Anca Sigartău: Am iubit dincolo de Dumnezeu şi cred că trebuie să iubeşti până la Dumnezeu

29 ianuarie 2022 ultimaora Niciun comentariu

(interviul este efectuat în 2014, dar se vădește a fi însemnată revenirea la tema abordată atunci, din dragul, prețuirea și admirația pentru protagonistă a autorului și cititorilor indignați de faptul că ura de care ne-am săturat se menține activă de un timp crud de lung din partea cui vrea să facă rău artiștilor)

Prin venirea la conducerea Teatrului Municipal „George Bacovia” din Bacău a actriţei Anca Sigartău, programului de management i s–au adaugat câteva idei de consistenţă eminamente noi şi de eficienţă: deshiderea repertoriului teatrului către elevi şi studenţi, atragerea de fonduri europene pentru realizarea principalelor proiecte, cât şi colaborarea teatrului bacăuan cu teatrele din Bucureşti.

Odată cu rezultatele concursului a încolțit şi sămânţa fără rod a diversului autohton, menit să proiecteze umbre descalificabile.

Faţă de ele reacţia actriţei Anca Sigartău este dominată de mâhnire. Conversaţia din care se alcătuieşte textul interviu de mai jos se structurează pe această stare sufletească, un motiv mai mult de dezvăluiri sincere.

Vă aşteaptă un sevici responsabil, la conducerea unui Teatru cu istorie. Deplasări pe distanţa Bucureşti – Bacău, lungi plecări de acasă… Cum se corelează viaţa familială cu statutul profesional, în aceste condiţii! Să vorbim despre familia dumneavoastră. Sunteţi o actriţă de succes. Viaţa personală a unei actriţe ce are de crescut copii impiedimentează pe cea de actor? De la ce vârstă aveţi copii?

Copiii au venit destul de repede, pentru că i-am dorit. Am crescut singură şi asta m-a marcat, şi deopotrivă mi-a animat dorinţa de a avea mulţi copii, şase, dacă se putea!

Aveţi trei copii. I-aţi crescut singură. Nu aţi prevăzut acest destin? V-a fost greu?

Cândva, în timpul unei emisiuni tv, cineva a telefonat şi a mărturisit că-şi doreşte un copil pe care să-l crească singură, numindu-mă de exemplu pe mine… numai că eu nu am născut copii ca să-i cresc singură. Am fost întrebată de acea persoană: „Cum, regretaţi c-aţi făcut trei copii?“. „Da, regret că am dat naştere la trei copii, aş fi vrut şase, chiar, dar cu cine rămâneam alături!”, am răspuns. N-a fost o opţiune a mea să cresc trei copii singură.

Cu atât mai mult sunteţi o mamă exemplară! V-aţi asumat sacrificiul nu o dată, nu de două, ci de trei ori. Vă consideraţi în sinea dumneavoastră jertfitoare?

Nu! Nu sunt martir! Evit discuţiile despre copii, nu-mi asum un nimb de mamă eroină. Pentru că nu sunt! Pesemne toate mamele sunt eroine în felul lor. Dar un copil este un cadou ce ţi se face, îl primeşti sau nu, e o întâlnire. Voi spune un ceva care o să şocheze: eu nu am avut instinct matern! Când am născut-o pe fata mea o priveam şi primul lucru pe care l-am gândit luând-o în braţe a fost că am făcut cunoştinţă cu cineva venit din ceruri şi că avem de parcurs o perioadă împreună. M-am rugat să fie o perioadă frumoasă, în care să nu-i fac rău. N-am avut sentimentul acela de posesie, n-am simţit că este al meu şi numai al meu.

Creşterea şi educarea copiilor sunt probe de viaţă, repercutate în învăţăminte inversabile. Există un timp corespunzător când părinţii şi copiii îşi predau reciproc lecţii? A fost bine, a fost rău aşa cum v-aţi comportat cu copiii dumneavoastră?

