Apusul societăţii antiprofit?
O instituţie esenţială a statului de drept, alături de justiţie şi pluripartitism, ca să nu cităm – decât alte două de acelaşi calibru, o constituie fiscalitatea, raportul reciproc ce se constituie între stat, socotit drept garant al libertăţilor, al siguranţei şi vieţii cetăţenilor în schimbul sumelor pe care aceştia le plătesc drept impozite. De aceea, noţiunea uzitată în dreptul şi politologia vestică, dar şi în vorbirea curentă, este cea de contribuabil.
Economia de piaţă lasă deoparte demagogia politicianistă şi balastul naţionalist, punând şi în centrul acestei relaţii sociale un criteriu obiectiv, pragmatic, poate, dar eficient. Îţi plăteşti impozitele la zi – eşti un cetăţean bun. Nu o faci –devii un evazionist, un parazit care trăieşti pe seama constribuţiei celorlalţi, un infractor.
Din acest moment, statul este îndrituit să te hăinuiască, să pună pe urmele tale poliţia fiscală şi când te-a prins, fie şi numai că ai încercat, trece la măsurile cele mai severe, până la confiscarea întregii averi pe care te bănuie că ai acumulat-o eludând legea fiscală. Lucrul se întâmplă fie că este vorba de un breslaş simplu, fie de o mare firmă, distincţia nefiind făcută, de altfel, decât pe temeiul de drept al persoanei fizice sau juridice.
La noi, noţiunea de contribuabil nu spune prea mult. Obişnuiţi să fim jupuiţi fără contra-prestaţie de un stat hrăpăreţ, totalitar, care inventează metode paralele, dar foarte eficiente, de estorcare a supuşilor, nu vedem în impozit decât o pierdere nejustificată. De unde şi tendinţa de a o minimiza pe cât posibil.
Evazionismul a cuprins cote alarmante şi îmbracă cele mai diverse aspecte – de la declararea sub valoare a tranzacţiilor imobiliare, până la diminuarea voită a profitului. În felul acesta, la umbra unei legislaţii precare şi lacunare, s-a ajuns la paradoxul ca fiecare să fugă de profit într-o economie a cărei lege de înaintare este totuşi profitul.
Societatea însăşi a devenit un… antiprofit. Pornind de la scutirile acordate unor categorii de societăţi comerciale la începuturile lor, s-a inventat sistemul reînfiinţării altora, după trecerea termenului de graţie. În felul acesta, s-a ajuns la sutele de mii de societăţi moarte, ori trecute în conservare în registrul comerţului de pe urma cărora statul nu poate preleva nimic. La acelaşi rezultat a dus scutirea, pe un termen şi mai lung, a societăţilor mixte, de unde tentaţia asocierii unor combinate cu investitori de câteva sute de solari, posesori însă ai paşaportului scutelnic.
Memorandumul, aprobat în toamna trecută de parlament, are, între multele lui părţi discutabile, şi imperativul, categoric benefic, al renunţării la aceste scutiri. În schimb, urmează a fi construit un sistem fiscal modern, întemeiat pe mărimea profitului şi pe modalitatea de a-l obţine. Nu poţi să impozitezi la fel câştigul la ruletă sau la tonetă cu cel obţinut cu sudoarea frunţii în cercetare, construind sau lucrând pământul. Sau poţi să o faci cu riscul a ceea ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă în continuare la noi: fuga tuturor spre comerţ, spre activităţile speculative, asaltul investitorilor mărunţi, practicarea evaziunii fiscale la rang de îndeletnicire naţională. Toate acestea cu efectul anemierii bugetului până la limita în care nu numai că nu se mai poate investi nimic în sectorul public, dar nu mai pot fi asigurate nici funcţii de bază ale statului, ca sănătatea populaţiei şi apărarea naţională.
Recenta hotărâre de guvern, prin care se instituie o cotă mai mică faţă de cea anterioară pe profit, dar cu criterii şi măsuri ce vor împiedica fuga de impozit, reprezintă doar o primă verigă a necesarei reforme fiscale. O alta, ce va fi poate subsecventă acesteia, este înlăturarea aberaţiei prin care bugetul se alimentează în mai mare măsură pe seama impozitelor pe salarii decât pe seama impozitului pe profit.
Corecţii binevenite, dar la fel de târzii s-au luat şi în privinţa taxei pe valoarea adăugată. Este de presupus că vor urma şi alte asemenea măsuri care vor înlătura bizareria că în vreme ce România se numără printre ţările cu o rată a fiscalităţii mai curând rezonabilă (în jurul a 30 la sută, faţă de sisteme care trec şi de 50 la sută), impozitele sunt resimţite de plătitorii lor ca o povară injustă. Explicaţia este simplă: datorită împrejurărilor enumerate, ele sunt achitate în mod integral de puţini contribuabili oneşti, care ajung astfel să poarte singuri maşinăria statului în spate.
(31 august 1994)
