ALEGEREA NOASTRA Cultură 

AI NOȘTRI CA BRAZII: Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza, rămas în istorie ca ”domnul Unirii” şi personalitatea cea mai importantă a începutului perioadei de modernizare a României, s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, fiind descendentul unei vechi familii de înalţi dregători, cu funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova. A studiat la pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde i-a întâlnit pe Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, dar şi pe Matei Millo, viitorul mare actor. Şi-a continuat studiile la Paris, unde a obţinut bacalaureatul în litere, în 1835. A urmat cursuri la Pavia şi Bologna, potrivit lucrării ”Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).

A revenit în ţară, intrând cu gradul de cadet în armată pentru o perioadă de trei ani (din septembrie 1837). În februarie 1840 a plecat, din nou, la Paris, unde şi-a continuat studiile.

În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti (1825-1909), fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei, născută în familia logofătului Mihail Sturdza. A lucrat în administraţie, sub domnul Mihail Sturdza, ca director la Ministerul din Lăuntru (de Interne).

Alexandru Ioan Cuza s-a alăturat revoluţionarilor moldoveni adunaţi la 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iaşi, unde s-a pronunţat pentru realizarea unui program de reforme. Câteva zile mai târziu, Cuza a propus chiar înarmarea participanţilor pentru a-l forţa pe domnul Mihail Sturdza să accepte înfăptuirea reformelor cărora refuzase să le dea curs, în special a celor referitoare la dizolvarea Adunării Obşteşti şi la înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti, notează lucrarea ”Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai Românei” (Editura Meronia, 2011).

Mişcarea revoluţionară a fost înăbuşită cu forţa armată, Alexandru Ioan Cuza împreună cu alţi 12 fruntaşi au fost arestaţi şi trimişi sub escortă la Galaţi, în vederea exilării lor în Imperiul Otoman. Viitorul domn, alături de alţi şase revoluţionari, au reuşit să se refugieze, cu ajutorul consulului englez din Galaţi să ajungă la Brăila. De aici, obţinând paşaport austriac au trecut în Transilvania.

Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15-5/17 mai 1848. A mers, apoi, în Bucovina, unde a organizat la 9 iunie 1848, la Cernăuţi, Comitetul revoluţionar moldovean, care l-a împuternicit pe Mihail Kogălniceanu cu redactarea unui program de revendicări sociale şi politice. Din cauza epidemiei de holeră care izbucnise în Bucovina, s-a îndreptat spre Viena, a ajuns, apoi la Paris, şi, mai târziu, la Constantinopol, de unde s-a întors în ţară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi un partizan convins al Unirii, aminteşte lucrarea de mai sus.

A ocupat importante funcţii în justiţie şi administraţie, în perioada 1842-1959: preşedinte al Tribunalului districtului Covurlui (1842-1845; 1849-1851; dec. 1854 sau 16 febr. 1855-apr.1856), director al Ministerului de Interne al Moldovei (febr.-oct.1851), pârcălab al oraşului şi portului Galaţi (iun.-iul. 1856; febr.-iun. 1857).

Dorind să-l atragă de partea sa, caimacamul antiunionist Nicolae Vogoride l-a reintegrat pe Cuza în armată, cu gradul de sublocotenent (martie 1857), pe care l-a avansat la gradul de locotenent, apoi de căpitan, maior şi colonel în august 1858. A fost numit ajutor al hatmanului (septembrie 1858) şi, în octombrie 1858, în timpul căimăcămiei de trei, Catargiu, Sturdza şi Panu, Alexandru Ioan Cuza a devenit hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul oştirii moldovene, post de mare importanţă în vremurile ce aveau să urmeze.

În urma falsificării alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din Moldova (7/19 iulie 1857) de către caimacamul Nicolae Vogoride, Cuza a demisionat din funcţia de pârcălab, un gest cu importante ecouri atât în ţară cât şi în străinătate. Ulterior, alegerile falsificate au fost anulate de puterile garante, fiind organizat un nou scrutin (18/30 august 1857) câştigat de unionişti: din 83 de deputaţi numai doi s-au pronunţat împotriva Unirii. Ales deputat de Galaţi, Cuza a sprijinit în Adunarea ad-hoc propunerile de desfiinţare a privilegiilor, de împroprietărire a ţăranilor prin vânzarea către aceştia a loturilor cultivate de ei.

În perioada decembrie 1858-ianuarie 1859 au avut loc alegeri atât în Moldova cât şi în Ţara Românească pentru Adunările Elective care urmau să aleagă domnii celor două principate. În cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, înaintea Adunării Elective a Moldovei, Mihail Kogălniceanu l-a propus drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La propunerea lui Anastase Panu, deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până şi adepţii celorlalţi doi candidaţi l-au votat tot pe Cuza. Astfel, la 5/17 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, domn al Moldovei.