Nu poţi să ştii cum e mai bine. Eu am fost foarte deschisă şi foarte receptivă la lecţiile pe care le-am primit de la copiii mei. Am învăţat foarte multe şi îi multumesc lui Dumnezeu! Dacă Dumnezeu mi-a dat copii, înseamnă că am avut multe lecţii de învăţat.

Au fost cumpene în care să cântăriţi chibzuit după primul copil, dacă e greu, dacă e uşor?

Eu am mers pur şi simplu pe drum, nu am stat să mă gândesc dacă să fac pasul respectiv sau nu. Am născut copilul şi a trebuit apoi să continui. Poate că ar fi trebuit să mă gândesc mai mult, înainte de a aduce pe lume o fiinţă, dar, chiar dacă mă gândeam, tot m-ar fi luat multe prin surprindere. Mi-am dorit să am copii. Pentru mine, relaţia bărbat-femeie însemna să ai familie, să trăieşti şi să îmbătrâneşti împreună, să ai nepoţi.

Cum de v-aţi dorit aceasta, câtă vreme teatrul şi filmul cer exclusiv timp şi dăruire?

Nu eram la niciun teatru şi eram însărcinată în şase luni atunci când m-am prezentat pentru audiţie la Teatrul „Bulandra”. M-am strâns, m-am legat să nu se depisteze sarcina şi am câştigat concursul, aşa grăsuţă cum eram. S-a aflat ulterior că în corpul meu se zămislise un prunc. Am născut în octombrie, iar în ianuarie am fost chemată la teatru de către actorul Ion Caramitru, director atunci. Aflând de la secretară că sunt chemată la director, i-am spus mamei că probabil mă cheamă ca să mă dea afară, pentru că am stat cu copilul, neluându-mi concediu postnatal. De fapt, eu n-am avut niciodată concediu, nici prenatal, nici postnatal, eu am născut între stagiuni… Pe Tudor l-am născut în iulie şi am jucat până în opt luni. Pe Iosif l-am născut în octombrie, a început stagiunea, iar repetiţiile le-am început pe 1 noiembrie, când copilul avea doar o lună şi îl luam cu mine. Pe Sonia o purtam cu mine de când avea patru luni, şi începusem repetiţiile cu maestrul Liviu Ciulei – o lăsam înfăşată în cabină, îi aprindeam luminile şi-apoi intram în scenă. La un moment dat, se auzea un scâncet ce creştea şi creştea în tonalitate, e lesne de înţeles cât, dacă îl rugam pe regizor să mă ierte şi să-mi acorde cinci minute pauză. Alergam la copil, îi dădeam să mănânce şi mă întorceam. Dar nimeni nu s-a plâns, n-am deranjat!

Acest program n-a afectat sănătatea dumneavoastră sau a copiilor?

Nu! Am jucat până în opt luni. În şase luni, când m-a văzut maestrul Ciulei – îl jucam pe Puk –, s-a uitat la mine şi a exclamat amuzat: „Ei, acum, sunteţi doi Puci!“ Mă gândeam că va fi agitat copilul meu, din cauza activităţii mele intense, dar n-a fost. Când rămăsesem însărcinată cu al doilea, mă gândeam că ştiu totul de la primul. Dar nicio situaţie nu e identică alteia. Odată, când Sonia avea un an şi jumătate, îl ţineam în braţe pe Tudor şi trebuia să gătesc, eram cu mămăliga pe foc, doar cu două mâini trebuia să le fac pe toate. Nu era deloc relaxant! M-am ars şi am plâns pe rupte pentru că nu ştiam cum să mă descurc şi aveam sentimentul că e imposibil. Mă gândeam că am făcut doi copii şi n-o să pot să-i cresc pentru că sunt prea mulţi! Dar am reuşit cu trei…

Cum aţi trecut peste toate, biruitoare?

