Am fost mulți împreună, numai Ion Marin azi n-a mai venit

Din adâncimi arhaice de timp, moartea, Doamne, este durerea cea mai crudă disimulată în iubire și-n infinite moduri de raportare personală a fiecăruia dintre noi la despărțirea de cineva apropiat și drag, fără însă a putea înlătura imposibilitatea de a mai strămuta ceva nici măcar pentru o clipă și cu niciun preț. Lacrimile sunt ca niște implorări artefacte, croșetate în mreaja naturii umane și legile vieții. Din aceasta izbucnesc bocete migălite parcă în melodii cu atac de glotă și vaiete versificate. Dar nu este cazul să facem comentarii în niciun mod asupra a ceea ce trăiește și cum trăiește oricine astfel de momente inevitabile din viața sa.

Este însă cuvenit ca o datorie de suflet să îmi fac propriu-mi suflet ecou al glasului interior mistuit în amintirile fiecăruia dintre cei prezenți la ceremonialul de comemorare a ziaristului, profesorului universitar, decanului, scriitorului Ion Marin, prieten și loial al tuturor, de la Cimitirul Belu și restaurantul Mari Vila din București, în dimineața și la prânzul zilei de 14 octombrie 2023.

Am plecat cu o zi înainte și sângele sloi de gheață, de la Buhuși la București, pentru a ajunge la timp la această comemorare, anunțat fiind și invitat de soția regretatului Ion Marin, Teodora. La orice m-aș fi așteptat în urmă cu 7 ani, când cel comemorat acum s-a stins din viață, numai la aceasta nu, oricând m-aș fi dus vesel și degrabă la o întâlnire cu el, chiar de-aș fi fost chemat oriunde în cuprinsul acestei lumi, dar într-o lume fără el numai tristețea mă strigă…!

Mi-a fost coleg de armată, am făcut (cam de mult) stagiul militar la București, într-o companie de cercetași. Ne legau amintiri pe care mai târziu le-am depănat și ne amuzau. La un eveniment, în același loc unde acum l-am comemorat, m-a pârât de față cu premierul Nicolae Văcăroiu despre o trăsnaie mai mult înflorită decât reală – m-am jurat, în glumă, firește, tot de față cu fostul premier, că într-o zi am să i-o fac și eu. Sunt acum dureroase pentru mine acele momente nu pot spune cât de comice atunci! Mă răscolesc. Discuția iscată se leagă de niște trăsnăi ale noastre din vremea când eram mânji…, Doamne cât de tineri mai eram…, Doamne, cât de nebuni am mai fost…, Doamne…, cât de mult ni se mai potrivește teribilul cântec glăsuit mirabil de Constantin Drăghici…!

Am fost prieteni…! El ziarist de frunte și de capitală, eu împotmolit în jurnalismul sentimental apus – în presa actuală altfel sunt ritmul, tema și colorismul azi, iar eu de poetică și metaforă nu mă despart pentru că ele-s mama mea; el profesor universitar, de asemenea de capitală, eu pe aici, prin provincie, chinuindu-mă să deprind niște școlari cu artele plastice spinoase și viclene, ce-atrag pe mulți, ca femeia șmecheră, dar tot ca ea se lasă greu cucerite. El rodnic și cert scriitor de cărți renumite și de folos, eu autor al mai multor mănunchiuri de hârtii ca niște bazare sentimentale și ele, afară de câteva despre monarhia și regalitatea românească, pentru care Majestatea Sa m-a decorat cu decorația Regele Mihai pentru Loialitate.

Deci: Ion Marin și Aurel V. Zgheran, după vreo treizeci de ani când ne-am regăsit în 2013, prinț și cerșetor…! Dar am fost prieteni. A scris despre mine, am scris despre el. Apoi, drumul lui în această lume s-a frânt. Doar eu am rămas să mai scriu din când în când. El esențialul despre mine l-a spus atunci, de față cu premierul Văcăroiu, apoi a plecat, mult prea devreme, ca să încălzească pământul pentru cei ce-i vor urma. Din nefericire…!

Un timp am colaborat cu amabila-i și admirabila-i soție Teodora Marin, am publicat la ziarul „Ultima oră”, fondat de Ion Marin și continuat azi de soția lui. Încep să public din ce în ce mai rar și mai puțin. E vremea celor mai tineri.

