante și să ajungi, de exemplu, un mare om de stat, copleșit de onoruri. Barack Obama este azi, o ilustrare mai mult decât grăitoare. Mobilitatea, adică posibilitatea de a te mișca neîngrădit, înseamnă libertate. Iar mișcarea presupune inițiativă, optimism, sociabilitate, adică o capacitate de a te asocia. Iar asocierea/cooperarea/ colaborarea nu pot exista în afara încrederii. Încrederea, la rândul ei, se edifică prin onestitate, sinceritate, loialitate. Toate aceastea compun mai vechea valoare aristocratică morală și socială, numită ONOARE.
Simplu spus, onoarea se referă la respectarea cuvântului dat. Și, ca să fii sigur că îl poți respecta, și că nu există riscul dezonorării, mai întâi, trebuie evaluată cu luciditate, promisiunea. Conținutul ei. Dimensiunea ei.
Bunicii noștri, ai acelora care acum suntem maturi, precum și legendele ne spun că noi, românii, care suntem aici de 2000 de ani, îi așteptăm pe americani încă de prin 1946.
Și iată că, într-un târziu, veniră.
Dar nu ne-au învățat toate minunățiile de mai sus. Sau poate nici nu au vrut să ne învețe. Sau poate noi, care suntem aici de 2000 de ani, și ”să nu vină cineva să ne dea lecții nouă”, vrem să rămânem străini de ele. Nu vrem să ne gândim la ele. Parcă nici nu vrem să ni le imaginăm. Pretindem că nu există.
Nici investitorii nu s-au prea înghesuit. Sau când au apărut, cu neprețuitul nostru ajutor, se pare, au fost numai ei în avantaj (Bechtel).
Avem însă parteneriat strategic și securitatea asigurată. (Termenul «asigurat/asigurare» pare că este asimilat în mentalul românesc cu «garanție/garantare». Adică noi nu trebuie să facem nimic, căci suntem asigurați”). Chiar așa să fie?
În toți acești ani, din toată sărăcia noastră, am participat cu trupe în Somalia, Afganistan, Irak, Kosovo. Am cheltuit bugete și am pierdut oameni. Bugetele se pot redresa, oamenii nu pot învia din morți. Între timp însă, Ungaria și-a văzut de bunăstarea ei și de planificările ei regionale fixate încă din anul 1917.
Ar fi necinstit să spunem că România a devenit o țintă datorită scutului antirachetă sau/și datorită apartenenței noastre la NATO. De 2000 de ani încoace, suntem o țintă, datorită așezării noastre, la ”întretăierea imperiilor moarte”, cum spunea frumos un scriitor francez în anii ’30, dar și datorită tentațiilor: pământ roditor, zăcăminte de tot felul etc.
Prin parteneriatul strategic însă, trebuie să constatăm cu amărăciune, americanii nu ne-au învățat ce înseamnă cu adevărat libertatea de exprimare. Și nici cum se construiește încrederea în justiție, adică în dreptate, adică în capacitatea de a despărți corect binele de rău, adică în posibilitatea de a alege în deplină cunoștință de cauză între a ierta și a pedepsi. Nu ne-au învățat nici cum la ei, procurorii, care sunt tot bugetari, au obligația să construiască acuzarea într-un timp rezonabil. Odată scurs acest interval, or rechizitoriu, or NUP. Mai mult decât atât. Nu ne-au spus că în situația în care apare NUP și peste un an apar dovezi, procurorul nu mai are dreptul să redeschidă dosarul. De ce, oare? Pentru că apare aparența hărțuirii. Pentru că această democrație exemplară pune în centru individul, căruia îi asigură protecția împotriva oricărei tentative de persecutare din partea oricărie puteri, fie ea publică sau privată.
Și, mai ales, nu ne-au învățat cum devine chestiunea complexă cu meritocrația și cu onoarea. Sau poate noi nu am vrut să ascultăm nimic din toate acestea sau ne facem că nu auzim sau că nu pricepem?
Nu suntem primii pe lume cărora americanii le propun modelul lor moral, etic, economic, politic și de securitate. Martoră este America Latină. Martore sunt și o serie întreagă de țări arabe.
Cum se face însă că toate aceste zone au devenit predominant antiamericane, pe alocuri, până la fanatism? De ce s-a întâmplat așa?
Noam Chomsky, un virulent critic din interior al politicii externe americane, indică drept principală cauză, limbajul dublu. Sub aparența libertății și a democrației, se ascund scopuri economice meschine, urmărite nemilos. Sub aparența egalității, se ascund intenții de dominare și de subjugare. Orice modalitate, oricât de murdară, susține Noam Chomsky, este utilă în atingerea acestor scopuri unice: satisfacerea lăcomiei nemărginite și a dorinței de putere, la fel de nemărginită.