Inconştienţa ajută, cu siguranţă. Dar nu vreau să se înţeleagă că aceşti copii au venit dintr-o inconştienţă. N-a fost inconştienţă, i-am dorit, am fost educată să conştientizez că cel mai important lucru, dincolo de carieră, este să naşti copii. Important este să-i ai cât eşti tânăr, ca să ai putere şi să-i poţi vedea mari. Sigur, se poate întâmpla să-i faci cât eşti tânăr şi să n-apuci să-i vezi mari…! Eu, între al doilea copil şi al treilea am avut o problemă medicală foarte severă şi mi s-a spus că nu voi mai putea să mai am copii şi că apariţia unei a treia sarcini mi-ar fi fatală. Cu toate acestea, am ştiut că Dumnezeu e sus şi voi trece peste impas.

Tatăl copiilor vă susţinea în principii?

El era medic şi era cu radicalitate contra ideii de a mai avea un copil, deoarece ştia ce se poate întâmpla. Însă, prin puterea dorinţei eu eram sigură că cel de-al treilea copil va veni pe lume şi impedimentul medical va fi depăşit.

A treia sarcină v-a pus viaţa în pericol ?

Problemele medicale le aveam oricum, dar o sarcina putea fi fatală. Am trecut peste, şi am învins. Atât eu, cât şi copilul.

Fără consecinţe postnatale?

Fără! A venit pe lume Iosif, razant cu primejdia! Când rămăsesem gravidă nu am mers la doctor până în şase luni de sarcină, ca să nu mai poată să-mi spună nimeni: „Dă-l afară!“. Aşa că nu a mai fost cale de întoarcere, a trebuit să merg până la capăt! În afară de faptul că m-am îngrăşat puţin, alte urmări complicate nu am avut. După primul şi al doilea copil, o problemă a kilogramelor în plus nu a existat. La al treilea, da. Întotdeauna, voinţa mea în această privinţă este slăbită, de mică fiind pofticioasă. E un lucru problematic din viaţa mea, am încercat o sută de regimuri, nu mă ţin de niciunul, pentru că îmi place pâinea cu unt şi cu gem şi laptele cu cacao, şi, gustând din când în când, eşuează orice tentativă de regim.

Aţi jucat multe şi diverse roluri. Forma fizică şi morală v-a fost aliată în această trudă?

Evident! Mai ales când am jucat în filmul „Vreau să fiu actriţă“, un „one woman show“. Avusesem o perioadă în care nu mai jucasem roluri foarte grele şi n-am vrut să cedez ca artist, să amorţesc, să lenevesc. Şi-atunci, mi-am propus să fac acest spectacol, la care mă gândisem de foarte mult timp şi care a necesitat pregătire fizică. Mergeam cu bicicleta, eram foarte activă, dar, din păcate, suferind o operaţie la coloană s-a produs o disfuncţionalitate metabolică şi m-am îngrăşat. De la operaţie sunt obligată la o mare atenţie cu mişcarea. Ştiu, ar trebui să mai slăbesc încă, din respect faţă de mine, faţă de ceilalţi şi pentru faptul că mi s-a întâmplat să pierd roluri din pricina kilogramelor, dar eu cred că, de fapt, n-au fost rolurile mele acelea pe care le-am pierdut şi am jucat atât cât a trebuit să joc. Aceasta sunt! Lumea trebuie să-mi accepte şi ridurile, şi kilogramele în plus, iar dacă voi avea ceva de spus într-adevăr, în continuare în meseria aceasta, atunci voi spune indiferent cum sunt!

Am început periplul prin destinul dumneavoastră, de la vârsta păşirii în viaţa de familie, cu fiul la sân şi poveri purtate singură şi optimistă. Să nu lăsăm timpul anterior afară din discuţie. Unde v-aţi născut, cum aţi petrecut copilăria?