În dimineaţa de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la propunerea Partidei Naţionale, dar şi sub presiunea populaţiei bucureştene, Adunarea Electivă întrunită la Bucureşti, fără a încălca formal Convenţia de la Paris (10/22 mai-7/19 august 1858), care prevedea pentru Principate doi domni, dar nu preciza că nu putea fi una şi aceeaşi persoană, l-a ales în unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza şi domn al Ţării Româneşti. Prin acest act politic al dublei alegeri, naţiunea română a obţinut o certă victorie în realizarea statului modern român.

În primii trei ani de domnie, principalul obiectiv politic a fost recunoaşterea dublei sale alegeri ca domn de către Puterile garante şi Poartă. După o serie de demersuri politico-diplomatice, Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris (26 martie-25 august 1859) a recunoscut, în mod excepţional, la 1/13 aprilie 1859, de iure, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Poarta au recunoscut la 25 august 1859, dubla alegere numai pe timpul domniei lui Cuza.

Abia spre sfârşitul anului 1861, după îndelungi şi controversate dezbateri, Conferinţa reprezentanţilor Porţii Otomane şi ai Puterilor garante de la Istanbul (septembrie 1861) a ajuns la un consens în problema unificării politice şi administrative a Principatelor, hotărârile ei regăsindu-se în ”Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei” din 22 noiembrie 1861. În Proclamaţia către naţiune (11 decembrie 1861) domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adus la cunoştinţă că ”Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată… Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie”, potrivit ”Enciclopediei şefilor de stat şi de guvern ai Românei” (Editura Meronia, 2011).

Recunoaşterea unirii celor două principate s-a materializat prin crearea primului guvern unitar al României la 22 ianuarie/3 februarie 1862, condus de Barbu Catargiu, şi prin deschiderea, la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862 a primului Parlament al României, domnitorul Alexandru Ioan Cuza proclamând în mod solemn, în faţa Adunărilor Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună, ”Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala ţării, consemnează volumul ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

În următorii ani, a avut loc un vast program de unificare şi centralizare a unor instituţii (poştă, telegraf, vămi), a circulaţiei monetare, a sistemului judecătoresc sătesc. A fost organizată armata şi s-au înfiinţat şcoli militare. S-a trecut apoi la reforme radicale, precum secularizarea averilor mănăstireşti (octombrie 1863) şi reforma agrară, care i-a nemulţumit pe conservatori şi pe liberalii radicali. Astfel, pentru continuarea reformelor Alexandru Ioan Cuza a numit un nou guvern condus de liderul liberalilor moderaţi Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 – 26 ian./7 febr. 1865).

La 2/14 mai 1864, domnitorul a dizolvat Parlamentul şi în urma unui plebiscit (10/22-14/26 mai) au fost aprobate o nouă Constituţie numită „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, care întărea prerogativele domneşti şi o nouă lege electorală, care lărgea baza electorală prin coborârea censului. În acest context nou creat, la 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancţionat şi promulgat Legea agrară, prin care ţăranii erau eliberaţi de sarcinile boiereşti şi îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de pământ pe care le aveau în folosinţă, limitându-se însă pământul expropiabil la maximum 2/3 din moşie, exclusiv pădurile. Au fost împroprietărite 463.554 familii de ţărani. Aplicarea legii a fost îngreunată de tergiversări, împotriviri, falsuri, primirea de pământuri inferioare calitativ, notează volumul amintit mai sus.

Au fost promulgate, la 2/14 şi la 4/16 decembrie 1864, un Cod civil şi un Cod penal şi de procedură penală. Una dintre cerinţele des întâlnite şi în programele revoluţionarilor de la 1848 a fost reformarea învăţământului românesc. Proiectul de lege „asupra organizării instrucţiunii publice din România” a fost votat încă din 16/28 martie 1864. După numeroase amânări, legea asupra instrucţiunii publice a fost promulgată de către domnitor la 5/17 decembrie 1864, prin care învăţământul devenea unitar în întreaga ţară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani). Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865.

În plan extern, a fost semnată la Viena (iunie 1865), Convenţia româno-austriacă privind reglementarea serviciului telegrafic şi a aderat (iulie 1865) la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris (mai 1865).

