Asgardia, statul extraterestru fără… popor
Faptul că în spațiul extraterestru există deja un stat, numit Asgardia, cu însemne și Constituție, merită toată atenția opiniei publice. Să fie un experiment? Să fie o proiecție a viitorului omenirii? Să fie o iluzie, dat fiind faptul că nu are un popor, ci doar poze ale câtorva mii de oameni?
O recunoaștere dificilă
În 2017 a trecut relativ neobservată ştirea conform căreia un grup condus de cercetătorul rus Dr. Igor Ashurbeylia trimis în spaţiul cosmic un satelit conţinând o jumătate de terrabyte de date, inclusiv fotografii ale 18.000 de oameni, precum şi un steag, stema şi Constituţia statului numit Asgardia – o trimitere la oraşul din ceruri, Asgard, patria zeilor din mitologia scandinavă. Asgardia este un proiect al cercetătorului rus care speră că statul nou creat astfel va proteja pământenii în faţa pericolelor din spaţiu şi, totodată, va preveni, de facto, proliferarea anarhiei internaţionale în afara orbitei terestre (pe site-ul oficial scrie că „este crucial ca legea spaţiului să nu devină legea junglei”). Totodată, site-ul proiectului spune că „unul dintre principiile legale elementare este că Asgardia nu va interveni în relaţiile dintre statele de pe Pământ şi viceversa”. Este o variațiune pe tema Doctrinei Monroe, din perioada modernă, în care Statele Unite declaraseră să nu intervină în politica europeană cu condiţia cu condiția ca europenii să nu se amestece în treburile interne
ale celor două Americi (deşi motivul pare să fi fost, în mod discutabil, consolidarea influenţei celei dintâi în spaţiul geografic menţionat). Momentan, statul, care nu are niciun locuitor în afara orbitei terestre, caută recunoaşterea Naţiunilor Unite.
Sunt multe probleme pe care trebuie să le întâmpine acest proiect pentru a reuşi ce îşi propune. În primul rând, pentru a fi recunoscut şi pentru a se impune în relaţiile cu statele care, cel puţin la nivel teoretic, ar avea cea mai mare influenţă în afara spaţiului terestru, trebuie să existe un teritoriu şi o populaţie în afara jurisdicţiei statelor care ar putea influenţa proiectul. Altfel, Asgardia va fi nevoită să obţină o bucată de teritoriu în care să aibă jurisdicţie în interiorul unui stat terestru (cam în acelaşi mod în care ONU are un sediu la New York sau UE, care are Parlamentul European şi alte instituţii în capitala Belgiei şi în alte locuri), ceea ce ar fi oarecum contrar intereselor acesteia. Astfel, teritoriul pe care l-ar putea avea statul va trebui să fie undeva în afara spaţiului extraterestru. O altă problemă ar fi cea a sustenabilităţii acelui teritoriu. Problema resurselor sale – toate acestea trecând de problemele pe care le impune viaţa în imponderabilitate şi cu o atmosferă creată artificial. Punctul principal este faptul că statele cele mai puternice din lume sunt şi statele care au cele mai dezvoltate programe spaţiale – este vorba de SUA, Rusia şi China, plus Uniunea Europeană, care are propriul program spaţial, dar care se foloseşte de o bază de lansare din Guyana Franceză. Astfel că „asgardienii” vor trebui să fie cât mai autonomi în ceea ce priveşte resursele şi economia, pentru a nu cădea pradă diferitelor influenţe şi de a discuta de la egal la egal cu cei patru actori internaţionali.
Viziunea pacificatoare poate genera… încăierare
Până în acel punct, şi poate şi după, chestiunea încrederii este vitală pentru reuşita proiectului. „Statul asgardian” va trebui ca în timp să se definească ca actor internaţional pentru ca „puterile spaţiului” mai sus menţionate – acele state cu programe spaţiale dezvoltate – să negocieze cu acesta fără reţineri. Statele Unite ar putea să susţină mai mult proiectul pe viitor, întrucât sunt entitatea cea mai permisivă în ceea ce priveşte explorarea spaţială, fiind singura ţară dintre acestea care are o companie spaţială privată (este vorba de SpaceX a lui Elon Musk). Însă China ar putea interpreta proiectul ca fiind susţinut de Washington şi să se pună într-o relaţie ostilă sau conflictuală în cazul în care Asgardia acceptă susţinerea. În acelaşi timp, dacă nu acceptă susţinerea americană, în rândul decidenţilor americani (şi poate chiar şi a opiniei publice), se poate răspândi ideea că proiectul nu este altceva decât o proiecţie a puterii Chinei sau a Rusiei sau a oricărui stat. Trebuie creat în primul rând un consens în rândul decidenţilor politici mondiali pentru ca acest proiect de pacificare a lumii terestre şi extraterestre să funcţioneze aşa cum speră doctorul Ashurbeyli.
Există multe obstacole în calea acestui proiect, însă acest lucru nu înseamnă că nu poate avea şanse de reuşită. Iar dacă nu va avea, atunci va fi un alt proiect care se va inspira din acesta şi (poate şi) din problemele sale – oricare ar fi. La urma urmei, Liga Naţiunilor, gândită de preşedintele american Woodrow Willson cu scopul de a promova mijloacele paşnice de reglementare a neînţelegerilor dintre state, a evoluat în Organizaţia Naţiunilor Unite din ziua de azi. La rândul său, „ideea europeană”, care a avut adepţi încă din secolul al XIII-lea (în persoana lui Pierre Dubois), culminând cu „părinţii fondatori ai Europei” – Winston Churchill, Konrad Adenauer, Charles de Gaulle, Robert Schuman, Jean Monnet şi alţii – a dus la crearea a ceea ce avem azi sub forma Uniunii Europene. Existenţa sa sub diversele forme pe care le-a luat a dus la absenţa oricărui conflict între statele componente, de peste 70 de ani. Tot ce putem face este să sperăm ca şi lumea de mâine să fie cel puţin la fel de paşnică.