Însă evenimentul comemorării celui care a fost ziaristul, profesorul universitar, decanul, scriitorul Ion Marin m-a chemat să readuc iarăși împreună, din spații spirituale, gânduri, mărturisiri, emoții, întâmplări cu și despre el, adunându-ne unul lângă altul mulți prieteni ai lui, soția sa, surorile, colegi, oameni din Media și politici etc. Aș risca să omit pe mulți din moment ce nu-i cunoșteam pe toți, încercând o evidență, dar nici nu pot să nu spun aici numele Octavian Ursulescu, pe care-l prețuiesc mărturisit în multe dintre articolele și cărțile mele (îi mulțumesc acum doar pentru că „m-a scos la lumină” din mărginimea Bucureștiului unde s-a desfășurat partea a doua a comemorării, ducându-mă cu propria-i mașină până aproape de hotelul din Pantelimon la care eram cazat – mai mult de atât știe prea bine că l-am evocat în locuri și ocazii mai adecvate).

Mai am de remarcat prezența patronului hotelului Mari Vila, Marin Mândrilă, care mi-a făcut plăcerea și onoarea de a ne reîntâlni și discuta câteva lucruri, unele dintre ele sub semnul încercării mării cu degetul în ce mă privește: om de omenie, sponsor al multor acte culturale fiind, mi-a trecut prin minte să încerc să întind și eu mâna pentru puțin, foarte puțin, căci am câteva cărți de scos la lumină, iar de sărac ce sunt, numai o minune îmi mai poate sluji. Nu sunt prieten cu norocul, de o viață întreagă îl ameninț că dacă-l prind îl cotonogesc și-l strâng de gât, iar el de aceeași viață întreagă fuge de mine de-i sfârâie călcâiele. Pe deasupra, distinsul om de afaceri Marin Mândrilă cred că nu sprijină, oameni care cer puțin, așa că eu am ratat o bună ocazie de a tăcea și a nu mă umple de rușine…! În fine…!

Mi-a făcut o plăcere deosebită să cunosc o tânără frumoasă, elegantă, inteligentă, omenoasă, fină, respectuoasă: Eveline Păuna, fostă studentă a profesorului universitar Ion Marin, autoare a unei cărți agreabile, afective, interesante, comemorative: „Povestea unui jurnalist. 7 ani de neuitare”, închinată lui Ion Marin. Eveline m-a emoționat: în paginile cărții sale mă aflu și eu…! Mulțumesc, Eveline!

Să nu creadă Maria că am uitat tocmai de ea. Nu, în niciun caz, suntem prieteni vechi, avem afinități afective în legătură cu muzica și literatura, este fiica celebrului folclorist, violonist și dirijor Ion Albeșteanu, o cheamă Maria Patrușan. Acum ne-am întâlnit, am discutat, ne-am făcut împreună fotografii și am mai agonisit câteva amintiri frumoase pentru melancoliile bătrâneții ce ne-așteaptă.

Am de adăugat un cuvânt de respect și admirație pentru soția regretatului poet Lucian Avramescu, Giorgiana Avramescu și pentru surorile prietenului meu Ion Marin (am fost foarte emoționat să ne cunoaștem, dar mi-e teamă că am înnodat o legătură și prea firavă și prea scurtă, încât să uite să-mi trimită fotografiile pe care cu multă plăcere le-aș fi adăugat textului de față, alături de oricare dintre cele ce apar, dacă editoarea de la ziar găsea de cuviință să le facă loc).

Reverență de admirație stimă și recunoștință doamnei celui ce nu se mai află printre noi și pe care îl regretăm toți cei care l-am cunoscut, Teodora Marin, exemplar suflet cald, persoană cu totul și cu totul admirabilă, generoasă, model de demnitate, generozitate, superbitate feminină.

Aș scrie mult și sub aceeași factură de compunere evocativă, dar, cum am spus dintru început nu cunosc pe toți invitații, chiar dacă pot să-mi asum fără nicio ezitare afirmația că fiecare dintre cei prezenți sunt oameni cumsecade și oameni de valoare.

Nu știu ce temei aș avea să spun adio, drag prieten, dar cum să pot spune bună regăsire…! Am fost atât de mulți împreună, numai Ion Marin azi n-a mai venit…!

Aurel V. ZGHERAN  

Comments

comments