M-am născut în Bucureşti, pe 29 iulie 1967. Tata era ardelean de lângă Bistriţa, iar mama moldoveancă de la graniţa cu ruşii, aproape de Prut. Tata s-a stabilit de mic în Bucureşti cu familia sa refugiată în timpul războiului, mama era fiică de preot. Am fost crescută într-o familie organizată, în care mama şi tata s-au iubit foarte mult, s-au respectat, nu i-am văzut certându-se, au avut marea înţelepciune de a-şi rezolva problemele departe de ochii mei, pentru că ele există întotdeauna într-o căsnicie, dar eu nu am ştiut. Au fost profesori amândoi, mama de fizică, tata de istorie. Tata era foarte strict iar mama l-a urmat îndeaproape din acest punct de vedere. Deşi ea mă mai „mângâia” cu palma de mamă, era părintele cel blând.

Iar tatăl era cel sever?

Avea o severitate născută din pasiune. Fiind istoric pasionat, o raritate în lumea de astăzi, avea pretenţii şi încerca să demonstreze şi să convingă pe cei din jur, indiferent că erau elevi, prieteni sau cunoştinţe, că istoria este foarte importantă, ceea ce este şi adevarăt. Nu poţi să-ţi înţelegi prezentul şi nici măcar să adulmeci viitorul, fără să-ţi ştii esenţialul trecutului. Nu pot să spun că m-au chinuit şi nu pot, în niciun caz, să-mi judec părinţii. Am avut însă un program foarte strict de lectură organizată, cu jurnal de lectură.

Reverii şi nostalgii, prietenii din copilărie… ce şi cât vă tulbură azi, întoarsă în clipe de răgaz în trecut?

Am fost un copil destul de singuratic, nu am avut prieteni, nu m-am jucat în faţa blocului pentru că stăteam pe o stradă pe care erau doar patru copii. Amintirile ce-mi vin în minte când mă gândesc la copilărie sunt lecţiile de pian şi lectura, studiul ce era chinuitor de multe ori, dorindu-mi în permanenţă să fiu şi eu ca ceilalţi. N-am făcut din muzică o profesie, dar nici n-am încetat să cânt. Am ales să mă duc la Teatru şi nu să dau la Conservator, dar, de multe ori, când am probleme sau sunt nemulţumită, imi spun că ar fi trebuit să mă duc în partea cealaltă.

La răspântia a două arte v-aţi îndreptat către teatru. Întâmplare, sau alegere?

Cântam în corul de copii „Voces primavera“ al cărui dirijor era Claudiu Negulescu, atunci când music-hall-ul, „Povestea micului Ben“, a facilitat întâlnirea cu Alexandru Tocilescu şi cu Gelu Colceag, care m-a întrebat într-o zi, în clasa a-XII-a fiind, dacă m-am gândit vreodată să dau la teatru. Raspunsul meu a fost: „Nu. Eu mă pregătesc pentru A.S.E.“. Voiam să mă fac directoare de hotel, de fapt voiam să fac Relaţii externe, pentru că înlăuntrul meu fierbea dorinţa de evadare. Pasămite, îmi doream să plec din ţară şi dacă am auzit că e ceva cu externe, mi s-a părut favorabil. Însă, pe 11 decembrie, ziua tatei, am ajuns acasă şi i-am oferit marele cadou, spunându-i că vreau să dau la teatru, chiar dacă erau două sute de candidaţi pe patru locuri. Am spus că vreau să risc măcar o dată în viaţă, iar, dacă nu intru, nu-i nimic, nu mă mai duc a doua oară. Ţin minte că mi s-a spus să nu dau la teatru, neavând nicio şansă, deoarece eram mică şi grasă.

Şi…, teatrul a fost să fie… Unde nu a fost uşor, nici de intrat, nici de absolvit, nici de profesat. Cum au fost drumurile acestea?