Ca urmare a tensiunilor tot mai mari create de conservatori (ostili lui Cuza din cauza reformei agrare) şi liberali-radicali (nemulţumiţi de felul său autoritar de conducere a statului), la 10/11 februarie (22/23) 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare în care se afirma că potrivit ”dorinţei naţionale” depunea ”cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”, potrivit lucrării ”Dicţionar biografic de istorie a României” (Editura Meronia, 2008).

Izgonit de cei ce l-au vrut domn

„S-a săvîrșit ceea ce doream și eu demult, dar s-ar fi putut petrece și altfel. Sînt îndurerat că iubita mea armată și-a călcat jurămîntul de credinţă.”
Astfel au sunat ultimele cuvinte rostite de Alexandru Ioan Cuza înainte de a fi scos din palat, după o domnie scurtă, dar plină de înfăptuiri, scrie Arhimandritul Mihail Daniliuc.

Cînd a luat drumul pribegiei, Cuza avea 46 de ani. În doar șapte ani de la alegerea în fruntea Principatelor, a consolidat şi modernizat statul naţional, creat în 1859. Principalele sale reforme au trasat cadrul necesar dezvoltării societăţii, realizării dezideratelor de independenţă şi unitate, România ajungînd în rîndul ţărilor moderne din Europa. Trecând peste unele ipoteze, ba chiar mituri, privind mașinațiunile Francmasoneriei, ce ar fi condus din umbră multe din acțiunile domnitorului, trebuie să apreciem curajul lui de a cuprinde în sfera înnoirilor aproape toate instituțiile politice, social-economice, juridice și, nu în ultimul rînd, eclesiastice. Deși reformele au fost binevenite, generatoare de progres, anumite tensiuni politice ori interese economice au favorizat apariția „monstruoasei coaliții”, care, în frunte cu unii apropiați ai camarilei, dar și generali ai armatei a plănuit înlăturarea lui Cuza. Se pare că politica sa avangardistă a stîrnit numeroase nemulțumiri. Bunăoară, se spune că grecii, loviți crunt prin secularizarea averilor bisericești din Țările Române, au pus la cale asasinarea reformatorului, dejucată de serviciile secrete românești. Oamenii politici oponenţi ai schimbărilor cuziste susțineau tot mai mult aducerea la domnie a unui prinţ străin, din cauza „regimului corupt şi ineficient” implementat de Vodă Alexandru Ioan. Ba chiar îl bănuiau pe domnul pământean că ar fi voit să instituie o domnie ereditară prin înfierea fiilor săi nelegitimi, Dimitrie și Alexandru, cel din urmă presupus a fi moștenitorul tronului.

Dacă pînă atunci guvernul se dovedise foarte eficient, după 1865 au apărut vădite semne de slăbire a autorității, de corupție instalată la cel mai înalt nivel. Să amintim de asasinatul prim-ministrului Barbu Catargiu produs în seara zilei de 8 iunie 1862, pe cînd cupeul premierului trecea pe sub clopotnița de la Mitropolie. Din acest motiv, partidele politice s-au ridicat împotriva domnitorului. Kogălniceanu, unul dintre colaboratorii fideli, s-a retras, recunoscînd ulterior că „nu greşelile l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele sale cele mari”. Fără sfetnicul său apropiat, Vodă a rămas înconjurat doar de politicieni lipsiţi de înţelepciune și prestigiu, de o camarilă coruptă, ce exercita o dezastruoasă influență în conducerea țării. Din cauza acesteia, nu sesiza compromiterea personalității și a autorității domnești, încrezându-se în popularitatea cîștigată prin reforma agrară şi în devotamentul armatei. Cînd și-a dat seama de amploarea dezastrului, deja era tardiv. La urechile sale ajunseseră informații precise privind lovitura de stat ce se pregătea. Obosit să tot lupte cu opozanţii, probabil a întrezărit iminentul eveniment, așa încât nu a luat nici o măsură împotriva complotiștilor. Se aruncase deplin în brațele curtezanei Maria Obrenovici, care-i dăruise pe cei doi fii, adoptaţi finalmente de Doamna Elena Cuza, prea îngăduitoarea și retrasa lui soţie.