Nu știm dacă aceste elemente formează în totalitate diferența specifică. În definitiv, orice mare putere, dintotdeauna, a fost bântuită de aceste tentații, de la imperiile antichității încoace.
Dar dacă, de fapt, acest limbaj dublu invocat și probat cu nenumărate documente de autorul american înseamnă satisfacerea interesului național american?
Studiu de caz, Irak.
După cum se știe, președintele George W. Bush Jr. nu a reușit să obțină mandatul Consiliului de Securitate al ONU pentru intervenția în Irak, drept pentru care, a aplicat planul B. O coaliție largă, din care România a ales să facă parte. Retorica politică americană spunea două lucruri. Poporul irakian trebuie eliberat de sub tirania unui dictator odios, iar membrii coaliției vor avea prioritate în contractele pentru reconstruirea țării. A venit ziua în care armata irakiană a încetat lupta. În noaptea aceleiași zile, cel mai mare muzeu din Bagdad a fost jefuit. Valori culturale inestimabile au dispărut. Nu am citit nici o știre cum că au fost recuperate. Ele, acum numai teoretic, mai aparțin poporului irakian. Din ce știm, România nu și-a adjudecat nici un contract în reconstruirea Irakului. Ba mai mult. Președintele american a cerut statelor membre ale coaliției, dacă se poate, să renunțe la creanțele pe care le aveau de încasat din partea Irakului. S-a putut. România avea de recuperat aproape un miliard de dolari, la care a renunțat. (Firește, nimeni nu a întrebat poporul român dacă este de acord să renunțe la această sumă. Dar nu spunem nici o noutate. Niciodată, din 1990 încoace, poporul român nu a fost întrebat dacă este de acord să plătească diferite falimente, pierderi, despăgubiri, împrumuturi etc.).
Noi susținem că, prin toată această acțiune istorică, președintele american și-a servit poporul, și-a respectat jurământul de credință. Irak este o putere petrolieră. În ultimii ani, Irak trecuse în mare măsură la moneda de referință euro. Nu dolar american. Mai toate convulsiile care au urmat acolo, s-au consumat între musulmani. Principalele contracte pentru reconstruirea țării au fost adjudecate de firme americane. Industria militară americană și-a relansat ciclul de producție. A apărut încă o opțiune geostrategică în zonă, alături de Arabia Saudită. Toți dictatorii din țările arabe au primit un ”șah la rege”. Un avertisment sever. Dovada? Peste câțiva ani, primăvara arabă. Una peste alta, printr-un raționament strategic foarte sofisticat, SUA și-a recâștigat o serie de poziții slăbite sau pierdute în zonă, chiar dacă acest lucru nu a convenit altora, cum ar fi Franța sau Rusia.
Aceasta ar putea să fie o demonstrație complicată a limbajului dublu, invocat de Noam Chomsky.
Dar România? Ne amintim că, în perioada demonstrațiilor anti-regim din iarna geroasă a anului 2012, ambasadorul acestei țări ne invita să ne considerăm fericiți că demonstranții nu sunt luați în vizor de lunetiști, de pe acoperișuri. Ne amintim o intervenție partizană în perioada referendumului din vara anului 2012. Observăm că, odată cu ultima vizită a unui demnitar american, regulile pluralismului exprimării au fost ignorate și deci blocate de reprezentanții țării care au inventat jurnalismul de informare, care au stabilit standardele contemporane înalte ale libertății de informare și ale libertății exprimării și egalitatea șanselor.
Ce putem deduce din toate acestea?
Avem două variante. Una optimistă, alta, negativă.
Varianta optimistă. Au fost mici neglijențe de parcurs, chiar dacă grosiere.
Varianta pesimistă. Se experimentează o sinteză între scenariul îndelung exersat de-a lungul anilor în America Latină și acela aplicat în țările arabe. Și atunci, Noam Chomsky, care am prefera din tot sufletul să se înșele, ar primi încă o confirmare.

Ziarul Ultima Oră este de acord cu orice tip de comentariu atât timp cât păstrează termenii unui limbaj civilizat, fără atacuri injurioase ori diverse amenințări la adresa semnatarilor articolelor susmenționate. Restul mesajelor ( cu un conținut inadecvat, injurios, nepotrivit cu ținuta morală și etică a publicației noastre ori având o clară tendință de mesaj publicitar) va fi eliminat din sistem iar ”atacatorii” vor fi blocați. Vă mulțumim!

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>