Eu funcţionez ca o femeie normală, cu bucurii, cu necazuri, cu greutăţi, cu împliniri, şi care, la final, când trage linia spune: „puii mei sunt cei mai buni“. Asta-i concluzia legată de copii. În altă ordine de idei, nu am prins concursul nici de la Naţional, unde se scoseseră vreo optsprezece posturi, n-am prins nici concursul de la „Odeon”, unde erau multe locuri, de care n-am ştiut. Eram gravidă când am auzit de ultimul concurs de la Teatrul „Bulandra”, pe numai două locuri, unul la fete, şi altul la băieţi. Era deja o utopie, dar la Teatrul „Bulandra” am visat dintotdeauna să ajung, iar aceasta mă întărea. La repetiţiile cu „Visul unei nopţi de vară“, primul meu rol în acest Teatru, ca actor angajat, maestrul Liviu Ciulei imi spunea: „Mergi ca şi cum n-ai atinge pământul. Şi să fii atentă la fiecare zgomot, şi la fiecare senzaţie, iar fiecare lucru să însemne ceva“. Aceasta era o indicaţie pentru viaţa mea: să merg neatingând pământul, zona urâtă mizeria pământului, să fiu atentă la lecţia şi la lucrurile pe care mi le dă pământul, nu la materie neapărat. Dacă aş fi fost puţin mai atentă învăţam mai bine şi eficient. Înţelegeam mai curând şi preventiv ceea ce am aflat prin lovituri.

Credinţa în Dumnezeu, pe care îl invocaţi consecvent, v-a fost în viaţă numai un reazem solid, sau şi un spătar ce s-a clătinat uneori?

Întotdeauna m-am gândit că binecuvântarea nu a venit niciodată cu bucurie. Am pilda sfinţilor că aşa este! Ei au suferit, s-au jertfit! Şi-atunci, cum pot eu să am pretenţii?! Am trăit momente înfiorătoare când credeam că n-o să pot să mă ridic din pat a doua zi şi-l rugam pe Dumnezeu doar atât: „Ajută-mă să mă scol mâine!“ De fapt sunt lucruri omeneşti, toată lumea a trecut prin asta…!

Sub ce augur a sosit dragostea pe cărarea dumneavoastră?

Am iubit până la Dumnezeu, şi dincolo de Dumnezeu! Am avut, la un moment dat, o discuţie cu Sonia, fiica mea, în vrârstă de cam şaisprezece ani atunci, pe acest subiect. Ea m-a tocat mărunt, vrând să ştie despre „tati”, despre viaţa cuplului nostru, a disecat, mi-a analizat greşelile. Ştiu că doar atât i-am spus: „e foarte bine cum gândeşti, dar eu îmi ştiu greşelile. Am iubit şi nu ştiu câte femei o să poată spune lucrul acesta, Sus! Am iubit dincolo de Dumnezeu şi cred că asta a fost greşeala. Cred că trebuie să iubeşti până la Dumnezeu!

Între iubirea dumneavoastră şi a cealeilalte părţi a fost un schimb în proporţionalitate echitabilă?

Sunt curioasă şi eu să aflu, dacă vreodată voi afla. Când voi călători în veşnicie voi afla, pesemne. Faptul de a ajunge la un divorţ mă împinge să spun că n-am fost iubită. Dacă aş fi fost iubită, n-aş fi fost înşelată!

Cum a reacţionat Sonia faţă de momentul acela confesional? Cum v-aţi simţit dumneavoastră?

Mândră! După aceea, a urmat tăcerea, nu a mai putut rosti nimic. Dar, fireşte, eu vorbesc întotdeauna cu ea şi-i spun că este important să creezi echilibru între raţiune şi pasiune. De fapt, cred că aici se află cheia! Vorbeam cu ea un lucru extraordinar despre unele cercetări ce-au condus la o părere în legătură cu un creier ipotetic al inimii în conexiune cu creierul cel cunoscut. Este o teorie după care se susţine că ar exista o emisie de impulsuri, ale creierului inimii fundamental coordonate cu impulsurile creierului. Sonia a avut o reflecţie inteligentă în legătură cu această teorie: „de altfel, dacă secţionezi inima şi creierul, observi asemănarea“. Ca fiinţă umană nu ai dreptul să dai prioritate inimii şi să pătimeşti, nu e voie! Or, eu am făcut-o! Apoi am plâns şi am zis „Vai!“, asta a fost, e normal ca, dacă bagi mâna în foc să te frigi!

Aurel V. ZGHERAN