”Am crezut că vin acasă”

Scriitoarea ploieșteancă Adriana Popescu trăiește în SUA. A venit la Sângeru să-mi aducă ultima ei carte, după ce participase la mitingul diasporei din 10 august. Are părinții la Ploiești. Aici își ține și amintirile cele mai de neuitat, dovadă gândul care o bântuie de a reveni acasă. În America și-a cumpărat două case, una pentru a o transforma în centru de creație, absent în zona  Connecticut, alta în care locuiește cu fiul ei. Nici fiul ei nu prea mai vrea în SUA, cu toate că ambii au slujbe bine plătite. Ce-ți lipsește Adriana?

Stă pe gânduri, cum făcea când o publicam, debutantă, în SLAST. Scriitoarea, plecată din țară după mineriade, povestește calm, iar eu aud gânduri neauzite, vocea alege silabele din cuvânt spre a le da înțeles cât mai adânc. O întreb cum a fost la miting? Eu nu mai merg, spun, la mitinguri. Am fost la toate, începând din decembrie 89, când făceam primul ziar într-o Casă a Scânteii din care fugiseră toți, numit  ”Tineretul liber”, ziar omorât și el în scurt timp de aceiași care-au omorât, nescrisă pe cruce,  și iluzia Revoluției. Am fost fugărit și de minerii despre care ai scris tu o carte. Nu mai merg fiindcă nu pot pleca de la Sângeru, ci pentru că nu mai cred și nu mai vreau. Au apus în mine speranțele că se mai poate face ceva.

Adriana, care e la fel, vorbește la fel, o are prietenă bună  tot pe Luminița, cea mai bună traducătoare a noastră din spaniolă, îmi povestește cum a văzut ea, atât cât a văzut, din mitingul diasporei din care făcea parte. Eram cu o familie prietenă din Ploiești și ne-am așezat undeva spre Muzeul Antipa. Ei erau cu copiii. Mi s-a părut de la început ceva ciudat. Ciudată era atitudinea jandarmilor, pregătiți parcă de război, iar noi nu strigam, nu aruncam, priveam doar.  Lumea din jur era liniștită. Apoi printre jandarmi – iar un detaliu ciudat – a intrat un bărbat cu părul cărunt și, din spatele unifórmele dotate ca de război, care  îl tratau ca pe unul de al lor, a început să strige spre noi lozinci pro-Dragnea, pro-PSD. Nimeni  nebăgându-l în seamă, simțindu-se ignorat, bărbatul jandarmeriei, că nu-i pot spune altfel, a plecat spre alt loc al pieței, unde probabil a încercat același lucru. Totul părea regizat din vreme, iar când au apărut grupurile de găști care păreau din lumea interlopă, nestingherite de jandarmi, creând un vacarm bine construit, am plecat. Erau copii cu noi și așa am decis. În rest nu mai știu  decât ce am văzut la televizor.

De ce ai venit, Adriana, din America ta, în care ai ajuns alungată de mineri?

”Am crezut că vin acasă!”

Aceste vorbe m-au cutremurat.

E vremea să spun că ziaristul care face și el o vârstă ca a mea zilele astea – La mulți ani! –  a suferit o operație grea la gât  pentru o boală de care puțini scapă. Mulți au crezut că va pieri. I-a murit doar vocea. E mut de câțiva ani și comunică doar prin mesaje. Eu care butonez aiurea în telefonul meu arhaic tastele îl sun și-i tot vorbesc. Aud doar respirația lui care pare că râde uneori și știu că el mă ascultă și când are ceva de completat îmi scrie repede un mesaj din Bucureștii supuși azi altor ”mineriade”.

Constantin Dumitru trăiește iluzia că-l va da jos, el, cel mut ca o lebădă, gazat în Piața Victoriei,  pe Dragnea, așa cum scriitoarea Adriana Popescu  a trăit iluzia că s-a întors acasă  din America – ”Am crezut că vin acasă!”.

Acasă se pare că nu  mai e și nici noi nu mai suntem.

Lucian Avramescu

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.