Anul 1866 a debutat cu frămîntări politice deosebite. Adversarii domnului se hotărîseră: Cuza trebuia înlăturat numaidecît, chiar cu prețul unei crime. Se pare că însuși suveranul conștientiza necesitatea schimbării. În cîteva rînduri declarase că ar abdica în favoarea unui prinț străin, doar ca să fie spre binele țării, scăpînd-o din marasmul ce o amenința. Iată ce-i scria împăratului francez, Napoleon al III-lea, în toamna lui 1865: „Astăzi, Sire, grație sprijinului Vostru generos, românii au o existență politică, au conștiința drepturilor și datoriilor lor. […] Voi intra cu plăcere în viața privată, lăsînd un Tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu 1-am datorat decât stimei compatrioților mei”. Timpul nu a mai avut răbdare, căci la ora 16 a zilei de 10 februarie 1866, militarii s-au întâlnit în secret, organizând în detaliu detronarea domnitorului. În ajunul abdicării, Alexandru Ioan a cinat doar cu Doamna Elena. Era liniștea dinaintea furtunii. Se pare că ibovnica sârbă nu a fost străină de planurile loviturii de stat, căci aproape de miezul nopții a ajuns la palat. Târziu, Vodă și metresa s-au retras într-un dormitor. Înspre dimineață au intrat peste ei militarii. Unul dintre dânșii i-a pus revolverul la tîmplă, trezindu-l din somn. Pe Maria Obrenovici, găsită în același așternut, au condus-o către locuința sa, din apropiere, oferită de galantul ei amant. Cuza rămase în reședință, alături de soţie şi fii. Unul din generali îi oferi, binevoitor, spatele, pentru ca să așeze hîrtia abdicării spre iscălire. Totul s-a petrecut rapid. Nefericitul izgonit, resemnat, se lăsă condus afară, în timp ce gărzile au fost dispuse în două șiruri, întoarse cu spatele, ca nu cumva să se ivească vreo răzmeriță spontană a soldaților. Începuse dramaticul drum al exilului.

Istoricii au întocmit chiar un itinerar: ziua de 13 februarie a petrecut-o la Cotroceni, unde și-a așteptat familia. Locotenența domnească, pregătită să preia puterea, îl dorea grabnic plecat din țară, de aceea gândise totul dinainte. Poporul nu aflase încă de ticăloasele mișcări politice, aşadar, cu cât Vodă se îndepărta rapid de pământul românesc, cu atât o răscoală de proporții devenea mai puțin posibilă. Fostul domn al Principatelor Române, însoțit de familie, a străbătut Ardealul, îndreptîndu-se spre Viena. La finele lui februarie, înscrisurile confirmă că pribegii se cazaseră la hotelul „Erzherzog Carl”. După trecerea iernii, s-au mutat la Paris, locuind la hotelul Avenue de L’Impératrice. Semnele bolii ex-domnitorului se accentuaseră. De aceea, la scurt timp au plecat la Ems, renumita stațiune balneară din Germania, după care au revenit cu toţii în capitala Franţei. Situația financiară nefiindu-i prea bună, surghiunitul s-a văzut nevoit să-și închirieze moșia de la Ruginoasa – Iași pentru suma de 5000 galbeni pe an…..
La începutul lui 1870, un grup de studenți români aflați la studii în străinătate, în frunte cu Mihai Eminescu, l-a vizitat pe Cuza. Junii i-au prezentat omagiile tinerimii române, iubitoare de unitate națională, iar fostul domn s-a bucurat, primindu-i cu bunăvoință. Întors în țară, Eminescu, de multe ori și-a arătat prețuirea și recunoștința față de înnoirile din societatea românească aduse de reformele cuziste. Bunăoară, făcînd referire la schimbările îndrăzneţe din învățămînt, poetul afirma: „…fără instrucţia şi educaţia democratică, ţara ar fi avut sclavi, nu cetăţeni”.
Pribegia lui a continuat anost, călătorind cu precădere în interes de sănătate. În anul 1872 s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania, gîndindu-se, probabil, la oportunitatea de a-și instrui copiii în școlile deosebite ale acestui unui oraș universitar, cu numeroase edificii culturale. Pe la sfârșitul lunii aprilie 1873, Cuza răci și se îmbolnăvi, iar pe fondul afecțiunilor cardiace, pulmonare și hepatice, situația sănătății i se înrăutăți iremediabil. Moartea a survenit la data de 3 mai 1873, ora unu şi jumătate, noaptea, în reședința sa aflată în hotelul Europa din Heidelberg. Avea doar 53 de ani. Dintre ei, șapte i-a petrecut departe de patrie, cu dorul nestins după neamul și pământul din care a odrăslit. Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, T. Rosetti, cumnatul lui, corpul neînsuflețit i s-a îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Pe 15 mai 1873 sicriul cu rămășitele pămîntești a sosit în ţară, fiind înmormîntate la Ruginoasa, lîngă biserica domnească, la 17 mai 1873. Ulterior, în 1946, osemintele i s-au reînhumat în biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași, scrie Arhimandritul Mihail Daniliuc.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial osemintele sale au fost aşezate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Sursa: AGERPRESMonitorul Expres

Comments

comments

Related posts

Leave a Comment

Switch to desktop version